ICCJ. Decizia nr. 5411/2012. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5411/2012
Dosar nr. 2504/2/2011
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SRTv a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea deciziei nr. 227 din 3 martie 2011 prin care SRTv a fost sancţionată cu amenda in cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 39 din Legea nr. 504/2002 şi ale art. 18 lit. d) şi art. 21 alin. (1) coroborate cu art. 16 alin. (1) şi (3) lit. e), f), k), şi 1) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, prin aceea ca în zilele de 1 şi 2 februarie 2011, postul TVR 1 a difuzat filmul documentar "Cel ce gândeşte altfel", film care, în opinia C.N.A., ar fi trebuit sa fie difuzat numai după ora 22.00, cu avertisment interzis copiilor sub 15 ani şi nu cu avertismentul „interzis copiilor sub 12 ani".
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că filmul nu a încălcat prevederile art. 39 din Legea audiovizualului potrivit cărora este interzisa difuzarea de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizica, mentala sau morala a minorilor, in special programele care conţin pornografie sau violenta nejustificata, difuzarea acestor programe fiind posibilă numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei, minorii nu au acces audio sau video la programele respective.
A mai opinat reclamanta că în această categorie de programe intra, programele care conţin pornografie sau violenta nejustificată, susţinând totodată că programul la care se refera sancţiunea dispusa de C.N.A. este un film documentar, ce nu poate fi în acelaşi timp şi un film pornografic sau violent.
Reclamanta a apreciat de asemenea că rolul serviciului public de televiziune este şi acela de a identifica existenţa în societate a unor fenomene ce ies din sfera normalităţii şi ce pot fi considerate negative, de a face cunoscută existenta acestora către public şi de a încerca să producă o judecare corectă a acestor fenomene, luând în discuţie argumentele pro şi contra ale susţinătorilor fenomenului şi contraargumentele celor care sunt angajaţi în combaterea lui.
A mai susţinut reclamanta că programul nu a încălcat prevederile Codului de reglementare a conţinutului audiovizual, opinând că potrivit art. 16, responsabilitatea calificării producţiilor revine numai radiodifuzorilor, în raport cu criteriile în funcţie de care se apreciază.
Astfel, nicio prevedere a Codului de reglementare a conţinutului audiovizual nu impune radiodifuzorului care anume scene ar putea fi luate in considerarea scenelor de natura celor indicate in criteriile de la art. 16 alin. (3) din Cod, pentru ca radiodifuzorul sa decidă difuzarea programului cu semnul de avertizare „interzis copiilor sub 12 ani" ori cu semnul de avertizare „interzis copiilor sub 15 ani" .
Dimpotrivă, a susţinut reclamanta, Codul lasă în responsabilitatea radiodifuzorului aceasta apreciere, prevederile ce îşi propun sa pună in aplicare interdicţia de la art. 39 din Legea audiovizualului, definind noţiunea de program ce poate afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a copiilor, ca fiind acele programe care conţin scene horror, violenţa extrema sau inspirate din sporturi extreme, realismul reprezentării, natura scenelor de nuditate, reprezentarea actului sexual, rolul colanei sonore în a asigura frică ori angoasa s.a.
Or, nici raportul de monitorizare şi nici materialul audiovizual criticat, nu includ referiri ori imagini horror, erotice, sexuale sau violenţă, ci numai expunerea unor argumente şi contraargumente asupra fenomenului supus dezbaterii, argumente ilustrate din când în când cu imagini relevante, blurate şi care erau de natură să provoace o judecată critică a publicului cu privire la argumentele aduse de susţinătorii fenomenului MISA.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 7075 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin decizia 227 din 3 martie 2011 reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 18 lit. d) şi 21 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) şi (3) lit. e), f), k) şi l) din decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a mai reţinut că sancţiunea a fost aplicată, întrucât episoadele 5 şi 6 ale filmului documentar „Cel ce gândeşte altfel", care au conţinut imagini şi comentarii cu conotaţii sexuale, au fost încadrate greşit şi difuzate într-un interval orar nepotrivit în raport de conţinutul acestora, fapt de natură a afecta dezvoltarea minorilor.
