ICCJ. Decizia nr. 761/2012. Contencios. Anulare acte emise de BNR. Fond
| Comentarii |
|
R O M Ă N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 761/2012
Dosar nr. 7580/1/2010
Şedinţa publică de la 14 februarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
Prin Hotărârea nr. 21 din 20 mai 2010, Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României a retras aprobarea acordată vicepreşedintelui Directoratului V. România SA, H.B., în conformitate cu prevederile art. 229 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006, reţinând în sarcina acestuia faptele prevăzute la art. 228 lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006, ce constau în:
a) încălcarea prevederilor art. 101 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora "Instituţiile de credit trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia", întrucât aplicarea prevederilor Ghidului V.B. Rating - Clienţi Retail Ghid de utilizare referitoare la posibilitatea modificării manuale a ratingului obţinut în baza scoringului a condus la: eludarea procedurii de încadrare a clienţilor persoane fizice în categorii de performanţă financiară, validată de Banca Naţională a României şi implicit la expunerea instituţiei de credit la risc de credit şi de conformitate ridicate; eludarea prevederilor din Procedura Credite Persoane fizice şi ale Strategiei de risc de credit, care stipulează drept condiţie de eligibilitate la creditare a persoanelor fizice obţinerea unui rating de minim 3e, întrucât prin îmbunătăţirea manuală a ratingurilor obţinute din aplicarea scoringului s-au creditat clienţi cu bonitate necorespunzătoare (rating 4d), mare parte din expunerea respectivă fiind contaminată de restanţe (39,4%).
b) încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/2009, având în vedere utilizarea unor alte metode decât cele prevăzute de metodologia proprie validată de Banca Naţională a României pentru reevaluarea ipotecilor constituite în cazul persoanelor fizice, acestea neasigurând determinarea cu acurateţe a valorii juste a garanţiilor constituite.
c) încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din Norma Băncii Naţionale a României nr. 17/2003, având în vedere neexercitarea atribuţiilor pe linia identificării deficienţelor sistemului de control intern şi asigurării măsurilor pentru eliminarea acestora, ceea ce a condus la:
- nerespectarea prevederilor art. 20 din Norma Băncii Naţionale a României nr. 17/2003, având în vedere repartizarea necorespunzătoare a atribuţiilor la nivelul unităţilor teritoriale. întrucât până în luna aprilie 2009 administratorilor de cont le-au fost alocate responsabilităţi care au generat conflicte de interese, deficienţă ce a condus la acordarea de credite unor debitori cu o capacitate de rambursare necorespunzătoare;
- nerespectarea prevederilor art. 31 alin. (5) din Norma Băncii Naţionale a României nr. 17/2003, întrucât în primul semestru din anul 2009 numeroase unităţi teritoriale nu şi-au îndeplinit responsabilităţile pe linia exercitării controalelor constând în întocmirea rapoartelor de autoevaluare (gradul de completare fiind de doar 67%), iar, în unele cazuri, întocmirea acestora s-a realizat în baza unor verificări necorespunzătoare, asupra unor eşantioane restrânse, nereprezentative pentru volumul operaţiunilor derulate de structurile respective;
- nerespectarea prevederilor art. 53 alin. (1) şi ale art. 55 alin. (2) din Norma Băncii Naţionale a României nr. 17/2003, având în vedere acordarea de credite de către unele unităţi teritoriale verificate cu încălcarea normelor interne şi reglementărilor prudenţiale în vigoare referitoare la competenţele de aprobare (Sucursalele Arad şi Piatra Neamţ), la veniturile acceptate în vederea calculării gradului de îndatorare (Sucursalele Arad, Oradea, Turnu Severin şi Târgu Jiu), utilizarea unor documente care certificau veniturile realizate de solicitanţi, documente ce nu îndeplineau cerinţele legale, prezentând inadvertenţe şi elemente ce puteau genera suspiciuni cu privire la autenticitatea lor (Sucursala Bacău), instituţia nedesfăşurând astfel o activitate de creditare având la bază criterii sănătoase şi bine definite;
- nerespectarea prevederilor art. 53 alin. (1) din Norma Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 şi ale art. 43 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/2007, având în vedere aprobarea de operaţiuni de restructurare a expunerilor înregistrate faţă de debitori care nu îndeplineau condiţiile de eligibilitate prevăzute în cadrul normelor interne, aprobarea de restructurări fără să existe o solicitare din partea clienţilor şi fără efectuarea de analize cu privire la capacitatea de plată a acestora (la Sucursalele Bacău, Piteşti, Iaşi, Iaşi 2 şi Suceava), restructurarea de credite acordate unor debitori persoane fizice în alte condiţii decât cele stabilite prin procedura proprie (acordarea unei perioade de graţie mai mare decât cea prevăzută de procedura proprie - Agenţia Şoseaua Alexandriei Bucureşti şi Sucursala Buzeşti), restructurarea unui credit în baza unor documente justificative ale veniturilor care prezentau neconcordanţe în raport cu cele analizate iniţial la acordarea creditului (Sucursala Cluj), aprobarea de operaţiuni de restructurare a trei credite acordate de Sucursala Suceava care au produs efecte retroactiv şi restructurarea creditelor acordate unor persoane fizice, deşi veniturile realizate de debitori erau insuficiente acoperirii obligaţiilor de plată (Sucursala Bacău).
