ICCJ. Decizia nr. 5443/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5443/2012
Dosar nr. 12532/3/2011
Şedinţa de la 19 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată, apărările pârâţilor şi derularea procedurilor judiciare în faţa Tribunalului Bucureşti
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX–a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F., M.G.D., G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ş.M., D.M., C.E.M., I.C., B.C., P.C., B.I., A.A.E., P.B.Şt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S., R.A.M., D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M., prin mandatar avocat A.I.V., în contradictoriu cu pârâţii M.A.I., M.F.P., I.G.P.R. şi I.P.J. Argeş au solicitat să se constate că există cazul de discriminare reprezentat de diferenţierea de tratament aplicabil între aceştia şi membrii B.C.C.O. Timişoara şi să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la acordarea de despăgubiri echitabile respectiv la plata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru perioada cuprinsă între 01 septembrie 2002 şi până în prezent, în raport de intervalul de timp lucrat efectiv de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflaţie şi până la achitarea efectivă a sumei şi pe viitor.
În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt poliţişti la B.C.C.O. din cadrul D.C.C.O. şi nu beneficiază de sporul de 30 % din salariul brut de bază, deşi colegii lor din cadrul B.C.C.O. Timişoara beneficiază de acesta în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, în condiţiile în care prestează aceeaşi muncă în cadrul aceleiaşi structuri.
Reclamanţii susţin că, din punct de vedere al atribuţiilor, se află în situaţie identică cu colegii lor de la B.C.C.O. Timişoara, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 64/1994, în privinţa considerentelor referitoare la egalitatea de tratament, prevederile art. 10 alin. (1) din Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, prevederile art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
1.2. Prin întâmpinare, pârâtul I.G.P.R. a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că reclamanţii nu au calitatea de a fi fost detaşaţi în cadrul D.N.A. pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002.
Pârâtul M.A.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune anterior datei de 03 martie 2008, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, pârâtul I.P.J. Argeş a invocat excepţia necompetenţei materiale, solicitând declinarea cauzei către Curtea de apel Bucureşti faţă de împrejurarea că reclamanţii au raporturi de serviciu cu pârâtul I.G.P.R. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin întâmpinare, pârâtul M.F.P. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind drepturile salariale pentru perioada 01 septembrie 2002 – 16 februarie 2008, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
1.3. La termenul de judecată din 22 decembrie 2011, reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei funcţionale.
1.4. Prin sentinţa civilă nr. 4436 din 22 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia necompetenţei funcţionale, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 12532/3/2011.
La termenul de judecată din 4 aprilie 2012, reclamanţii au invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei.
Prin sentinţa civilă nr. 2608 din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepţia necompetenţei materiale, ca neîntemeiată;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.F.P. şi I.P.J. Argeş şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;
- a admis excepţia prescripţiei cu privire la drepturile băneşti aferente perioadei 1 septembrie 2002 - 15 februarie 2008 şi respinge acţiunea ca prescrisă pentru perioada menţionată;
- a respins în rest acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Cu referire la excepţia de necompetenţă materială, Curtea de apel a reţinut că raporturile de serviciu ale reclamanţilor, funcţionari publici cu statut special, sunt stabilite cu I.G.P.R., autoritate a administraţiei publice centrale, având competenţă legală de a dispune cu privire la drepturile salariale cuvenite poliţiştilor aflaţi în raporturi de serviciu directe cu instituţia, fiind incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc competenţa curţii de apel ca primă instanţă în materia contenciosului administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.P.J. Argeş, Curtea de apel a reţinut că reclamanţii nu se află în raporturi de serviciu cu acest pârât, care prin urmare, nu este titular al raportului juridic dedus judecăţii sub aspect pasiv, eventuala plată a drepturilor solicitate făcându-se de către I.G.P.R.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., instanţa a reţinut că între reclamanţi şi pârât nu există raporturi juridice, această instituţie neavând atribuţii de a efectua plata drepturilor solicitate de angajaţii altor instituţii publice.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru drepturile salariale aferente perioadei 01 septembrie 2002 – 15 februarie 2008, curtea de apel a avut în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 16 februarie 2011, peste limita de 3 ani prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt funcţionari publici cu statut special, fiind ofiţeri de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în cadrul I.G.P.R. – B.C.C.O. Piteşti.
Potrivit art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29 martie 2006, ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi în cadrul D.N.A. beneficiază de un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie pe care o desfăşoară.
În conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, condiţia esenţială pentru ca reclamanţii să beneficieze de acordarea sporului de 30 % o reprezintă detaşarea în cadrul D.N.A., pe care însă, aceştia nu o îndeplinesc, desfăşurându-şi activitatea în cadrul I.G.P.R.
În aceste condiţii, salarizarea reclamanţilor s-a realizat potrivit normelor cuprinse în O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ în vigoare în perioada de referinţă, respectiv, ale Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, acte normative care nu prevăd acordarea sporului menţionat.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 au fost abrogate în mod expres de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
În acest context, acordarea drepturilor solicitate de reclamanţi ar însemna plata unui drept care nu este prevăzut de lege, iar pentru viitor, nu este născut şi actual.
