ICCJ. Decizia nr. 610/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 610/2012
Dosar nr. 8440/1/2011
Şedinţa publică de la 7 februarie 2012
Asupra cererii de revizuire de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 octombrie 2011, Direcţia Fiscală Braşov a solicitat revizuirea Deciziei nr. 3166 din 31 mai 2011 pronunţată în Dosarul nr. 8345/62/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, indicând ca temei de drept dispoziţiile art. 21 (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 3166 din 31 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de SC S. SA Braşov, împotriva Sentinţei civile nr. 78/F/9 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost modificată sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC "S." SA Braşov şi a fost anulată Decizia de impunere nr. 260535 din 7 aprilie 2009 şi Dispoziţia nr. 81 din 04 iunie 2009 emise de pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că actele administrativ-fiscale supuse controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ potrivit art. 218 C. proc. fisc. sunt Decizia de impunere nr. 260535 din 7 aprilie 2009 privind stabilirea impozitelor pe clădiri şi terenuri pe anul 2009 în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă şi Dispoziţia nr. 81 din 04 iunie 2009, de respingere a contestaţiei administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Instanţa de control judiciar a reţinut că soluţionarea cauzei presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte, natura juridică a facilităţilor fiscale acordate parcurilor industriale prin Codul fiscal - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat şi, pe de altă parte, competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare, după aderarea României la Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte primul aspect, Înalta Curte a reţinut că facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale prin Codul fiscal, concretizate în scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri pe anul 2009, reprezintă ajutor de stat.
Societatea comercială "P.R." SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.
În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub incidenţa scutirilor de impozite şi taxe locale pentru clădiri şi terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi 257 lit. l) din Codul fiscal.
La acea dată era în vigoare Legea nr. 143 din 1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor între modalităţile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării şi prognozei, califica facilităţile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensităţii maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din Raportul întocmit de Consiliul Concurenţei privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of. nr. 698 bis/14.10.2008, care, în capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006, menţiona că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parţiale de plata impozitelor şi taxelor în scopul realizării de investiţii şi creării de noi locuri de muncă, instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 şi apoi Codul fiscal, au avut ca obiectiv dezvoltarea regională şi s-au situat, în genere, sub pragul de minimis.
La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competenţelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenţei la Comisia Europeană şi aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat.
Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor şi ajutoarele individuale puse în aplicare anterior şi ulterior intrării în vigoare a tratatului, facilităţile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condiţiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007.
După această dată, aşa cum rezultă din dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 şi cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuţia de a solicita statelor membre informaţii despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare şi de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerinţe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.
În acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor şi construcţiilor parcului industrial pentru anul 2009, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87 - 89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a Comisiei Europene.
Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care Codul fiscal prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, Direcţia Fiscală Braşov a intervenit în aria de competenţă a instituţiei comunitare, rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.
Prin decizia respectivă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din C. fisc., invocată de Consiliul Local al Municipiului Braşov în mai multe litigii fiscale, reţinând, în esenţă, că autorităţile locale nu au totală independenţă în stabilirea impozitelor şi taxelor locale, ci se supun limitelor şi condiţiilor legii. Faptul că prin dispoziţiile legale criticate se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe şi impozite se justifică prin importanţa strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfinţite în art. 135 alin. (2) lit. c) şi d) din Constituţie, şi anume stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, precum şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.
În consecinţă, instanţa de recurs a reţinut că atât decizia de impunere, cât şi dispoziţia privind soluţionarea contestaţiei au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta să aibă competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană, astfel că se impune anularea acestora.
Instanţa a reţinut că această soluţie este în acord cu jurisprudenţa Secţiei contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după soluţia de principiu adoptată de aceasta la 5 octombrie 2009 şi respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în discuţie, constatată în cauze asemănătoare.
3. Cererea de revizuire formulată de Direcţia Finanţelor Publice Braşov
Direcţia Generală a Finanţelor Publice a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 3166 din 31 mai 2011, susţinând că aceasta s-a pronunţat cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148(2) din Constituţia României, cu încălcarea art. 87 şi 88 din Tratatul CE, a Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului CE nr. 659/1999 şi Comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C85/1 privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale.
Revizuenta a arătat că prin Decizia nr. 3166/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat corect că facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale reprezintă ajutoare de stat.
Faţă de prevederile art. 3(1) şi 14(1) şi (2) din Legea nr. 143 din 1999 republicată privind ajutorul de stat şi ţinând cont de noţiunea de "ajutor de stat existent" din perspectiva Regulamentului CE nr. 659/1999 al Consiliului UE, revizuenta a învederat că ajutoarele de stat în discuţie, fără o prealabilă autorizare nu pot fi calificate ca reprezentând "ajutoare de stat existente".
Revizuenta a prezentat noi puncte de vedere ale instituţiilor competente cu privire la măsurile instituite prin art. 250, alin. (1), pct. 9 şi art. 257 lit. l) C. fisc. (adresele Consiliului Concurenţei înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov la nr. 319207 din 16 iunie 2011 şi nr. 330883 din 5 iulie 2011 şi adresa MF înregistrată la sediul recurentei sub nr. 325578 din 27 iunie 2011, adresa Ministerului Administraţiei şi Internelor înregistrată la nr. 362142 din 31 august 2011).