Împotriva Hotărârii nr. 21 din 20 mai 2010, H.B. a formulat contestaţie, solicitând în principal anularea sancţiunii retragerii aprobării şi, în subsidiar, în măsura în care se va respinge cererea principală, reducerea sancţiunii şi înlocuirea acesteia cu oricare din măsurile prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. a) sau lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006 cu modificările şi completările ulterioare, şi anume, avertisment sau amendă între 1-6 salarii medii nete pe instituţia de credit. "
În susţinerea contestaţiei, H.B. a invocat următoarele motive:
1. La momentul aplicării sancţiunii de către Banca Naţională a României şi anume la 20 mai 2010, contestatorul nu mai deţinea funcţia de vicepreşedinte al Directoratului V. România SA, ca urmare a demisiei pe care a prezentat-o Consiliului de Supraveghere al V. România SA, de care acesta a luat act şi care şi-a produs efectele începând cu data de 27 martie 2010. Cu scrisoarea din 30 martie 2010, V. România SA a notificat Băncii Naţionale a României faptul că H.B. şi-a depus demisia din funcţia de vicepreşedinte al Directoratului V. România SA.
În acest context, „demisia subsemnatului are semnificaţia renunţării voluntare la poziţia de vicepreşedinte al Directoratului V. România S.A. şi pe cale de consecinţă nu am mai exercitat atributele de coordonare şi direcţie a activităţii V. România SA aferente poziţiei deţinute, încă din data de 27 martie 2010. Din momentul demisiei, subsemnatul nu mai deţine calitatea de reprezentant legal al V. România SA şi nici puterea de a coordona activitatea V. România SA."
2. Contestatorul arată că, potrivit prevederilor art. 225 din O.U.G. nr. 99/2006, Banca Naţională a României „are dreptul de a lua măsuri faţă de instituţia de credit sau faţă de persoanele responsabile care încalcă dispoziţiile legale şi de a dispune sancţiuni în scopul înlăturării deficienţelor şi cauzelor acestora.''
Faţă de aceste împrejurări, de drept şi de fapt, invocate, contestatorul susţine că sancţiunea dispusă de Banca Naţională a României „este excesivă şi neîntemeiată şi nu îşi poate atinge scopul înlăturării deficienţelor şi a cauzelor acestora, având în vedere faptul că, prin însuşi actul demisiei," a renunţat la toate atributele de coordonare şi direcţie a activităţii băncii şi solicită ca, la luarea hotărârii, să se aibă în vedere prevederile art. 229. alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006, potrivit cărora, la individualizarea sancţiunii, se ţine seama de gravitatea faptei săvârşite, precum şi de circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii acesteia, în acest context, subliniază faptul că, în perioada 2008-2010, „cu concursul" său, V. România SA a început implementarea tuturor măsurilor necesare remedierii deficienţelor identificate de Banca Naţională a României şi consemnate în cuprinsul rapoartelor de supraveghere din perioada 2009-2010, precum şi a recomandărilor acesteia.
Prin Hotărârea nr. 30 din 4 august 2010, Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României a respins contestaţia formulată de H.B. împotriva Hotărârii nr. 21 din 20 mai 2010, reţinând următoarele:
Argumentul contestatorului, potrivit căruia demisia „are semnificaţia renunţării voluntare” la calitatea de vicepreşedinte al Directoratului V. România SA, nu-l exonerează de răspundere, cel puţin pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 234 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, „aplicarea sancţiunilor se prescrie în termen de un an de la data constatării faptei, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârşirii faptei.1". După cum se poate constata, legiuitorul nu distinge cu privire la faptul că persoana în cauză mai are sau nu, în momentul aplicării sancţiunii, calitatea deţinută în momentul săvârşirii faptelor. Prin urmare, în speţă, este pe deplin aplicabil principiul de drept potrivit căruia, „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge" („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"). Este esenţial de subliniat faptul că deficienţele constatate s-au produs în timpul exercitării mandatului de vicepreşedinte al Directoratului V. România SA de către domnul H.B. şi că, la data constatării lor, avea această calitate. Ca atare, răspunderea pentru încălcarea disciplinei bancare incumbă acestuia, în virtutea calităţii de vicepreşedinte al Directoratului la data săvârşirii neregulilor, fiind irelevant faptul că, la data aplicării sancţiunii, persoana în cauză nu mai deţinea această calitate ca urmare a demisiei.
Temeinicia şi legalitatea sancţiunii aplicate rezultă din cunoaşterea întocmai a intenţiei legiuitorului, avută în vedere în momentul emiterii O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a spiritului ce transpare din conţinutul acesteia. Potrivit art. 108 alin. (3), din actul normativ menţionat, fiecare dintre persoanele prevăzute din acest text, membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit, precum şi persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative, trebuie să fie aprobaţi de Banca Naţională a României, înainte de începerea exercitării responsabilităţilor.
