ICCJ. Decizia nr. 561/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 561/2012
Dosar nr. 886/100/2010
Şedinţa publică de la 3 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamanţii B.Ş.V., M.V., M.I., V.M. şi H.M., în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România şi Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, au solicitat anularea Deciziei nr. 2082 din 20 mai 2009 emisă de pârâtă şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin decizia contestată s-a dispus retrocedarea, în favoarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, a imobilului în natură - construcţii şi teren aferent.
Au mai arătat reclamanţii că prin această retrocedare au fost încălcate prevederile art. 136 şi art. 54 din Constituţie, respectiv art. 11 din Legea nr. 213/1998, imobilul în litigiu făcând parte din domeniul public al Municipiului Sighetu Marmaţiei şi înscris pe lista monumentelor istorice.
La data de 9 martie 2010, reclamantul H.M. a formulat o cerere de renunţare la judecată.
Reclamanţii B.Ş.V., M.V., M.I., V.M. au formulat precizări la cererea introductivă, invocând nulitatea absolută a Deciziei nr. 2082 din 20 mai 2009, iar în temeiul art. 57 C. proc. civ. au înţeles să cheme în judecată şi Municipiul Sighetu Marmaţiei prin primar.
Prin întâmpinare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a lipsei de interes.
Intervenientul Municipiul Sighetu Marmaţiei prin Primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 3355 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Maramureş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 145 din 1 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B.Ş.V., M.V., M.I., V.M., a luat act de renunţarea reclamantului H.M. la judecarea acţiunii şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii B.Ş.V., M.V., M.I., V.M., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi intervenientul Municipiul Sighetu Marmaţiei prin Primar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că bunul retrocedat prin actul administrativ atacat intră sub incidenţa art. 136 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 din Legea nr. 213/1998, iar din probele administrate rezultă că imobilul a fost trecut în domeniul public prin H.G. nr. 934 din 29 august 2002, astfel că bunul imobil, prin caracterul său de instituţie culturală, prezintă interes pentru întreaga comunitate locală.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că sunt nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a lipsei de interes, acestora fiindu-le conferite dreptul şi obligaţia de a acţiona pe orice cale în apărarea acestui patrimoniu.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că din analiza actelor de la dosar rezultă că la momentul preluării abuzive, proprietar tabular al imobilelor în cauză era Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, iar la data soluţionării cererii de retrocedare, imobilul se afla în patrimoniul public al Municipiului Sighetu Marmaţiei şi avea destinaţia de Casă de Cultură şi Bibliotecă, fiind înscris în lista monumentelor istorice.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că din analiza cărţii funciare nr. 1868 a localităţii Sighet nr. top a/1, a/2, rezultă faptul că în data de 17 martie 1938, în baza contractului de donaţiune din 1 martie 1938, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, ulterior, în anul 1941, urmare a Dictatului de la Viena, imobilul în cauză a revenit Statului Maghiar, iar la data de 31 mai 1945, după încheierea războiului şi restabilirea graniţelor, s-a radiat dreptul de proprietate operat în favoarea Statului Maghiar şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului redevenind proprietarul de drept.
Cu privire la actul de revocare al donaţiei, prima instanţă a reţinut că, deşi prin Decretul Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlul de drept "revocarea donaţiei", totuşi potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la momentele respective, în cazul donaţiilor se aplica principiul irevocabilităţii acestora, astfel că s-a realizat o veritabilă preluare abuzivă de Statul Român a imobilului în litigiu.
Cu privire la apartenenţa imobilului la domeniul public al Municipiului Sighetu Marmaţiei, prima instanţă a constatat că apartenenţa unui imobil la domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale nu constituie un impediment la restituirea acestuia şi niciun motiv de nulitate a actului administrativ, cu atât mai mult cu cât actul normativ ce stabileşte regimul juridic al restituirii bunurilor aparţinând cultelor religioase din România, reglementează procedura şi termenele ce trebuie urmate în situaţia în care bunul urmează a fi scos din domeniul public.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii B.Ş.V., M.V., M.I. şi V.M. apreciind că hotărârea este nelegală şi netemeinică şi s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza, să fie admisă cererea astfel cum a fost formulată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivele de recurs s-a arătat că fără nicio motivare şi ignorând apărările reclamanţilor, prima instanţă a reţinut că actul de liberalitate materializat în contractul de donaţiune s-a realizat cu respectarea prevederilor legale.
Deşi la dosarul cauzei au fost administrate suficiente probe iar în apărări s-a argumentat, cu trimitere la probe, netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii de retrocedare, aceste probe nu au fost examinate şi analizate pentru a se da o dezlegare a pricinii.
Se consideră că prima instanţă face o gravă confuzie între Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, între cele două entităţi neexistând identitate nici sub aspect de denumire, sediu, structură ori competenţă, iar denumirea actualei instituţii nu are nicio legătură cu cea care a fiinţat anterior anului 1941 şi nu s-a analizat o eventuală succesiune în drepturi.