A concluzionat revizuenta că SC P.R. (în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea şi SC S. SA) a obţinut titlul de Parc industrial prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 255/2004 publicat în M.O. nr. 980/25.10.2004, astfel că nu putea beneficia de ajutoarele de stat în discuţie, indiferent de forma acestora, deoarece nu funcţiona într-un parc industrial, la acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat şi ulterior dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2006 aprobată prin Legea nr. 137 din 2007.
- Revizuenta a mai susţinut că ajutoarele de stat nu se acordă "ope legis", ci numai după parcurgerea unei proceduri legale, care presupune elaborarea unor scheme de ajutor de stat, care se supune avizării Consiliului Concurenţei şi după caz informării sau notificării Comisiei Europene, or ajutoarele de stat pentru societăţile din cadrul Parcului industrial Braşov în perioada 25 iulie 2004 - 31 decembrie 2006 nu au fost notificate în vederea autorizării fiind, în concluzie, ajutoare de stat ilegale.
S-a precizat că abia prin H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008 notificată Consiliului Concurenţei în vederea autorizării de către Comisia Europeană s-a iniţiat această procedură de acordare a facilităţilor fiscale de natura ajutorului de stat în sensul art. 87, 88 din Tratatul CE, dar fără aprobarea prealabilă a Comisiei europene revizuenta se află în imposibilitate de a acorda facilităţile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571 din 2003 privind Codul fiscal.
- S-a susţinut că instanţa de recurs a apreciat greşit că ajutoarele de stat se acordă prin lege parcurilor industriale, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi or în această situaţie nu s-ar mai fi instituit textul art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
- Revizuenta a învederat că avea competenţa de a emite Decizia de impunere nr. 260535 din 7 aprilie 2009 şi Dispoziţia nr. 81 din 4 iunie 2009 de soluţionare a contestaţiei, în lipsa ajutoarelor de stat concretizate în scutire la plata impozitului pe clădiri şi teren, în conformitate cu art. 249(1) art. 256(1) din Legea nr. 571 din 2003 privind Codul fiscal, art. 35 art. 209(4) şi 210(1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, nefiind vorba de măsuri de stopare şi/sau recuperare a ajutorului de stat, ci de obligaţii datorate de către intimată bugetului local.
S-a susţinut că instanţa de recurs s-a aflat în eroare, confundând deciziile de impunere emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov în vederea executării atribuţiilor conferite acesteia prin lege, cu o decizie de stopare sau recuperarea ajutoarelor de stat emisă de Consiliul Concurenţei, respectiv Comisia Europeană, care se emite în vederea stopării sau recuperării unui ajutor ilegal, aşa cum este definit de art. 4 din Legea nr. 143/1999.
S-a concluzionat că menţinerea hotărârii atacate echivalează cu obligarea revizuentei la acordarea facilităţilor fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente în materia ajutorului de stat, fără ca acestea să fie notificate şi autorizate, ceea ce nu este admisibil.
Revizuenta a conchis că intimata a beneficiat de ajutoare de stat ilegale, încălcând legislaţia, Tratatul Comunităţii Europene - art. 87, 88, Regulamentul CE 659/1999, Comunicarea Comisiei UE 2009/C85/2001, iar instanţa naţională are rolul de a proteja drepturile indivizilor şi ale companiilor derivate din prevederile art. 88(3) şi nu de a refuza aplicarea un ajutor de stat înainte de a fi aprobat de Comisie (cazul C354/1999 FNCE).
S-a solicitat admiterea cererii de revizuire şi modificarea Deciziei nr. 3166 din 31 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar şi menţinerea Deciziei de impunere şi a celei de soluţionare a contestaţiei, ca fiind legale şi temeinice.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Potrivit textului art. 21(2) din Legea nr. 554/2004 indicat de revizuentă drept temei legal al căii extraordinare de atac promovată împotriva Deciziei nr. 3166 din 31 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148(2) coroborat cu art. 20 (2) din Constituţia României, republicată".
Interpretarea acestui text conduce la concluzia că această ipoteză specială de revizuire este incidentă situaţiilor în care există o neconcordanţă între normele interne şi cele comunitare, iar judecătorul naţional nu a aplicat cu prioritate dreptul comunitar, ceea ce a condus la vătămarea persoanelor care nu au beneficiat de protecţia normelor comunitare.
Revizuenta nu a adus niciun fel de argumente privind un eventual conflict între normele interne şi cele comunitare, care să atragă aplicabilitatea textului art. 20(2) din Legea nr. 554/2004.
De altfel, toate susţinerile revizuentei privind interpretarea noţiunii de "ajutor de stat", procedura de acordare, competenţa sa de a emite decizia de impunere, se regăsesc în întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi au format obiectul cercetării judecătoreşti, nemaiputând fi supuse verificării într-o cale extraordinară de atac, deoarece s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă a rejudecării recursului.
Pe de altă parte, decizia a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată tocmai ca urmare a analizei şi aplicării normelor dreptului comunitar, considerându-se că măsurile dispuse de organele fiscale "au natura unora de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a Comisiei Europene", soluţie de principiu adoptată la şedinţele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din data de 5 octombrie 2009 şi 19 aprilie 2010.
5. Soluţia asupra cererii de revizuire
Constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 21(2) din Legea nr. 554 din 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge prezenta cerere de revizuire ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de Direcţia Fiscală Braşov împotriva Deciziei nr. 3166 din 31 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 602/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 621/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