Relevante, în acest context, sunt şi prevederile art. 110 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora, „În afară de condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la administratorii sau, după caz, la membrii consiliului de supraveghere, o persoana nu poale fi aleasă în consiliul de administraţie sau, după caz, in consiliul de supraveghere al unei instituţii de credit, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său în următoarele situaţii: (...) b) în ultimii 5 ani persoanei i s-a retras de către autoritatea de supraveghere aprobarea de a exercita responsabilităţi de administrare şi/sau conducere într-o instituţie de credit, o instituţie financiară....". Potrivit alin. (2) al aceluiaşi art., „dispoziţiile prevăzute la alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi directorilor care nu sunt membri ai consiliului de administraţie şi după caz, membrilor directoratului. "
Cerinţele speciale stabilite de legiuitor pentru ca o persoană să îndeplinească una dintre funcţiile anterior menţionate, constau în buna reputaţie şi experienţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate, precum şi în faptul că aceasta trebuie să îşi desfăşoare activitatea „în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase" art. 108 alin. (1) din actul normativ invocat, acestea reprezentând doar o componentă, alături de altele asemenea, prevăzute într-un act normativ special în materia instituţiilor de credit şi anume O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, dictate de însăşi raţiunea pentru care aceasta a fost emisă - asigurarea stabilităţii şi viabilităţii sistemului bancar şi protejarea intereselor deponenţilor.
Instituţia abilitată legal să aprecieze dacă aceste cerinţe sunt sau nu sunt îndeplinite este Banca Naţională a României, în virtutea calităţii de unică autoritate care autorizează, reglementează şi supraveghează prudenţial instituţiile de credit, în scopul asigurării stabilităţii financiare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi ale O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, aprobarea dată de Banca Naţională a României în condiţiile legii, nu conferă funcţia de administrator/conducător, această desemnare fiind atributul exclusiv al organelor statutare ale instituţiei de credit, după cum, retragerea aprobării nu echivalează cu retragerea acestei funcţii. Aprobarea acordată de Banca Naţională a României reprezintă acordul autorităţii de supraveghere - dat în condiţiile evaluării îndeplinirii cerinţelor de legalitate şi de oportunitate - ca o persoană să exercite responsabilităţile aferente funcţiei, conform mandatului acordat de organele statutare.
În fapt, aprobarea Băncii Naţionale a României, care poate fi retrasă în cazurile în care persoana nu mai corespunde condiţiilor prevăzute de lege, precum şi cerinţelor prudenţiale, din perspectiva unei practici prudente şi sănătoase, întrunite la momentul acordării acesteia, echivalează cu un „certificat de bună purtare”. Ca atare, interpretând sistematic şi sistemic textele invocate şi având în vedere cele prezentate, este evidentă intenţia legiuitorului de a nu mai permite persoanei căreia i s-a retras, de către autoritatea de supraveghere, aprobarea de a exercita responsabilităţi de administrare şi/sau conducere într-o instituţie de credit, să deţină o funcţie similară în următorii 5 ani de la aplicarea acestei sancţiuni.
Prevederile legale invocate anterior, reflectă preluarea celor mai prudente şi sănătoase standarde în domeniu, recunoscute la nivel internaţional. Astfel, existenţa unui „certificat de bună purtare” din partea autorităţii competente este necesară, potrivit Metodologiei de implementare a Principiilor privind o supraveghere bancară eficientă (Comitetul de la Basel, Principiul 3 Criterii de autorizare, criteriul esenţial nr. 8), pentru evaluarea îndeplinirii cerinţei de bună reputaţie a unei persoane propuse în calitate de administrator/conducător al unei instituţii de credit. În acest sens, documentul Comitetului de la Basel stipulează că îndeplinirea cerinţei menţionate presupune, pe de o parte, inexistenţa unor menţiuni în cazierul judiciar, iar, pe de altă parte, inexistenţa unor sancţiuni din partea altor autorităţi de supraveghere competente, de natură să facă persoana incompatibilă cu exercitarea funcţiei pentru care a fost propusă. Având în vedere cele prezentate şi ţinând seama de complexitatea şi specificul activităţii unei instituţii de credit, nu orice persoană pe care acţionarii o consideră că are vocaţia de a fi conducător/administrator, în sens generic, poate avea calitatea de conducător/administrator al unei instituţii de credit. Pentru aceste motive (raţiuni), legiuitorul a prevăzut expres obligativitatea obţinerii, de către orice persoană care doreşte să acceadă la o funcţie de conducere într-o instituţie de credit, a aprobării prealabile („certificatul de bună purtare”) din partea autorităţii de supraveghere. Actul prin care i s-a recunoscut unei persoane dreptul de a deţine o astfel de calitate este valabil şi produce efecte atâta timp cât el fiinţează. De aceea, este necesar ca, în măsura în care autoritatea de supraveghere constată că un conducător/administrator nu a îndeplinit, sau a îndeplinit necorespunzător atribuţiile conferite de calitatea astfel recunoscută, să-l sancţioneze, inclusiv cu retragerea aprobării acordate, prin emiterea unui act în acest sens, respectându-se astfel şi principiul simetriei actelor. Totodată, retragerea aprobării de către autoritatea de supraveghere, constituie un act esenţial pentru cariera persoanei în cauză, în cadrul procedurii de colaborare dintre autorităţile de supraveghere, obligatorii în procesul de evaluare a calităţii persoanelor desemnate în funcţia de conducători, conform art. 15 alin. (3) din Directiva nr. 2006/48 privind iniţierea şi exercitarea activităţii instituţiilor de credit. Existenţa unei astfel de sancţiuni este relevantă pentru autorităţile care solicită informaţii despre persoana care intenţionează să deţină funcţia de conducător/administrator, din perspectiva reglementărilor interne şi internaţionale, precum şi a principiilor unei practici financiare bancare prudente şi sănătoase.