Documentarul a avut ca subiect definirea şi scopul MISA, (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut), iar în cadrul acestuia au fost prezentate filme realizate de această organizaţie de-a lungul timpului, filme în care atât prin imagini, cât mai ales prin comentarii, s-a încercat acreditarea ideii că extazul sexual, provocat prin tehnici care fac obiectul ritualului MISA sau pe scurt, „sexul spiritualizat", ar constitui calea spre Dumnezeu, spre fericire.
Astfel, în ziua de 1 februarie 2011, în intervalul orar 21.00-21.50, a fost difuzat episodul 5 al filmului documentar „Cel ce gândeşte altfel", episod intitulat despre Evanghelia după MISA, în care au fost prezentate secvenţe din „The secrets of seduction" film realizat de MISA, precum şi secvenţe din filmul „Exaltation of pee".
Discuţiile avute pe marginea „subiectului continenţei sexuale", cu purtătorul de cuvânt al MISA, d-na C.C. şi doi instructori yoga, d-na conf. univ. dr. M.D. şi dl. C.M., au fost ilustrate cu imagini din două filme realizate de MISA, „Kingdom of golden pee" şi „Ecstasy water".
Pe parcursul difuzării imaginilor blurate, pe ecran a fost titrat, „Din motive ce ţin de legislaţia audiovizualului din România, nu vă putem prezenta necenzurat aceste secvenţe", iar unul dintre invitaţii emisiunii a precizat că „din motive de legislaţie a audiovizualului nu v-am putut prezenta în această dezbatere secvenţe mai aplicate care ilustrează subiectul continenţei sexuale".
În ziua de 2 februarie 2011, în intervalul orar 21.16-22.08, postul de televiziune TVR 1 ce aparţine reclamantei a difuzat un nou episod al filmului „cel ce gândeşte altfel", denumit: „Enisala Punctul "G" Al Continenţei", în care au fost prezentate secvenţe din „The secrets of seduction" şi „Kinngdom of golden pee".
În ce priveşte prima susţinere a reclamantei, şi anume aceea că încadrarea filmului ca fiind unul documentar ar fi incompatibilă cu noţiunea de pornografie, dar şi faptul că documentarul nu a conţinut nicio scenă pornografică sau violentă şi nici scene de sex explicit, astfel încât să se încadreze în prevederile art. 39 din Legea audiovizualului, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a fost sancţionată in baza alin. (1) al art. 39 din Legea audiovizualului, ci în temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol, care instituie în sarcina radiodifuzorilor obligaţia de a alege intervalul orar de difuzare a programelor audiovizuale pornind de la conţinutul acestora.
Cât priveşte susţinerea reclamantei potrivit căreia programul audiovizual difuzat a fost un film documentar în care a fost prezentat un fenomen controversat din societatea românească şi că, în calitatea sa de televiziune publică, a încercat să aducă la cunoştinţa telespectatorilor existenţa acestui fenomen, prima instanţă a reţinut că această prezentare trebuie realizată cu respectarea prevederilor legale, reclamanta având obligaţia de a lua toate măsurile astfel încât prin difuzarea materialului audiovizual în speţă, copiii să nu fie prejudiciaţi.
Relativ la prevederile art. 16 din Codul audiovizualului, temei juridic al actul contestat, pe care reclamanta susţine că nu le-a încălcat, s-a reţinut că legiuitorul nu avea cum să prevadă într-o normă juridică toate scenele posibile pe care un program audiovizual le-ar putea cuprinde, dar a oferit radiodifuzorilor posibilitatea de a clasifica producţiile audiovizuale în funcţie de conţinutul acestora, faţă de care sunt obligaţi să aleagă intervalul orar de difuzare a lor.
Recomandarea radiodifuzorului cu privire la clasificarea programului respectiv permite părinţilor să facă alegerea potrivită, astfel încât, cerinţele de protecţie a copiilor şi de vizionare în familie a programelor audiovizuale să fie respectate.