Prima instanţă a reţinut că Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi-a încetat existenţa începând cu anul 1941 dată la care a intervenit ocupaţia maghiară a Transilvaniei de Nord şi nici după eliberare această instituţie nu şi-a reluat activitatea, iar încetarea existenţei sale ca persoană juridică făcea imposibilă calitatea de titular al unui eventual drept de proprietate după anul 1945.
Înlăturarea actelor abuzive ale Statului maghiar prin anularea Ordonanţei nr. 1440/1941 potrivit Decretului-lege nr. 260 din 3 aprilie 1945 chiar dacă atrăgea după sine o eventuală restabilire a situaţiei anterioare, dar pentru că la acea dată Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului nu exista, nu putea să devină titular al dreptului de proprietate, numai scriptic în anul 1945 au fost efectuate operaţiuni de publicitate imobiliară în favoarea unei instituţii care nu exista.
Au fost criticate încercările instanţei de fond de a demonstra irevocabilitatea donaţiei, iar multe dintre textele invocate sunt inadecvate şi greşit interpretate.
Se invocă greşit irevocabilitatea donaţiei prin prisma art. 801 C. civ. şi respectiv art. 824 C. proc. civ., întrucât art. 831 C. civ. reglementează revocarea donaţiei între vii.
Mai mult, invocarea art. 892 C. civ. apare ca fiind scoasă din contextul procedural pentru că el se referă la liberalitatea testamentului, iar acest text se referă tocmai la revocabilitatea acestuia.
În privinţa incidenţei art. 824 C. civ. s-a apreciat că nu are aplicabilitate în cauză pentru că donatorul nu şi-a rezervat niciun drept de a dispune de bunul obiect al donaţiei.
S-a arătat, în motivele de recurs, că actul de donaţie prin care imobilul în litigiu a trecut din proprietatea comunităţii locale în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului este lovit de nulitate absolută întrucât această donaţie nu s-a făcut prin voinţa proprietarului (obştea judeţului Maramureş) ci printr-un act administrativ (Ordinul ministrului de Interne nr. 28250/1937) emis în vederea "satisfacerii cerii Ministerului Cultelor de a reda Palatul Cultural (imobilul litigant) Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului".
În aceste condiţii, Comisia fostului judeţ Maramureş a emis Decizia nr. 1659 din 4 februarie 1938 care constituie un veritabil transfer al proprietăţii.
Instanţa de fond a ignorat aceste aspecte şi a spus numai că donaţiunea s-a încheiat cu respectarea prevederilor legale.
Recurenţii au apreciat că revocarea Donaţiei nr. 275 din 24 iunie 1949 emisă de puterea legiuitoare nu reprezintă o trecere abuzivă în proprietatea Statului a unui bun deoarece, pe de o parte, actul normativ apare ca o veritabilă lege specială şi, pe de altă parte, reprezintă o măsură dictată de starea de fapt fundamentată pe inexistenţa donatarului şi reprezintă o înlăturare a unor măsuri abuzive scoase din contextul legal în perioada 1937 - 1938.
Din însăşi actele ce emană de la Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului rezultă că imobilul în litigiu era afectat şi unor slujbe religioase împrejurare ce denotă că acest bun constituie lăcaş de cult şi prin urmare nu se circumscrie bunurilor obiect al retrocedării potrivit O.U.G. nr. 94/2000, iar instanţa de fond nu a făcut nicio referire la acest aspect.
În privinţa incidenţei art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 se arată că acest text încalcă prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţia României şi s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie.
În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare dacă se va aprecia că prima instanţă a cercetat insuficient fondul cauzei.
Comisia Specială de Retrocedare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Municipiul Sighetu Marmaţiei au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
În faţa instanţei de fond a fost contestată Decizia nr. 2082 din 20 mai 2009 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, decizie prin care a fost retrocedat Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului imobilul compus din construcţie, împreună cu terenul aferent, imobil situat în Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş, pentru că s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv de stat.
Criticile din recurs ce vizează respingerea cererii nu pot fi reţinute.
Mai întâi, nu pot fi reţinute criticile referitoare la nemotivarea hotărârii astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanţa de fond a motivat hotărârea cu respectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., a prezentat motivele de fapt şi de drept şi argumentele pentru care au fost înlăturate apărările reclamanţilor şi nu conţine motive străine de natura pricinii.
În al doilea rând, nu sunt fondate nici criticile referitoare la pronunţarea soluţiei cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, nu se poate spune că instanţa de fond a făcut o confuzie între Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului.
Însă, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului este succesoare în drept a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului, înfiinţată în 1937.
La dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că imobilul a fost în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Română a Maramureşului din anul 1938 în baza unui act de donaţie.