De reţinut este şi faptul că, în conţinutul contestaţiei formulate, domnul H.B. nu precizează nici un motiv care să justifice demisia, ceea ce evidenţiază în mod clar intenţia acestuia de a evita sancţiunea retragerii aprobării, care, odată aplicată, atrage, pe cale de consecinţă, încadrarea legală în prevederile referitoare la interdicţia de a mai ocupa în următorii 5 ani de la data aplicării sancţiunii o funcţie similară. Prin urmare, este evident că singurul motiv real al demisiei este acela de a eluda dispoziţiile legale invocate. Concludent, în acest sens, este şi faptul că în 25 martie 2010 acesta şi-a depus demisia, Consiliul de supraveghere al V. România SA s-a întrunit în 26 martie 2010 şi a hotărât ca aceasta să-şi producă efectele de îndată, adică începând cu 27 martie 2010. Or, având în vedere complexitatea şi diversitatea atribuţiilor unui conducător, respectiv vicepreşedinte al Directoratului unei instituţii de credit, operaţiunile privind predarea gestiunii şi a tuturor lucrărilor în curs, erau practic imposibil de realizat într-o singură zi.
Pe de alta parte, demisia, ca act juridic unilateral, nu poate înlătura răspunderea pentru faptele petrecute în timpul exercitării funcţiei la care se renunţă în mod voluntar. Interpretarea potrivit căreia sancţiunea retragerii aprobării nu ar mai avea obiect ulterior demisiei, pe motivul că persoana în cauză nu mai deţine funcţia în considerarea căreia se aplică sancţiunea, ar duce, inevitabil, la imposibilitatea aplicării sancţiunii constând în retragerea aprobării, prevăzută la art. 229 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006, unor astfel de persoane, care au renunţat la funcţia deţinută anterior datei la care se aplică sancţiunea. Actul individual al demisiei ar permite astfel, ca prevederile legii să fie ocolite prin evitarea aplicării de sancţiuni pentru fapte anterioare acestui act, ceea ce ar duce la lipsirea de efecte, atât a prevederilor legale, cât şi a actului de supraveghere.
Într-o atare împrejurare, ne-am afla în situaţia de încălcare a principiului de drept potrivit căruia ,,norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul înlăturării ei” (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Prin urmare, actele normative trebuie aplicate în spiritul şi litera lor, altfel emiterea acestora nu s-ar mai justifica.
Sancţiunea a fost aplicată de Banca Naţională a României cu respectarea termenelor prevăzute de art. 234 din O.U.G. nr. 99/2006, respectiv în termen de un an de la data constatării faptei, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârşirii faptei. Solicitarea formulată de către domnul H.B., în subsidiar, constând în înlocuirea sancţiunii retragerii calităţii de vicepreşedinte al Directoratului V. România SA cu aceea de avertisment sau cu o amendă cuprinsă între 1-6 salarii medii nete pe instituţia de credit, reprezintă o recunoaştere implicită a faptului că, în timpul mandatului său s-au produs deficienţele consemnate în rapoartele de supraveghere încheiate cu prilejul inspecţiilor efectuate la unităţile V. România SA, de către inspectorii Băncii Naţionale a României, împuterniciţi în acest sens, deficienţe pe care nu le contestă. De altfel, rapoartele de supraveghere au fost semnate fără obiecţiuni, ceea ce reprezintă acceptarea şi recunoaşterea explicită a conţinutului acestora.
Astfel, este contrazisă afirmaţia contestatorului potrivit căreia V. România SA a început implementarea tuturor măsurilor necesare remedierii deficienţelor identificate de Banca Naţională a României în cuprinsul rapoartelor de supraveghere din perioada 2009-2010, precum şi a recomandărilor Băncii Naţionale a României „cu concursul” său, deoarece, aşa cum rezultă din rapoartele de supraveghere aferente acelei perioade, este indubitabil că instituţia de credit în cauză nu şi-a desfăşurat activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, înregistrându-se deficienţe care nu s-ar fi produs dacă persoana în cauză şi-ar fi desfăşurat în mod corespunzător responsabilităţile care decurgeau din exercitarea calităţii de vicepreşedinte al Directoratului V. România SA.
II. Instanţa de control judiciar
1.Calificarea căii de atac
H.B. fost preşedinte al Directoratului V. România S.A. a atacat atât Hotărârea nr. 21 din 20 mai 2010, cât şi Hotărârea nr. 30 din 4 august 2010 ale Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a Romaniei, solicitând anularea acestora, calea de atac promovată de petent fiind calificată drept „recurs” la termenul de judecată din 30 noiembrie 2011, potrivit încheierii de şedinţă de la această dată din dosar fond.
2.Excepţia tardivităţii recursului
La termenul de judecată din 3 noiembrie 2011 intimata Banca Naţională a României prin apărător a invocat excepţia tardivităţii recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., întrucât hotărârile contestate au fost comunicate S.C. V. România S.A. la data de 2 septembrie 2010 şi recurentului la data de 1 septembrie, excepţia fiind reiterată la termenul de judecată din 7 februarie 2012.