S-a constatat că afişarea pe ecran a marcajului 12, care conferă emisiunilor audiovizuale posibilitatea de a fi vizionate de copiii în vârstă de 12 ani, nu reprezintă îndeplinirea obligaţiei de a încadra corect programele în funcţie de conţinutul acestora şi nu o exonerează pe reclamantă de răspunderea instituită de lege, cu atât mai mult cu cât, fiind convinsă de neconcordanţa dintre conţinutul emisiunii şi ora de difuzare a acesteia, reclamanta însăşi a blurat imaginile difuzate şi a titrat pe ecran că „Din motive ce ţin de legislaţia audiovizualului din România, nu vă putem prezenta necenzurat aceste secvenţe".
Procedând la analizarea imaginile difuzate şi reţinând de asemenea criteriile prevăzute de art. 16 din Codul audiovizualului, prima instanţă a apreciat că cele două ediţii ale emisiunii, care au fost difuzate într-un interval orar accesibil copiilor, au avut un conţinut de natură a prejudicia dezvoltarea psihică şi morală a acestora.
3. Recursul formulat de reclamanta SRTv împotriva sentinţei civile nr. 7075 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
3.1. Recurenta consideră că nicio prevedere a Codului de reglementare a conţinutului audiovizual nu impune radiodifuzorului care anume scene ar putea fi luate în considerarea celor indicate în criteriile de la art. 16 alin. (3) din Cod, pentru ca acesta să decidă difuzarea programului cu sensul de avertizare „interzis copiilor sub 12 ani” sau cu sensul de avertizare „interzis copiilor sub 15 ani”.
Dimpotrivă, susţine recurenta, Codul de reglementare lasă în responsabilitatea radiodifuzorului această apreciere conform art. 16 alin. (2).
Din acest text nu rezultă cu claritate care anume scene de nuditate pot fi luate în considerare la clasificarea unei emisiuni ca fiind interzisă copiilor sub 12 ani/sub 15 ani şi nici care anume tipologie a limbajului îndreptăţeşte un radiodifuzor să dispună avertismentul sub 12 ani/sub 15 ani.
Recurentul nu este de acord cu argumentul reţinut de prima instanţă potrivit căruia C.N.A. nu avea cum să prevadă într-o normă juridică toate scenele posibile, întrucât atunci când a reglementat criteriile de clasificare a producţiilor audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani, a avut cum să prevadă acest lucru, conform art. 18 lit. f).
3.2. Nici raportul de monitorizare şi nici materialul audiovizual criticat nu includ referiri ori imagini erotice, senzuale sau violenţă, ci numai expunerea unor argumente asupra fenomenului supus dezbaterii, argumente ilustrate din când în când cu imagini relevante, blurate şi care erau de natură să provoace o judecată critică a publicului cu privire la argumentele aduse de susţinătorii fenomenului MISA.
Legislaţia audiovizualului prin modul în care defineşte criteriile generale de care titularii de licenţă audiovizuală trebuie să ţină cont în clarificarea producţiilor audiovizuale, introduce un grad ridicat de subiectivism în aprecierea calităţii şi cantităţii acestora.
4. Apărările formulate de intimatul-pârât C.N.A.
Prin întâmpinare, se solicită respingerea recursului ca nefondat, arată că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că legiuitorul nu avea cum să prevadă într-o normă juridică toate scenele posibile pe care un program audiovizual le-ar putea cuprinde, dar a oferit radiodifuzorilor posibilitatea de a clasifica producţiile audiovizuale în funcţie de conţinutul lor.
În acest sens, recurenta încearcă să inducă două situaţii de fapt diferite care sunt reglementate distinct în Codul audiovizualului, susţinând că în cazul producţiilor audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani, legiuitorul a stabilit criterii clare în timp ce pentru celelalte categorii de vârstă acestea au fost lăsate la îndemâna radiodifuzorilor.
Recurenta-reclamantă este însă în confuzie, invocă două situaţii de fapt, raportate la două temeiuri de drept diferite, care nu pot fi comparate, deoarece una vizează programe audiovizuale care pot fi difuzate doar în anumite intervale orare în funcţie de conţinutul acestora, iar cealaltă situaţie are în vedere programe audiovizuale care nu pot fi difuzate deloc de radiodifuzorii aflaţi sub jurisdicţia României.
