ICCJ. Decizia nr. 621/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 621/2012
Dosar nr. 2316/2/2010
Şedinţa publică de la 8 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 martie 2010 şi precizată la data de 27 octombrie 2010, reclamanta SC „C.P.R.” SRL Bucureşti a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 270 din 7 decembrie 2009 şi a Deciziei nr. 8 din 3 februarie 2010 întocmite de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu cu privire la obligaţia de plată a sumei de 815.046 RON, reprezentând contribuţii la Fondul pentru Mediu şi majorările de întârziere aferente, calculate în perioada 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deciziile emise de către autoritatea pârâtă sunt nelegale, întrucât nu datorează obligaţiile fiscale stabilite în sarcina sa, în condiţiile în care a îndeplinit anual obiectivul de valorificare a deşeurilor din ambalaje, iar neexecutarea obligaţiei de informare a contractanţilor săi poate determina, cel mult, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale şi nu plata contribuţiei la Fondul pentru Mediu.
Reclamanta a învederat că a depăşit obiectivul de valorificare fixat pe categorii de deşeuri, concluzie care rezultă din însumarea cantităţilor de deşeuri de ambalaje pe care le-a predat operatorilor economici autorizaţi. De asemenea, s-a arătat că, deşeurile predate de societate au fost valorificate efectiv, fie de către partenerii săi contractuali, fie de către alţi operatori economici autorizaţi.
Referitor la neînscrierea pe facturi a menţiunii „în vederea îndeplinirii obiectivului de valorificare”, s-a susţinut că o asemenea cerinţă nu este impusă de lege pentru validitatea contractului de predare a deşeurilor din ambalaje şi nici nu împietează asupra atingerii obiectivului anual de valorificare.
Pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că, obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate reprezenta numai Decizia nr. 8 din 3 februarie 2010 emisă în soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 270 din 7 decembrie 2009.
Prin Încheierea dată în şedinţa publică de la 27 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că, reclamanta a solicitat să fie anulată atât Decizia de impunere nr. 270 din 7 decembrie 2009, cât şi Decizia nr. 8 din 3 februarie 2010 întocmită de autoritatea pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative.
Aceeaşi instanţă a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1180 din 16 februarie 2011, prin care a admis acţiunea, a anulat Deciziile nr. 270 din 7 decembrie 2009 şi nr. 8 din 3 februarie 2010 emise de pârâtă, obligând pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 57.250,11 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în perioada 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2007, care a fost supusă controlului, reclamanta a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 14 din H.G. nr. 621/2005 şi art. 33 alin. (1) din Ordinul Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 578/2006, prin realizarea planului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje introduse pe piaţa naţională. Îndeplinirea acestui obiectiv presupune să existe o predare a deşeurilor şi ca predarea să se facă pe baza unui contract către un agent economic valorificator.
Astfel, s-a avut în vedere că, reclamanta a încheiat contracte prin care a încredinţat agenţilor economici specializaţi cantităţile stabilite de lege pentru fiecare tip de deşeuri, asigurând valorificarea deşeurilor din carton, din lemn şi a ambalajelor din plastic.
Faptul că nu s-a precizat în mod expres în facturi şi în contracte că, predarea deşeurilor s-a făcut în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a fost considerat de prima instanţă ca fiind o nerespectare a obligaţiei reclamantei de a informa terţii, fără a avea drept consecinţă stabilirea obligaţiei de plată a contribuţiei la Fondul pentru Mediu.
Concluzia instanţei de fond s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 73/2000 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, conform cărora, sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii obiectivului anual de valorificare este plata contribuţiei la Fondul pentru Mediu, iar în cazul neexecutării obligaţiei de informare, sancţiunea prevăzută de H.G. nr. 621/2005 este plata unei amenzi contravenţionale.
De asemenea, s-a reţinut că, reclamanta nu avea obligaţia de a încheia contracte cu agenţii economici autorizaţi, întrucât dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor din ambalaje stabilesc numai obligaţia de predare a deşeurilor din ambalaje către agenţii economici specializaţi.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă.
În primul motiv de recurs a fost criticată soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, cu motivarea că, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) şi art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Recurenta a susţinut că acţiunea formulată pentru anularea deciziei de impunere, fără a se contesta şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, trebuia respinsă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 218 C. proc. fisc., care prevăd că numai deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ competentă. Chiar şi în ipoteza precizării acţiunii la data de 27 octombrie 2010, în sensul contestării deciziei dată în procedura administrativă, recurenta a arătat că intimata nu a respectat termenul legal de prescripţie de 6 luni, calculat de la data de 10 februarie 2010 când a fost comunicată Decizia nr. 8 din 3 februarie 2010, astfel că acţiunea se impunea a fi respinsă ca tardivă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat pe fondul cauzei, a fost criticată soluţia de admitere a acţiunii, cu motivarea că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale în baza cărora au fost stabilite obligaţiile de plată ale societăţii intimate la Fondul pentru Mediu.