Recurentul prin apărător ales a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată.
Înalta Curte constată că excepţia tardivităţii recursului invocată de intimată este neîntemeiată, după cum se va arăta în continuare:
Art. 301 C. proc. civ. prevede că „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”, fiind o aplicare a regulii generale înscrise în art. 102 alin (1) C. proc. civ. potrivit căreia termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de procedură.
În accepţiunea legiuitorului „comunicarea” reprezintă momentul în care destinatarul actului contestat ia efectiv cunoştinţă de conţinutul acestuia.
În speţă nu se poate stabili cu exactitate data la care recurentul B.H. ar fi luat cunoştinţă de hotărârea Consiliului Administraţiei al Băncii Naţionale Române din 2010, prin care i s-a respins contestaţia împotriva hotărârii din 20 mai 2010 a aceluiaşi Consiliu, deoarece comunicarea hotărârii de la această dată s-a făcut la sediul V. România SA însă recurentul nu mai era angajatul acestei bănci, ca urmare a demisionării din funcţia de vicepreşedinte al Directoratului Băncii din data de 25 martie 2010.
Nici comunicarea făcută la domiciliul recurentului, în Austria, la data de 1 septembrie 2010 nu s-a putut îndeplini, întrucât adresa acestuia indicată în contestaţie este incompletă, aşa cum precizează intimata în întâmpinare, astfel că nu în lipsa altor elemente concrete care să demonstreze data la care recurentul a luat cunoştinţă de hotărârile contestate, instanţa va constata că recursul acestuia înregistrat la data de 20 septembrie 2010 s-a făcut în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
3. Criticile recurentului
Recurentul B.H. a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie hotărârea din 20 mai 2010 prin care Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale Române i-a retras aprobarea acordată în baza art. 299 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006 pentru ocuparea funcţiei de vicepreşedinte al V. România SA şi hotărârea din 4 august 2010 prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva primei hotărâri de către Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale Române pentru următoarele motive:
1. - hotărârile Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale Române din 20 mai 2010 şi din 4 august 2010 sunt nelegale, deoarece la data sancţionării recurentului cu retragerea aprobării acordate pentru exercitarea funcţiei de Vicepreşedinte al V. acesta nu mai deţinea funcţia respectivă, contractul de mandat încetând la 27 martie 2010 ca urmare a renunţării unilaterale a recurentului, astfel că sancţiunea aplicată este lipsită de obiect;
2. – sancţiunea aplicată recurentului este nelegală deoarece nu se circumscrie scopului stabilit de lege, în sensul art. 225 al O.U.G. nr. 99/2006, întrucât vizează fapte neimputabile recurentului, aplicarea sancţiunii intervenind ulterior încetării mandatului încredinţat acestuia.
Recurentul a susţinut că dacă ar fi fost responsabil de deficienţele constatate, acestea ar fi putut fi înlăturate şi scopul reglementării s-ar fi atins numai dacă ar fi ocupat, la data sancţionării sale funcţia de conducere pentru care i s-a retras avizul, astfel sancţiunea aplicată nemaiavând un caracter reparator, ci numai represiv, ceea ce contravine modului de reglementare a respectivei sancţiuni.
S-a învederat că nu subzistă argumentul intimatei, cum că sancţiunea aplicată urmăreşte ca-n viitorii 5 ani persoana în cauză să nu mai poată exercita o funcţie de conducere la o unitate bancară, deoarece oricum ar necesita aprobarea prealabilă a BNR pentru această situaţie.
3 – Sancţiunea aplicată recurentului de Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale Române este nelegală, având la bază atitudinea subiectivă a conducerii Băncii Naţionale Române şi priveşte fapte care nu sunt imputabile recurentului.
S-a arătat că hotărârea a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale Române nu prevede concret ce fapte sunt imputate recurentului, conform dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale, în acelaşi sens fiind şi art. 229 alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2006.
Recurentul a susţinut că hotărârea este lovită de nulitate, deoarece face numai aprecieri generale şi principiale, aplicabile întregului sistem bancar de după anul 2008, care nu sunt susceptibile a fi corectate doar prin altfel de management, exemplificându-se prin practica C.E.D.O. în materie contravenţională, concluzionându-se că recurentul nu putea fi sancţionat decât în baza unei legi care să îndeplinească condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate (cauza Canoni contra Franţei şi S. W. contra Regatului Unit).
Recurentul a exemplificat cu mai multe fapte reţinute în sarcina sa, pentru care a fost sancţionat.
În cazul eludării procedurii de încadrare a persoanelor fizice în categorii de performanţă art. 101 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 s-a învederat că nu s-a precizat concret în ce constă eludarea, la ce persoane fizice se referă, câte persoane se află în asemenea situaţie, etc., în condiţiile în care conducerea băncii s-a preocupat de instituirea unei proceduri de încadrare a clienţilor în categorii de performanţă, însă responsabilitatea implementării acesteia revenea altor persoane, care, de altfel, au fost sancţionate;
Pentru încălcarea art. 10 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naţionale Române privind determinarea justă a garanţiilor reale, pe bază de metodologie proprie, prevăzută în cadrul normelor interne, s-a arătat că reevaluarea propriu-zisă a ipotecilor era imputabilă persoanelor care nu au respectat metodologia instituită de conducerea băncii şi nu direct conducătorilor băncii.