Recurenta încearcă să inducă o altă situaţie de fapt, deoarece nu a fost sancţionată pentru difuzarea de programe cu conţinut pornografic, ci pentru că a prezentat un material audiovizual necorespunzător în raport cu ora la care a fost difuzată emisiunea.
Sancţiunea a fost aplicată pentru imaginile cu care au fost ilustrate comentariile în studio, precum şi pentru unele comentarii ale invitaţilor, iar nu pentru subiectul pus în dezbatere.
II. Considerentele Înaltei Curţi, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată
1. Recursul este nefondat din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu au fost dezvoltate de recurenta-reclamantă şi nu pot fi analizate, indicarea lor fiind pur formală.
1.1. Codul de reglementare a conţinutului audiovizual lasă în responsabilitatea radiodifuzorului decizia privind difuzarea unui program accesibil tuturor categoriilor de public, fără restricţii sau semne de avertizare sau dimpotrivă, cu restricţii pentru anumite categorii sau semne de avertizare.
Încadrarea programului într-una din categoriile prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. a)-f) din Codul de reglementare se face însă în raport de criteriile conţinute la art. 16 alin. (3) cum ar fi: numărul şi natura scenelor de nuditate, reprezentarea actului sexual, psihologia personajelor şi reperele nude pe care acestea le oferă copiilor sau adolescenţilor; calitatea şi tipologia limbajului; genul sau temele producţiilor audiovizuale [lit. e), f), k) şi e)].
Este corectă aprecierea făcută de judecătorul fondului conform căreia legiuitorul nu poate să prevadă în concret în conţinutul acestor criterii toate scenele posibile, toate temele producţiilor analizate sau limbajul folosit.
O astfel de cerinţă nu poate fi primită, de aceea aplicarea criteriilor generale este lăsată în responsabilitatea radiodifuzorului.
Încadrarea producţiilor într-o anumită categorie este într-adevăr o mare responsabilitate a radiodifuzorului dar aceasta nu înseamnă că norma este neclară sau incompletă.
Exemplul dat de recurentă în ceea ce priveşte reglementarea criteriilor de clasificare a producţiilor audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani nu contrazice cele sus-menţionate.
Lit. f) a art. 18 reprezintă o altă ipoteză, o altă situaţie de fapt, referindu-se în mod concret la anumite producţii care nu pot fi difuzate de radiodifuzorii din România, indiferent de intervalul orar.
Recurenta-reclamantă avea obligaţia să analizeze faptul că tema producţiei difuzate, doctrina MISA, în contextul existenţei unor argumente pro şi contra înfăţişate vehement şi pătimaş, nu este de natură să o facă accesibilă unor copii de 12-14 ani.
Mai mult, limbajul folosit, gen sex spiritualizat, extaz sexual sau continenţă sexuală nu este un limbaj apropiat de copiii cu vârste cuprinse între 12-14 ani.
Imaginile arătate întregesc argumentarea potrivit căreia recurenta-reclamantă nu a analizat şi apreciat corect criteriile de încadrare a producţiei difuzate în intervalul orar optim, nefiind necesar ca legiuitorul să arate în concret, de exemplu, numărul scenelor de nuditate, astfel cum pretinde radiodifuzorul.
1.2. În ceea ce priveşte gradul mare de subiectivism despre care vorbeşte recurenta-reclamantă, se reţine că numai atunci când nu se ţine seama de criteriile legale prevăzute de Codul de reglementare sau atunci când se difuzează o producţie, fără ca responsabilitatea radiodifuzorului să fie maximă, poate fi invocat un atare argument nelegal şi neoportun.
Nici interesul public nu poate fi invocat pentru difuzarea unei producţii într-un alt interval orar decât cel legal, rolul SRTv fiind acela de a promova cu competenţă şi exigenţă creaţiile autentice şi să fie în acord cu interesele copiilor, pe care trebuie să le protejeze.
2. Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SRTv împotriva sentinţei civile nr. 7075 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5410/2012. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 5414/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
