ICCJ. Decizia nr. 630/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 630/2012
Dosar nr. 713/2/2011
Şedinţa publică de la 8 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 4.637 din 4 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.B.P., Z.P.F.M. şi A.A.D. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta să soluţioneze în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire şi să transmită decizia Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadru ANRP; totodată, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei în solidar cu funcţionarul căruia i-a fost atribuit dosarul la plata daunelor morale.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În speţă, reclamanţii au contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispoziţiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art. 2 punctul 1 litera h din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri se înţelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Astfel, se reţine că refuzul nejustificat al pârâtei, în ce priveşte soluţionarea cererii reclamanţilor, rezultă din depăşirea de către aceasta a termenului în care avea obligaţia de a soluţiona cererea acestuia în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art. 2 punctul 2 din Legea nr. 554/2004.
Mai reţine instanţa de fond că pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamanţilor nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reţinută în condiţiile în care avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispoziţiile legale incidente în cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului de legalitate.
Totodată, se apreciază că justificarea autorităţii publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluţionării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală şi proporţională cu scopul urmărit. În acest sens consideră instanţa de fond că a condiţiona soluţionarea dosarelor de elementul aleatoriu introdus de comisie, ceea ce implică imposibilitatea definirii cel puţin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluţionării cererii, nu este o justificare pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamantului ca temei pentru nesoluţionarea cererii ce are ca obiect stabilirea şi concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceştia sunt îndreptăţiţi potrivit legii.
Se mai reţine că această întârziere imputabilă autorităţii administrative, care intenţionează să folosească un criteriu aleatoriu de soluţionare a cererilor, poate să conducă la depăşirea termenului rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depăşire contrară dispoziţiilor Convenţiei, chiar dacă în speţă vorbim de durata unei proceduri administrative preliminare.
În acest context, instanţa de fond, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) şi m) din aceeaşi lege raportat la dispoziţiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantului prin refuzul său nejustificat, a apreciat că se impune obligarea autorităţii pârâtă să soluţioneze cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută de lege, decizie care să conţină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziţia nr. 23345 din 14 august 2009 emisa de Primăria Municipiului Craiova, judeţul Dolj şi obligarea pârâtei să o transmită Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 euro cu titlu de daune morale instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au învederat prin probe certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză, susţinerile acestora în ce priveşte prejudiciul încercat fiind pur declarative, aşa încât a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Raportat la soluţia pronunţată de admitere în parte a acţiunii, văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată parţiale reclamantei, proporţional cu admiterea cererii.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 4.637 din 4 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut, în esenţă, următoarele:
Primul aspect de nelegalitate priveşte greşita admitere a capătului de acţiune având ca obiect obligarea recurentei de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 23345 din 14 august 2009 emisă de Primăria Municipiului Craiova.
Astfel, susţine recurenta că în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea la emiterea deciziei, cu motivarea încălcării termenului rezonabil, fără a ţine cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 47001/CC/2009, care trebuia completat cu un set de înscrisuri, dar şi de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entităţi, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluţionare a cererilor.
Mai arată recurenta că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a dispus direct obligarea sa la emiterea deciziei fără a ţine cont de faptul că anterior emiterii deciziei privind titlu de despăgubiri, imobilele sunt supuse evaluării cu respectarea termenelor şi a procedurii prevăzute de H.G. nr. 527/2006.
Al doilea aspect de nelegalitate priveşte greşita şi nelegala admitere a capătului de acţiune având ca obiect obligarea autorităţii recurente la transmiterea Deciziei la Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.
Recurenta invocă pe de o parte nemotivarea de către instanţa de fond a acestui capăt al cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte lipsa de temei legal a acestei cereri şi pe fond nelegalitatea acestei soluţii în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007 şi art. 811 din H.G. nr. 1.095/2005.
Mai arată recurenta că potrivit art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 iar pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire se va putea face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
Al treilea aspect de nelegalitate priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fără o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) în raport de obiectul cauzei.
Astfel, susţine recurenta că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată atât faţă de obiectul cauzei cât şi în raport de faptul că pentru soluţionarea litigiului în fond a fost nevoie de un singur termen de judecată.
În susţinerea acestui aspect de nelegalitate recurenta mai arată că la nivelul autorităţii nu există buget pentru plata cheltuielilor de judecată.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.
Astfel, Înalta Curte va înlătura toate criticile referitoare la greşita admitere a capătului de acţiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubire,, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispoziţiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 47001/CC/2009, aferent Dispoziţiei nr. 23345 din 14 august 2009, emisă de Primăria Municipiului Craiova.
Este fără putere de tăgadă că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreţionar, manifestând pasivitate sau arogându-şi atribuţii ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 şi să aducă astfel, atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligaţia a-şi exercita atribuţiile în limitele legii şi de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depăşit în raport cu data înregistrării dosarului şi a documentaţiei aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.
Pentru respectarea termenului rezonabil, recurenta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării şi nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire.
De asemenea, faptul că decizia privind titlul de despăgubiri trebuie emisă în pe baza evaluării imobilului, etapă premergătoare emiterii actului administrativ solicitat, în condiţiile H.G. nr. 527/2006 nu conduce la lipsa de temei legal a obligaţiei stabilite de instanţa de fond, în sarcina recurentei.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 23345 din 14 august 2009 în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competenţa de a exercita un control de legalitate asupra Deciziilor, cu excepţia unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.
Aşadar, punând în discuţie toate operaţiunile administrative care au stat la baza actului de soluţionare a notificării şi reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurenta îşi depăşeşte competenţele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la greşita şi nelegala admitere a capătului de acţiune având ca obiect obligarea autorităţii recurente la transmiterea Deciziei la Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, faţă de împrejurarea că obligaţia de remitere a deciziei privind titlu de despăgubire către D.A.D.N., reprezintă doar un act material premergător luării deciziei privind emiterea titlului de plată, act juridic care urmează a fi emis cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, respective a dispoziţiilor O.U.G. nr. 81/2007 şi art. 811 din H.G. nr. 1.095/2005, precum şi a art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010.
Sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care ca şi orice parte căzută în pretenţii şi autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea după caz a dispoziţiilor art. 274(3) C. proc. civ.
Iar în prezenta cauză reducerea cheltuielilor de judecată s-a impus deja, în raport de valoarea pricinii şi de munca prestată de avocatul ales, fiind aplicabile dispoziţiile art. 274(3) C. proc. civ.
Curtea nu va reţine apărarea autorităţii recurente privind inexistenţa unui buget pentru plata cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorităţii recurente, care în calitate de parte într-un proces, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă "cade în pretenţii" conform art. 274(1) C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4.637 din 4 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 632/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 628/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