Cu referire la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006, ale Hotărârii Guvernului nr. 621 din 20 iulie 2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje şi ale Ordinului M.M.G.A. nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, recurenta a arătat că intimata nu a dovedit prin documente justificative realizarea obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje în mod individual.
În acest sens, s-a arătat că, în contractele şi în facturile întocmite de recurentă, nu s-a atestat faptul efectiv al asumării şi îndeplinirii obiectivelor de valorificare-reciclare, prin individualizarea cantităţilor de deşeuri de ambalaje colectate. Simpla predare a cantităţilor de deşeuri către operatorii economici nu poate constitui dovada îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare, fiind necesară respectarea tuturor obligaţiilor impuse de lege, ceea ce nu s-a realizat în cazul mărfii tranzacţionate de societatea intimată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin încheierea dată în şedinţa publică de la 27 octombrie 2010, instanţa de fond a constatat corect lipsa de temei a excepţiilor de inadmisibilitate a acţiunii şi de tardivitate a cererii de anulare a Deciziei nr. 8 din 3 februarie 2010 şi a dispus respingerea acestora, întrucât prin cererea de chemare în judecată, formulată în termenul prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă a solicitat atât anularea deciziei de impunere emisă de recurenta-pârâtă, cât şi anularea deciziei emisă de aceeaşi autoritate publică în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative reglementate de dispoziţiile art. 218 C. proc. fisc.
Criticile formulate pe fondul pricinii sunt de asemenea nefondate şi vor fi respinse, constatându-se că este legală şi temeinică soluţia primei instanţe de anulare a deciziilor prin care Administraţia Fondului pentru Mediu a obligat intimata-reclamantă să plătească suma de 815.046 RON cu titlul de contribuţie la Fondul pentru Mediu şi majorări de întârziere, pe motiv că deşeurile de hârtie - carton, plastic şi metal, predate către SC „R.” SRL, SC „R.B.S.” SA şi SC „A.E.” SRL nu au fost predate în scopul îndeplinirii obiectivelor de valorificare prevăzute de art. 16 - 17 din H.G. nr. 621/2005.
Concluzia instanţei de fond este conformă dispoziţiilor art. 14 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje şi art. 33 alin. (1) din Ordinul MMGA nr. 578/2006, potrivit cărora, îndeplinirea obiectivului anual de valorificare presupune să existe o predare a deşeurilor şi predarea să se facă pe baza unui contract către un agent economic valorificator.
Astfel, art. 14 din H.G. nr. 621/2005, producătorii şi importatorii de ambalaje au obligaţia de a realiza anual obiectivele de valorificare a deşeurilor de ambalaje introduse pe piaţa naţională, iar conform art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ şi art. 33 alin. (1) din Ordinul MMGA nr. 578/2006, obiectivele anuale de valorificare, respectiv de reciclare a deşeurilor de ambalaje se pot realiza fie în mod individual, de către producătorii şi importatorii de ambalaje, fie prin transferarea responsabilităţii către un operator economic, autorizat de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Intimata-reclamantă a dovedit îndeplinirea acestor condiţii legale, întrucât în perioada supusă controlului, a încheiat contracte prin care a încredinţat deşeurile din carton, din lemn şi ambalajele de plastic către agenţi economici specializaţi şi autorizaţi să desfăşoare activităţi de valorificare a deşeurilor.
Faptul că în contracte şi în facturi nu s-a precizat în mod expres că predarea deşeurilor s-a făcut în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a fost corect calificat de instanţa de fond ca fiind o consecinţă a nerespectării obligaţiei de informare a terţilor de către intimata-reclamantă, care însă nu poate constitui temei pentru obligaţia de plată a contribuţiei la Fondul pentru mediu.
Instanţa de fond a apreciat corect că obligaţiile de valorificare şi de informare stabilite în sarcina producătorilor şi importatorilor de ambalaje şi deşeuri din ambalaje au un caracter distinct, fapt care rezultă şi din sancţiunile aplicabile în cazul neexecutării lor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 73/2000 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii obiectivului anual de valorificare este plata contribuţiei la Fondul pentru mediu, iar conform Hotărârii Guvernului nr. 621/2005, în cazul neexecutării obligaţiei de informare, sancţiunea care se aplică este plata unei amenzi contravenţionale.
Faţă de această reglementare, s-a constatat că, reclamanta a îndeplinit obiectivele anuale de valorificare a deşeurilor din ambalaje, iar omisiunea menţiunii că deşeurile au fost predate în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare nu prezintă relevanţă în condiţiile în care valorificarea deşeurilor de către societăţile autorizate a fost efectivă şi nu a fost contestată de către autoritatea recurentă.
De asemenea, s-a avut în vedere că, dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Ordinul MMGA nr. 578/2006 şi art. 18 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din H.G. nr. 349/2002 stabilesc numai obligaţia de predare a deşeurilor din ambalaje către agenţii economici specializaţi, fără a impune stipularea unor clauze de natura celor solicitate de autoritatea recurentă cu privire la scopul predării deşeurilor din ambalaje.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Sentinţei nr. 1180 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 610/2012. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 642/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
