ICCJ. Decizia nr. 864/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 864/2012
Dosar nr. 11516/2/2009
Şedinţa publică de la 21 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererile de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC Z. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) şi D.N., anularea Hotărârii nr. 358 din 25 iunie 2009 emisă de primul pârât, suspendarea Hotărârii nr. 358 din 25 iunie 2009 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul litigiului de faţă, obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să se respingă plângerea formulată de D.N., prin constatarea faptului că în sarcina societăţii nu pot fi reţinute acte sau fapte cu caracter discriminatoriu, precum şi obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului de fată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între societate, în calitate de angajator şi pârâtul D.N., în calitate de angajat, a fost încheiat contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată, contract înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. 139 din 17 ianuarie 2006, pârâtul ocupând cu data de 03 ianuarie 2006, funcţia de Manager Zona de Vest în cadrul Diviziei C.H.C., având drept obiect de activitate vânzarea medicamentelor fără prescripţie.
Prin Decizia nr. 619 din 10 septembrie 2008 a societăţii au fost desfiinţate cele două posturi de Manager de Zonă: cel responsabil de zona Bucureşti şi cel responsabil de zona de Vest a României, acesta din urmă ocupat de pârâtul D.N. Întrucât pârâtul ocupa una dintre cele două poziţii de Manager de Zonă care au fost desfiinţate, în temeiul dispoziţiilor art. 65 C. muncii şi a dispoziţiilor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii referitoare la concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, prin Decizia nr. 170 din 11 septembrie 2008, s-a dispus încetarea contractului de muncă al pârâtului.
A mai arătat reclamantul că, Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a litigii de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 1346 din 17 februarie 2009 a admis contestaţia formulată de D.N., dispunând anularea Deciziei nr. 170 din 11 septembrie 2008, reintegrarea în postul deţinut anterior şi obligarea SC Z. SA la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 5562/R din 13 octombrie 2009, a admis recursul declarat de societatea reclamantă, fiind modificată sentinţa recurată, în sensul respingerii contestaţiei formulate de D.N. împotriva deciziei nr. 170 din 11 septembrie 2008, ca nefondată.
Reclamanta mai arată că se impune anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 358 din 25 iunie 2009 pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, privind calificarea actelor şi măsurilor reclamate ca fiind discriminatorii.
În fine, susţine, că mod greşit, C.N.C.D., prin hotărârea contestată a reţinut că faptele sesizate de petentul D.N. ar intra sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) şi alin. (4) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 8 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul D.N. a invocat excepţia tardivităţii introducerii plângerii, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (9) din O.G nr. nr. 137/2000, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Arată, în esenţă, că în ceea ce priveşte susţinerile reclamantei potrivit cu care nu a definit conceptul de „lipsă a chimiei”, o astfel de explicaţie ar trebui să vină de la cel/cei care au invocat acest motiv ca şi cauza determinantă a necesitaţii de a înceta, cu orice preţ, relaţiile de muncă.
Pârâtul mai susţine că acţiunile întreprinse împotriva sa, abuzive şi incalificabile, au fost determinate de bunul plac al managementului societăţii, mai exact al celor 3 persoane expres nominalizate în plângere. Astfel, arată că aceste persoane nu au fost în stare să-i ofere nici o justificare pentru încetarea raporturilor de muncă, la dosarul său de personal nu se află nicio mustrare şi a avut cele mai bune realizări profesionale în perioada în care a lucrat la societatea reclamantă, în anul 2006 fiind desemnat şi personalitatea anului.
2. Hotărârile instanţei de fond.
În temeiul art. 164 C.proc.civ., a fost admisă excepţia de conexitate fiind dispusă conexarea la cauza nr. 11516/2/2009 a dosarului nr. 3884/2/2010 privind aceleaşi părţi, având ca obiect anularea actului administrativ nr. 11010 din 21 decembrie 2009 emis de C.N.C.D. în dosarul nr. 65412008, obligarea C.N.C.D. la revocarea Hotărârii nr. 358 din 25 iunie 2009 şi la emiterea unei hotărâri, prin care să se respingă plângerea formulată de D.N., prin constatarea faptului că în sarcina SC Z. SA nu pot fi reţinute acte sau fapte cu caracter discriminatoriu, cu cheltuieli de judecată.