În privinţa asigurării responsabilităţii delegate a conducerii operative cu privire la stabilirea politicilor şi procedurilor de control intern s-a arătat că din raportul Băncii Naţionale Române din 21 septembrie 2009 a rezultat că majoritatea deficienţelor constatate în acest domeniu erau imputabile directorilor de sucursale, sau altor persoane care au fost identificate în cadrul procedurilor interne de control şi care şi-au prezentat demisia, recurentul îndeplinindu-şi corespunzător atribuţiile de control ce-i reveneau, potrivit funcţiei de conducere exercitate, scopul acestora fiind tocmai identificarea eventualelor nereguli.
S-a mai susţinut că nu există nici un prejudiciu, întrucât pentru faptele semnalate în cadrul raportului au fost sancţionate de conducerea băncii persoanele vinovate, iar retragerea aprobării acordate unui fost vicepreşedinte al Directoratului nu putea conduce la repararea prejudiciului, astfel încât, neexistând nici o faptă ilicită concretă săvârşită de recurent, nici prejudiciu, nu erau îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a acestuia.
Recurentul a învederat că oricum sancţiunea aplicată este excesivă, chiar în raport cu faptele nelegal imputate, invocându-se dispoziţiile art. 225 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 şi arătându-se că nu s-a ţinut cont de circumstanţele personale (buna reputaţie, conduită şi realizări, etc) şi reale (locul fruntaş ocupat de V. între cele mai prestigioase 10 instituţii bancare, dificultăţile tuturor băncilor din activitatea de creditare, reducerea puterii economice a debitorilor) pentru fiecare dintre membrii Directoratului sancţionaţi existând aceeaşi motivare.
Ulterior, în notele şi concluziile scrise depuse la dosar recurentul a dezvoltat şi alte critici, privind încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii cu prilejul soluţionării contestaţiei sale de Băncii Naţionale Române, etc însă acestea nu pot fi avute în vedere întrucât s-au formulat cu depăşirea termenului legal de motivare a recursului prevăzut de art. 303 raportat la art. 301 C. proc. civ.
S-a solicitat admiterea recursului şi anularea Hotărârilor atacate.
4.Apărările intimatei
În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimata Banca Naţională a României a depus la dosar întâmpinare dar şi note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, concluzii susţinute şi prin apărătorul său în instanţă.
5.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:
Situaţia de fapt
În urma acţiunii de inspecţie a V. România SA desfăşurată în perioada 23 noiembrie 2009 – 14 decembrie 2009 de către reprezentanţii Băncii Naţionale a României, s-a întocmit raportul de supraveghere din 11 februarie 2010.
Ca urmare a abaterilor constatate, s-a dispus sancţionarea membrilor Directoratului V. (Preşedinte şi doi Vicepreşedinţi) cu retragerea aprobării acordate de către Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale Române, adoptându-se că în acest sens hotărârea din 20 mai 2010 în privinţa recurentului B.H. – Vicepreşedinte al Directoratului V. România SA.
Contestaţia administrativă formulată de recurent a fost respinsă prin hotărârea din 4 august 2010 a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale Române.
Recurentul a mai fost sancţionat prin ordinul din 3 februarie 2010 al Primviceguvernatorului Băncii Naţionale Române în temeiul art. 229 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006 cu amendă, ca urmare a faptelor constatate şi consemnate în raportul de supraveghere din 21 septembrie 2009 încheiat în urma acţiunii de supraveghere la V. România SA în perioada 3 august 2009 – 28 august 2009.
Argumente pentru respingerea recursului
Recurentul a exercitat atribuţii de conducere a V. România SA, în baza unui contract de mandat încheiat cu această bancă.
Pentru a accede la funcţia ocupată – Vicepreşedinte al Directoratului V. România SA recurentul a beneficiat de avizul favorabil acordat de Banca Naţională a României în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind „autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit”.
Potrivit art. 108 din O.U.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 17 din Regulamentul nr. 11/2007 privind autorizarea instituţiilor de credit, Băncii Naţionale a României îi revine atribuţia de a atesta, printr-un aviz conform, obligatoriu a-i fi solicitat , dacă persoanele nominalizate să exercite activităţi de administrare şi/sau conducere a unei instituţii de credit îndeplinesc condiţiile indispensabile ale unei „bune reputaţii şi experienţă adecvată naturii extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate” şi pentru asigurarea unei activităţi „în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase”.
Aplicarea principiului simetriei actelor juridice a impus ca Banca Naţională a României să-i revină şi competenţa retragerii avizului acordat, ca sancţiune disciplinară expres nominalizată de art. 229 din Legea nr. 99/2006, în cazul săvârşirii unor abateri de către persoana avizată pentru o funcţie de conducere într-o instituţie de credit, constând în nerespectarea reglementărilor specifice domeniului bancar.
Prin urmare, raporturile convenţionale, dintre persoana cu funcţie de conducere într-o instituţie de credit şi acea instituţie, reglementate de contractul de mandat, sunt distincte de raporturile administrative de supraveghere şi control exercitate de autoritatea administrativă supremă din domeniul bancar pe teritoriul statului român – Banca Naţională a României, (asemănătoare tutelei administrative), în raport cu instituţiile de credit care-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul României şi personalul de conducere al acestora.
