ICCJ. Decizia nr. 601/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 601/2012
Dosar nr. 8458/1/2011
Şedinţa publică de la 7 februarie 2012
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de revizuire
Prin Decizia nr. 4819 din 19 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de G.D.R., H.C., H.N., I.A., P.D., N.I., (...) şi C.D. împotriva Sentinţei nr. 5249/22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal. Prin această din urmă hotărâre a fost respinsă acţiunea acestor părţi formulată în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, având ca obiect obligarea pârâtei la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, începând cu 01 ianuarie 2004 şi în continuare pe viitor, precum şi la operarea modificărilor prevăzute de lege.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76 din 2005 şi prin O.G. nr. 2 din 2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417 din 2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
În cauză, însă, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5, intitulat "Drepturi şi îndatoriri", din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, restrânse constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, s-a constatat că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenţii-reclamanţi nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, s-a apreciat că dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o creanţă care să poată fi calificată drept "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., a fost avută în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
2. Motivele şi temeiul egal al cererii de revizuire
Împotriva Deciziei nr. 4819 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, a formulat cerere de revizuire G.D.R.
Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 24 octombrie 2011. În motivarea succintă a căii extraordinare de atac promovate s-a susţinut de către revizuent că prin decizia atacată au fost nesocotite practica şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca şi ordinea juridică comunitară, potrivit cu care inexistenţa fondurilor la buget nu constituie motiv de neacordare a drepturilor băneşti stabilite prin lege.
A mai susţinut revizuentul că hotărârea dată, ce formează obiectul cererii de revizuire de faţă, a fost pronunţată într-un total dispreţ faţă de lege.
În drept au fost invocate prevederile art. 322 pct. 1, 2, 5 şi 7 din C. proc. civ.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Examinând cererea de revizuire de faţă, în raport de prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. vizând condiţiile generale de admisibilitate dar şi cu referire la motivele de revizuire invocate, faţă de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită urmând a fi respinsă în considerarea celor în continuare arătate.
Astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ. şi în sensul stabilit de altfel şi de doctrină dar şi de jurisprudenţa în materie, hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate pe calea revizuirii numai dacă evocă fondul.
Aceasta implică fie stabilirea unei alte stări de fapt faţă de cea reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până în acel moment.
O astfel de situaţie nu se întâlneşte în ipoteza în care instanţa de recurs respinge recursul, cum este şi cazul Deciziei nr. 4819 din 11 octombrie 2011, ce formează obiectul cererii de faţă.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a conţinutului acestei decizii, de mai sus, recursul promovat de mai multe persoane, printre care figurează şi revizuentul, împotriva Sentinţei nr. 5249/22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat.
Aşa fiind, nefiind incidentă în cauză ipoteza legală impusă de legiuitor, referitoare la evocarea fondului, în temeiul art. 326 alin. (3) cu referire la art. 322 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că cererea de revizuire de faţă nu este admisibilă iar raportat la considerentele reţinute arată că nu se mai impun a fi examinate distinct şi condiţiile de admisibilitate ale motivelor de revizuire indicate, de altfel numai generic, dată fiind şi motivarea sumară a căii extraordinare de atac promovate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de G.D.R. împotriva Deciziei nr. 4819 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 561/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 602/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