2.1. Curtea de Apel, prin încheierea pronunţată la data de 12 ianuarie 2011, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Hotărârii nr. 358 din 25 iunie 2009.
2.2. Prin sentinţa 2544 pronunţată în data de 30 martie 2011, aceeaşi instanţă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC Z. SA, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi D.N. şi a revocat Hotărârea nr. 358 din 25 iunie 2009, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.023,4 lei.
Pentru a hotărî astfel Curtea de apel, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Hotărârea nr. 358 din 25 iunie 2009, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit că reclamanta SC Z. SA a comis fapte de discriminare împotriva petentului D.N., prin intimidare la locul de muncă şi restricţionarea muncii prin interzicerea accesului în incinta unităţii, aspectele sesizate de către petent intrând sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus sancţionarea reclamantei cu avertisment, în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
În cuprinsul hotărârii s-a reţinut că, prin petiţia înregistrată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sub nr. 15040 din 26 noiembrie 2008, pârâtul D.N. a solicitat constatarea unei situaţii discriminatorii creată de societatea angajatoare SC Z. SA, prin săvârşirea unor acte cu caracter discriminatoriu concretizate în constrângeri, presiuni şi intimidări de natură a aduce atingere dreptului său la demnitate personală.
Colegiul Director al C.N.C.D. a constatat că a fost sesizat cu privire la împrejurarea încetării contractului de muncă al pârâtului, în opinia sa, datorită „lipsei chimiei” dintre angajat şi angajator, urmând a analiza în ce măsură actele sau faptele angajatorului, adică tratamentul aplicat pârâtului, a fost sau ar putea fi mai puţin favorabil decât cel aplicat unui alt salariat într-o situaţie comparabilă.
S-a mai reţinut că, în luna august 2008, reclamanta SC Z. SA a demarat o amplă procedură economico - financiară de evaluare a activităţii desfăşurate, a rezultatelor obţinute, precum şi a perspectivelor care urmează a fi luate în considerare în viitor, iar în urma procesului de evaluare a activităţii şi a rezultatelor obţinute, s-a constatat că societatea reclamantă a înregistrat o performanţă sub aşteptări, atât din punct de vedere al vânzărilor de produse farmaceutice, cât şi din punctul de vedere al profitabilităţii.
Aşadar, urmare a concluziilor Memorandum-ului din data de 01 septembrie 2008, prin Decizia nr. 619 din 10 septembrie 2008, au fost desfiinţate cele două posturi de Manager de Zonă din cadrul Diviziei C.H.C., începând cu data de 10 octombrie 2008, respectiv cel responsabil de zona Bucureşti, în prezent vacant şi cel responsabil de zona de Vest a României, acesta din urmă ocupat de D.N. Prin Decizia nr. 170 din 11 septembrie 2008 s-a dispus încetarea contractului de muncă al pârâtului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 C. muncii
Instanţa a constat că nu are un caracter discriminatoriu nici măsura luată de societate constând în interzicerea asistării pârâtului de către o altă persoană la întâlnirile de lucru, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa, trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute, trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile şi care sunt tratate diferit.
În acord cu principiile enunţate de jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Hoffmann vs. Austria, Fredin vs. Suedia), diferenţa de tratament devine discriminare când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Prin urmare, nu există discriminare în condiţiile în care concedierea pârâtului a intervenit ca urmare a reorganizării Diviziei C.H.C., datorată scăderii considerabile a veniturilor obţinute din vânzările înregistrate de acest departament, înscrisurile depuse de către reclamantă la dosar fiind relevante în acest sens.