Dacă această instituţie nu ar fi existat, ar fi fost inexistentă la 3 aprilie 1945, când a fost dat Decretul-lege nr. 260, aşa cum se susţine în recurs, nu puteau fi efectuate menţiunile în Cartea funciară a imobilului la 31 mai 1945.
Tot ca o dovadă a existenţei Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului la momentul preluării imobilului de către stat este emiterea Decretului-lege nr. 275 din 24 iunie 1949 prin care s-a dispus "revocarea donaţiei" din 1938 şi revenirea bunului în proprietatea judeţului Maramureş.
Referitor la criticile aduse soluţiei instanţa de fond care a subliniat irevocabilitatea donaţiei se constată că sunt nefondate.
În principiu, donaţiile sunt irevocabile, potrivit art. 801 vechiul C. civ.
Dar acest principiu are şi excepţii, excepţii care sunt clar şi limitativ prevăzute de art. 829 din vechiul C. civ., respectiv au fost reglementate situaţiile în care donaţia poate fi revocată pentru neîndeplinirea unei condiţii, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii.
Aceste excepţii nu pot nega existenţa principiului irevocabilităţii donaţiei, iar în cauză nu s-a făcut dovada că s-ar impune aplicarea vreuneia dintre excepţiile de la principiul enunţat.
În privinţa nulităţii actului de donaţie prin care imobilul în litigiu a trecut din proprietatea comunităţii locale în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului, criticile din recurs sunt de asemenea, nefondate.
Recurenţii solicită instanţei învestite cu acţiunea în anularea deciziei de restituire a imobilului preluat abuziv să analizeze actul invocat drept titlu de proprietate pentru restituirea imobilului.
Donaţia din 1 martie 1938 a fost încheiată cu respectarea formelor legale.
Prin Decizia nr. 1659 din 1938 a Comisiei Interimare a Judeţului Maramureş s-a "cedat ca dar pe vecie" imobilul în litigiu către Episcopia Ortodoxă a Maramureşului, dar nu se poate susţine că aceasta a fost emisă în executarea unui ordin al organului central al Administraţiei de Stat deoarece în cuprinsul deciziei se face trimitere la un ordin al ministrului de Interne, prin care "se recomandă satisfacerea cererii Ministerului Cultelor de a ceda Palatul Cultural Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului".
Prin urmare, a existat o recomandare, dar hotărârea de a ceda imobilul a aparţinut Comisiei Interimare a judeţului Maramureş, iar actul de donaţie nu a fost unul formal ci un act care a fost transcris ulterior în Cartea funciară şi care nu a fost contestat până în prezent.
În ceea ce priveşte caracterul revocării donaţiei prin Decretul nr. 275 din 24 iunie 1949, chiar dacă recurenţii susţin contrariul, aceasta este o preluare abuzivă a bunului de către stat, pentru că s-a făcut cu nerespectarea principiului irevocabilităţii donaţiei şi fără a exista vreo condiţie impusă şi neîndeplinită care să justifice revocarea donaţiei.
Bunul care face obiectul deciziei de restituire şi care este contestată în prezenta cauză se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000.
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
Într-adevăr, din interpretarea acestui text rezultă că lăcaşele de cult nu pot face obiect al cererilor de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, republicată, iar potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 "Regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială", dar în cauză nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că imobilul este un lăcaş de cult.
Lăcaşul de cult este definit în pct. 2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, ca fiind bisericile, mănăstirile, sinagogile, moscheile, templele sau orice alte construcţii care sunt destinate oficierii de slujbe religioase, iar în speţă, nu suntem în prezenţa unui asemenea imobil numai pentru că în paraclisul din interiorul său erau ţinute slujbe religioase dar imobilul era Palatul Episcopal, reşedinţă episcopală.
Vor fi respinse şi criticile referitoare la nerespectarea regimului juridic al bunului prin prisma dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998 şi art. 136 alin. (4) din Constituţia României.
Deşi a invocat în motivele de recurs excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, recurenţii au renunţat la această excepţie.
Art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată prevede că "În situaţia în care imobilul retrocedat prin decizia Comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, acesta urmează a fi scos din domeniul public, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei Comisiei speciale de retrocedare".
Prin urmare, faptul că bunul ce urmează a fost restituit în natură aparţine domeniului public nu poate duce la respingerea cererii de restituire, ci chiar se stabileşte procedura ce urmează a fi parcursă.
Curtea Constituţională a considerat că O.U.G. nr. 94/2000, republicată, este constituţională şi actul normativ a fost emis tocmai în aplicarea art. 44 alin. (1) din Constituţie referitor la garantarea dreptului de proprietate privată şi ale art. 1 Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 837 din 2009).
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.Ş.V., M.V. şi M.I., V.M. împotriva Sentinţei nr. 145 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 554/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 601/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