Din această perspectivă, demisia înregistrată de recurentul B.H. din funcţia de vicepreşedinte al V. România SA la data de 25 martie 2010, care are semnificaţia denunţării unilaterale a contractului de mandat, nu avea nici o relevanţă în privinţa dreptului Băncii Naţionale a României de a-l sancţiona pentru abateri de la disciplina bancară, inclusiv prin retragerea aprobării acordate în temeiul art. 108 alin. (1) din Legea nr. 99/2006, aceasta reprezentând sancţiunea prevăzută de art. 229 lit. d) din acest act normativ.
Împrejurarea că persoana sancţionată nu mai ocupa, la data aplicării sancţiunii, funcţia în cadrul căreia a săvârşit abateri nu are importanţă, dacă sancţiunea s-a aplicat în termenul legal.
În speţă, art. 234 din Legea nr. 99/2006 prevede un termen de un an de la data constatării faptei, (termen de prescripţie), dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârşirii abaterii (termen de decădere), care au fost respectate de Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale Române, competent să aplice sancţiunea disciplinară, conform art. 233 – 234 din O.U.G. nr. 99/2006.
O altă interpretate ar conduce la concluzia absurdă că o persoană care a săvârşit abateri nu ar mai putea fi sancţionată când încetează din proprie iniţiativă raporturile de muncă încheiate (prin demisie, transfer etc), ceea ce ar goli de conţinut instituţia răspunderii disciplinare, care ar fi lăsată astfel la latitudinea persoanei care a săvârşit o abatere, situaţie inadmisibilă într-un stat de drept.
De altfel, din modul cronologic de desfăşurare a evenimentelor – Raportul de control întocmit de Banca Naţionlă Română la 11 februarie 2010, demisia recurentului din 25 martie 2010 şi sancţionarea acestuia la 20 mai 2010, rezultă că înregistrarea demisiei a fost o strategie pentru preîntâmpinarea sancţiunii, după ce a cunoscut abaterile constatate în urma controlului desfăşurat de Banca Naţională Română la V.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului care vizează lipsa de obiect a sancţiunii aplicate , întrucât nu mai ocupa funcţia pentru care i s-a retras aprobarea , deoarece sancţiunea aplicată are anume specific şi efecte particularizate sistemului bancar în care a funcţionat recurentul, persoana sancţionată cu retragerea aprobării nemaiputând ocupa timp de 5 ani o funcţie în consiliul de administraţie sau de supraveghere al unei instituţii bancare, conform art. 110 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 99/2006.
În concluzie, sancţiunea aplicată recurentului nu este lipsită de obiect, ci dimpotrivă, are un pregnant rol punitiv prin interdicţia, pentru o perioadă de timp, a ocupării unei funcţii similare celei în care s-au săvârşit abaterile, dar şi preventiv, deoarece obligă instituţiile de credit ca în interesul siguranţei şi prudenţei ce trebuie să le caracterizeze activitatea, să evite nominalizarea persoanelor sancţionate cu retragerea aprobării necesare unei funcţii de conducere, să ocupe o asemenea funcţie.
Aceste argumente sunt pertinente şi în privinţa criticii care vizează pretinsa necorespundere a sancţiunii retragerii autorizării, cu scopul stabilit de lege.
Art. 228 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 enumeră la lit. a)-f) faptele care, fiind săvârşite de o instituţie de credit sau de o persoană cu responsabilităţi de conducere, reprezintă abateri, constând în încălcarea disciplinei bancare, aşa cum se menţionează în art. 233 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Mai ales pentru personalul cu funcţii de conducere în instituţiile de credit exigenţele unei bune reputaţii, unui profesionalism desăvârşit sunt maxime, pentru a răspunde cerinţelor de a proteja disciplina bancară, relaţiile de credit şi prin ricoşeu beneficiarii numeroşi şi diverşi ai creditelor.
Asigurarea încrederii în instituţiile de credit nu se poate face decât prin disciplină bancară maximă, seriozitate, competenţă, profesionalism şi nu în ultimul rând corectitudine în raport cu instituţia de credit, cu ceilalţi angajaţi , cu clienţii, dar şi cu întregul sistem bancar.
Pentru evitarea unor eventuale disfuncţionalităţi se recurge la un schimb de informaţii între instituţiile bancare, care s-a instituţionalizat prin Legea nr. 312/2004, art. 3 alin. (8) lit. a) din această lege obligând Banca Naţională a României să asigure schimbul de informaţii cu autorităţile responsabile cu supravegherea altor instituţii financiare.
În concluzie, sancţiunea retragerii aprobării recurentului, de către Banca Naţională a României, chiar după încetarea mandatului acestuia, corespunde întocmai scopului legii, reprezentat de asigurarea disciplinei bancare, a siguranţei raporturilor de creditare, atât prin îndepărtarea persoanei care a încălcat disciplina bancară, dar şi prin evitarea desemnării acesteia la conducerea unei alte instituţii de profil, o perioadă de timp.
Nefondată este şi susţinerea care priveşte neîndeplinirea condiţiilor legale de sancţionare (răspundere).