Instanţa a mai constatat că în speţă, nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, reţinute de către pârâtul C.N.C.D. în cuprinsul hotărârii atacate.
Arătă că, în raport de conţinutul textului de lege invocat, rezultă că prin măsurile întreprinse de către societate nu s-a urmărit crearea unei atmosfere de intimidare, ostile sau degradante faţă de pârât, acesta nefiind supus, unui tratament care să-i afecteze demnitatea.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea actului administrativ nr. 11010 din 21 decembrie 2009 emis de C.N.C.D. în dosarul nr. 654/2008, instanţa fondului a constat că este neîntemeiat, respingându-l ca atare, întrucât, aşa cum s-a menţionat în cuprinsul adresei atacate, hotărârile pronunţate de C.N.C.D. au caracterul unor acte administrativ-jurisdicţionale, astfel cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, acte care nu intră sub incidenţa art. 7 din legea menţionată, în sensul că pentru aceste acte nu se mai efectuează procedura prealabilă.
Totodată, instanţa a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtului C.N.C.D. la emiterea unei hotărâri prin care să se respingă plângerea formulată de pârâtul D.N., prin constatarea faptului că în sarcina societăţii reclamante nu pot fi reţinute acte sau fapte cu caracter discriminatoriu.
3. Cererile de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr. 2544 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi D.N.
3.1. Recursul promovat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.)
Invocând ca temei legal al căii de atac promovate prevederile art. 299 şi următoarele C. proc. civ., recurentul C.N.C.D. a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul menţinerii Hotărârii nr. 358 din 25 iunie 2009 pe care a emis-o, apreciată ca fiind legală şi temeinică, precum şi diminuarea cheltuielilor de judecată acordate în fond, în cuantum de 5.023,4 lei.
Apreciind, în contextul unei succinte reluări a situaţiei de fapt, că sentinţa primei instanţe este criticabilă sub aspectul aplicării şi interpretării legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, recurentul C.N.C.D. a dezvoltat, în esenţă, următoarele aspecte şi critici totodată:
- potrivit petiţiei depuse de petentul D.N., invocata „lipsă a chimiei” deşi nu este un criteriu de sine stătător prevăzut în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, a fost apreciat ca fiind parte din categoria „orice alt criteriu” ce duce la restrângerea, înlăturarea folosinţei sau exercitării în condiţii de legalitate a dreptului la muncă, a dreptului la demnitate personală;
- tratamentul diferenţiat aplicat de reclamantă a presupus constrângeri, presiuni şi crearea pentru petent a unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare şi ofensatoare ce a adus atingere dreptului la egalitate de şanse şi tratament şi a dreptului la demnitate în muncă ale petentului;
- în cauză sunt incidente şi totodată întrunite cerinţele art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 37/2000, existând două situaţii comparabile în care tratamentul aplicat de societatea reclamantă a fost diferit, cu referire la cea a numitului F.N., care a continuat să-şi desfăşoare activitatea în cadrul societăţii;
- în mod eronat a reţinut instanţa că faptele de discriminare săvârşite de SC Z. SA împotriva petentului s-au materializat doar prin adoptarea Deciziei nr. 170 din 11 septembrie 2008 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al petentului D.N., impunându-se a fi reţinute argumentele cuprinse în hotărârea C.N.C.D. nr. 358 din 25 iunie 2009, vizând faptele cu caracter discriminatoriu săvârşite anterior adoptării Deciziei nr. 170 din 11 septembrie 2008, sub forma supunerii petentului unui tratament diferenţiat faţă de ceilalţi manageri de zonă din cadrul Diviziei C.H.C.;
- sunt întrunite elementele constitutive cuprinse în art. 2 alin. (1) respectiv art. 15 din O.G. nr. 137/2000, existând o situaţie de diferenţiere din perspectiva principiului egalităţii şi al nediscriminării, corelativ aspectelor de fapt ale cauzei;
- se impunea ca instanţa de fond să examineze întregul material probator pentru a reţine atitudinea SC Z. SA faţă de petent, concretizată în interzicerea desfăşurării activităţii şi a accesului în incintă, hotărârea fiind astfel şi netemeinică;
- în fine, se impunea aplicarea în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pentru reducerea proporţională a onorariului de avocat pretins.