Examinând incidenta dispoziţiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecăţii, Curtea de apel a reţinut că în cauză nu există o situaţie de discriminare a reclamanţilor în raport cu ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi la D.N.A., în care să fie prezentate două situaţii comparabile şi care au primit un tratament diferit, deoarece diferenţierea de tratament aplicată poliţiştilor de la D.N.A. are la bază criteriul obiectiv al detaşării acestora în cadrul unei instituţii care nu face parte din structura M.A.I., respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi criterii obiective conexe privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită datorată complexităţii activităţilor desfăşurate de instituţia în care sunt detaşaţi, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracţiunilor de corupţie, ca şi specificul acestor activităţi. În acest sens, instanţa a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008), în concordanţă cu cea a C.E.D.O., în sensul că principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Referitor la susţinerea reclamanţilor potrivit căreia poliţiştii din cadrul B.C.C.O. Timişoara beneficiază de sporul solicitat prin prezenta acţiune, este de menţionat faptul că drepturile respective au fost acordate în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, la pronunţarea cărora s-a ţinut cont de caracterul intuitu personae al raporturilor de serviciu şi pretenţiilor deduse judecăţii în cauzele respective, iar principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti nu permite extrapolarea consecinţelor acestora cu privire la alţi subiecţi de drept.
3. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de apel
Împotriva sentinţei civile nr. 2608 din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că prima instanţă în mod greşit a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.J.P. Argeş, deşi aceasta este instituţia care realizează plata efectivă a salariilor reclamanţilor.
De asemenea, susţin recurenţii că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., întrucât ministerul este responsabil de plata drepturilor băneşti, ca reprezentant al S.R.
Totodată, recurenţii susţin că în mod greşit curtea de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune începând cu anul 2002, deşi prin acţiune s-a solicitat obligarea la acordarea de despăgubiri echitabile pentru situaţia creată şi nu efectiv plata retroactivă a drepturilor.
Cu referire la fondul cauzei, recurenţii critică soluţia instanţei de fond, arătând, în esenţă, că se află într-o situaţie identică cu personalul de la B.C.C.O. Timişoara, invocând considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 64/1994 şi susţinând că o diferenţă de tratament produsă în temeiul unei legi poate fi discriminatorie în măsura în care nu este justificată obiectiv, iar, odată constatată existenţa discriminării, sarcina probei dovedirii unui scop legitim incumbă autorităţii. În acest sens, recurenţii invocă Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000, prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza B. C-170/84, cauza R.-K. C-171/88, în sensul că o diferenţiere de remunerare între munca cu orar întreg şi cea cu timp parţial, dacă majoritatea muncitorilor cu timp parţial sunt femei, constituie o violare a art. 199 din Tratatul de la Roma).
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţi şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune, întemeiată pe existenţa discriminării decurgând din neplata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie pe care o desfăşoară, spor de care beneficiază personalul cu atribuţii similare din cadrul B.C.C.O. Timişoara în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, reclamanţii prevalându-se, în acest sens, de Decizia nr. 1398 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Raportat la criticile din recurs referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.J.P. Argeş şi M.F.P., hotărârea recurată este legală şi temeinică, întrucât reclamanţii au raporturi de serviciu cu I.G.P.R., astfel că, nefiind parte în raportul juridic dedus judecăţii, cele două instituţii nu au calitate procesuală pasivă. În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară cu referire la o problemă de drept similară, în care s-a reţinut că, potrivit Legii finanţelor publice nr. 500/2002, M.F.P. are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite şi are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget, neavând atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din O.G. prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată”.
Soluţia primei instanţe este corectă şi în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu perioada pentru care se solicită acordarea despăgubirilor l 01 septembrie 2002 - 15 februarie 2008, data introducerii cererii de chemare în judecată, 16 februarie 2011, şi termenul de 3 ani prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cu referire la fondul cauzei, se observă că instanţa de fond, realizând o aplicare corectă a dispoziţiilor incidente cauzei, a reţinut că reclamanţii, în calitate de funcţionari publici cu statut special, ofiţeri de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în cadrul I.G.P.R. – B.C.C.O. Piteşti, au fost în mod legal salarizaţi în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ în vigoare în perioada de referinţă, respectiv, ale Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, acte normative care nu prevăd acordarea sporului menţionat. Astfel fiind, reclamanţilor nu le sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter special ale art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29 martie 2006 şi abrogate de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/2006, care prevedeau în beneficiul ofiţerilor şi agenţilor de poliţie detaşaţi în cadrul D.N.A. un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie pe care o desfăşoară.
Întrucât prevederile art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 reglementau o ipoteză diferită (ofiţeri şi agenţi de poliţie detaşaţi în cadrul D.N.A.) de aceea a reclamanţilor din prezenta cauză (ofiţeri de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în cadrul I.G.P.R.) nu se poate constata existenţa unor situaţii analoage de natură a crea, în sensul O.G. nr. 137/2000, premisele unei situaţii de discriminare în privinţa drepturilor salariale.
Principiul egalităţii statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv, sens în care s-a pronunţat Curtea Constituţională în mod constant.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat. Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, pentru argumentele anterior arătate, nu se poate reţine existenţa unei situaţii de discriminare întrucât nu există situaţii identice între personalul a două instituţii diferite care beneficiază de un sistem distinct de salarizare, stabilit în baza unor reglementări speciale, motiv pentru care nu pot fi primite argumentele prin care recurenţii-reclamanţi tind să demonstreze existenţa situaţiei de discriminare.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F., M.G.D., G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ş.M., D.M., C.E.M., I.C., B.C., P.C., B.I., A.A.E., P.B.Şt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S., R.A.M., D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 2608 din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 decembrie 2012 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 5419/2012. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 716/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