Abaterile reţinute în sarcina recurentului au fost enumerate şi descrise în hotărârea din 20 mai 2010 a Băncii Naţionale Române iar recurentul nu a contestat săvârşirea acestora, însă a susţinut că nu au fost suficient detaliate sau că pentru respectivele fapte au fost deja sancţionate alte persoane responsabile.
Faptele ce pot atrage aplicarea sancţiunilor specifice de către Banca Naţională Română personalului de conducere din instituţiile de credit sunt prevăzute de art. 228 din O.U.G. nr. 99/2006, de Normele Băncii Naţionale nr. 17/2003 şi de Regulamentul Băncii Naţionale Române nr. 3/2009. Acestea au deci o reglementare legală riguroasă, iar împrejurarea că formulările au caracter general, lăsând posibilitatea subsumării unor abateri concrete diferite, fiecărui text care evidenţiază un anume tip de abatere, nu poate constitui motiv de nelegalitate a unei hotărâri a Băncii Naţionale Române care aplică sancţiuni pentru abateri circumstanţiate de textele de lege menţionate anterior.
De altfel, nici în contestaţia administrativă recurentul nu a negat săvârşirea abaterilor reţinute în sarcina sa, pe care le-a recunoscut şi prin semnarea, fără obiecţiuni, a rapoartelor de supraveghere, instanţa exercitând un control de legalitate asupra hotărârii Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale Române prin care s-a respins contestaţia administrativă, conform art. 275 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006, neputându-se invoca, omisso medio, motive care nu au format obiectul contestaţiei.
Pe de altă parte, numai Banca Naţională Română poate aprecia asupra aspectelor ce ţin de oportunitatea aplicării sancţiunii şi nu instanţa de judecată, potrivit textului de lege menţionat anterior.
Susţinerile recurentului privind lipsa celorlalte condiţii necesare sancţionării sale (prejudiciu şi legătura de cauzalitate) sunt nefondate.
Împrejurarea că prejudiciul material efectiv s-ar fi acoperit deja, prin imputarea sumelor unui grup restrâns de persoane nu îl exonerează pe recurent de răspundere, întrucât dacă şi-ar fi exercitat corespunzător atribuţiile de verificare şi control şi nu ar fi săvârşit abaterile reţinute în sarcina sa, acest prejudiciu nu s-ar fi produs.
În afara prejudiciului material, abaterile recurentului au prejudiciat banca prin tulburarea activităţii normale (personal cercetat, audiat, măsuri de sancţionare şi recuperare a pagubelor) adăugând atingere principalei valori ocrotite prin reglementările specifice - disciplina bancară, fiind evidentă legătura de cauzalitate între faptele reţinute în sarcina recurentului şi prejudiciul instituţiei de credit.
Nefondată este şi susţinerea recurentului care vizează caracterul „excesiv” al sancţiunii.
Astfel, potrivit art. 229 alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2006, pentru abaterile săvârşite de persoanele din conducerea unei instituţii de credit se poate aplica una dintre sancţiunile prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. c),d) (amendă între 1-6 salarii sau retragerea aprobării).
Cum recurentul a fost sancţionat în baza unor dispoziţii legale care erau deja în vigoare şi nu s-au modificat de la preluarea mandatului de vicepreşedinte al Directoratului V. România SA, pe care acesta avea obligaţia să le cunoască, nu se pune problema lipsei de accesibilitate şi previzibilitate a legislaţiei în domeniul răspunderii conducătorilor instituţiilor de credit.
Faţă de gravitatea abaterilor săvârşite de recurent şi urmările acestora, constând într-un risc crescut de fraudă, împrejurare care a determinat sesizarea de către Banca Naţională Română a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ţinând cont că recurentul a mai fost sancţionat cu amendă, prin Ordinul nr. 19 din 3 martie 2010 al Prim viceguvernatorului Băncii Naţionale Române, se constată că intimata a aplicat corect recurentului sancţiunea prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006.
În cauza C – 146/05, Hotărârea din 27 septembrie 2007 Collee KG şi Finanzanet, par. 40, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că „sancţiunile din dreptul intern trebuie să fie întotdeauna proporţionale cu gravitatea abuzului /abaterii”, încălcarea principiului proporţionalităţii de către autoritatea/instituţia care aplică sancţiuni însemnând „încălcarea limitelor în exercitarea puterii de apreciere” (Hot. C.E.J. din 27 septembrie 2007, cauza C – 409/04, par. 58) sau „aplicarea unei măsuri care depăşeşte ceea ce este necesar, devenind improprie scopului urmărit” (Hot. în cauza C – 45 /06 – Campina).
În speţă, sancţiunea aplicată recurentului este proporţională cu gravitatea abaterilor şi individualizată corespunzător circumstanţelor personale ale acestuia, având în vedere repetabilitatea conduitei necorespunzătoare unei persoane cu o funcţie de conducere într-o instituţie de credit.
6.Soluţia instanţei de recurs
Constatând că hotărârile atacate sunt legale, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Înalte Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge recursul declarat de B.H. împotriva hotărârilor din 20 mai 2010 şi din 4 august 2010 ale Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.
Obligă recurentul să plătească intimatei Banca Naţională a României suma de 26.829,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 760/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2840/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
