ICCJ. Decizia nr. 929/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 929/2012
Dosar nr. 7620/2/2009
Şedinţa publică de la 22 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta S.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale:
- recunoaşterea, în baza legii, a dreptului său asupra suplimentelor salariale, corespunzătoare postului şi treptei de salarizare, după cum sunt acestea prevăzute în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici;
- cuantificarea celor două suplimente, prin stabilirea unor procente aplicate salariului de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre acestea;
- obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând: suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 19 noiembrie 2008, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii; suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 19 noiembrie 2008, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii;
- cheltuielile de judecată suportate de către ea pentru susţinerea acţiunii;
- efectuarea înscrierilor corespunzătoare acordării drepturilor salariale solicitate, în carnetul său de muncă.
Reclamanta a solicitat acordarea suplimentelor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective, în raport cu perioada desfăşurării raporturilor de serviciu pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 19 noiembrie 2008.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a avut statutul de funcţionar public în cadrul Ministerului Apărării Naţionale (M.A.P.N.) şi, în această calitate şi în baza prevederilor art. 31, alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, consideră că drepturile solicitate, drepturi expres prevăzute de legiuitor, nu i-au fost acordate.
A arătat reclamanta că acordarea celor două suplimente salariale a fost „în vigoare” (de drept) între 1 ianuarie 2004 (după cum rezultă din art. 13 pc. 21 şi art. 25 ale Legii nr. 161/2003), şi 22 mai 2004 (odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2004, care a suspendat cele două suplimente salariale până la sfârşitul anului 2004), iar apoi, a fost suspendată prin texte de lege succesive, până la 1 ianuarie 2007, când a reintrat în vigoare.
Reclamanta a mai arătat că, după încheierea lanţului de suspendări succesive pe parcursul intervalului 22 mai 2004 - 1 ianuarie 2007, dreptul de exerciţiu asupra celor două suplimente salariale este restabilit prin prevederi legale, cu începere de la 1 ianuarie 2007, şi poate fi revendicat în vederea producerii efectelor de la această dată, iar neacordarea şi suspendarea acordării acestor drepturi nu echivalează nicidecum cu anularea acestora.
Prin Sentinţa civilă nr. 2550 din 1 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, în forma legii astfel cum a fost republicată în anul 2007, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a. salariul de bază; b. sporul pentru vechime în muncă; c. suplimentul postului; d. suplimentul gradului”. Alin. (3) al aceluiaşi text dispune: „Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
S-a mai reţinut că în perioada 2004 - 2006, prevederile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
Instanţa a apreciat că pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) celor două suplimente, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că, în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a celor două suplimente, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, la eventuala cuantificare de către instanţă, ceea ce ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
A fost invocată Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că în lipsa cuantificării legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, această decizie fiind obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, conform art. 329 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 299, art. 3041 şi art. 305 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea reclamantei, neaplecându-se îndeajuns asupra obiectului acesteia şi asupra faptului că în cuprinsul materialelor depuse la dosar s-a argumentat în mai multe rânduri netemeinicia şi nelegalitatea refuzului de a i se acorda drepturile revendicate.
Recurenta arată că instanţa de fond a afirmat, în mod eronat, că nu există bază legală pentru acordarea drepturilor pe care aceasta le revendică, iar pentru susţinerea acestei concluzii apelează la argumente neîntemeiate, că prin eludarea textelor de lege care menţionează clar dreptul la cele două stimulente salariale solicitate, inclusiv textele privind nediscriminarea categoriilor similare de cetăţeni, sentinţa civilă nr. 2550/2011 este şi nelegală.
Se mai arată în motivele de recurs că revendicările privind procentul aplicat salariului de bază pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale (25 %) vizează cerinţe net inferioare prevederilor proiectului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi că aceste procente (25 % aplicat salariului de bază, pentru fiecare supliment salarial) sunt procentele revendicate şi de către alţi petenţi funcţionari publici care s-au adresat instanţei pentru a le obţine, care le-au şi obţinut şi chiar le-au şi încasat.
Recurenta apreciază că, odată demonstrată existenţa actului infralegislativ ce stabileşte cuantumurile celor două suplimente salariale, nu se pune, în niciun fel, problema obligării angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, sau eventuala cuantificare în raport cu alte criterii, precum şi faptul că termenii în care recurenta a formulat cererile au avut drept scop despovărarea angajatorului şi scurtarea duratei procesului curent, prin aplicarea principiului nondiscriminării faţă de categorii similare de funcţionari publici care şi-au obţinut cele două suplimente salariale în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive, învestite cu puterea lucrului judecat.
Mai arată recurenta că Decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este neîntemeiată şi nelegală, iar impunerea acesteia către instanţe, în baza prevederilor art. 329 din C. proc. civ., lezează profund actul de justiţie.
Recurenta solicită, astfel, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - 1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea 1 din Capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurentei şi a obliga autoritatea să îi acorde acesteia suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, Înalta Curte, constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenta-reclamantă nu are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte, are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.S. împotriva Sentinţei civile nr. 2550 din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 918/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 934/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