3.2. Recursul promovat de recurentul-pârât D.N.
Recurentul-pârât, la rândul său, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ. a criticat hotărârea primei instanţe, arătând în esenţă următoarele:
- instanţa de fond a ignorat fără o motivare logică înscrisul emis de Inspecţia Muncii din cadrul Ministerului Muncii cu ocazia controlului efectuat la sediul societăţii în luna septembrie 2008, referitoare la existenţa unui plan de reorganizare al diviziei comerciale;
- măsura scutirii de muncă „ca privilegiu” a fost luată numai împotriva sa, raţionamentul instanţei pe acest aspect fiind şubred şi incoerent;
- instanţa de fond a dedus că nu există formă de discriminare din simplul fapt al legalităţii măsurii sale de concediere, ignorând tratamentul diferit aplicat celui de-al doilea manager de zonă F.N., ca şi lipsa unei poziţii consecvente din partea SC Z. SA;
- în mod corect C.N.C.D. a reţinut existenţa unor fapte de discriminare săvârşite ale SC Z. SA împotriva sa prin nerespectarea demnităţii fiinţei umane, aplicarea unui tratament inegal şi discriminatoriu raportat la alte persoane aflate în situaţia sa, ca foşti sau actuali angajaţi ai SC Z. SA şi prin nerespectarea dreptului la egalitatea de şanse şi de tratament între toţi angajaţii societăţii;
- instanţa nu a reţinut situaţia de fapt prezentată şi tratamentul singular la care a fost supus, criteriul pe baza căruia a fost victima celor sesizate prin plângere fiind cel al convingerilor personale şi al bunului plac;
- în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 întrucât SC Z. SA avea obligaţia legală de a-şi trata angajaţii în mod egal şi nediscriminatoriu;
- în fine, obligarea la plata cheltuielilor de judecată apare ca nefiind legală, neexistând „culpă procesuală” în sensul art. 274 C. proc. civ., în subsidiar s-a solicitat aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar.
Recursurile nu sunt fondate.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile ce i-au fost aduse de ambii recurenţi şi faţă de prevederile legale incidente din materia supusă examinării, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte, arată că dată fiind similitudinea motivelor de recurs formulate de ambii recurenţi, le va analiza grupat şi le va răspunde prin argumente comune, după cum urmează.
Societatea reclamantă SC Z. SA Bucureşti a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în esenţă, anularea Hotărârii nr. 358 din 25 iunie 2009 a C.N.C.D. prin care s-a reţinut că aspectele sesizate de petentul intimat D.N. intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor faptelor de discriminare şi drept urmare, a fost sancţionată cu avertisment contravenţional, în temeiul art. 2 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Instanţa de fond, prin hotărârea ce formează obiectul recursurilor de faţă, a admis cererea de anulare a hotărârii C.N.C.D. nr. 358 din 25 iunie 2009, apreciind, astfel cum rezultă şi din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii de mai sus, că nu au avut un caracter discriminatoriu măsurile luate de societatea reclamantă faţă de recurentul D.N.
Înalta Curte, apreciază, cu titlu prealabil, că argumentele pertinente şi detaliate ale judecătorului fondului susţin şi demonstrează temeinicia, dar şi legalitatea soluţiei pronunţate.
Astfel, contrar criticilor recurenţilor, cu referire specială la motivele de recurs ale recurentului C.N.C.D., Înalta Curte, reţine că în cauză nu sunt incidente cerinţele art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care contextul factual al prezentei cauze demonstrează că, în realitate, nu au existat situaţii identice care să fi fost tratate diferit.
Din analiza textului art. 2 din O.G.nr. 137/2000 , precum şi a acestei ordonanţe în ansamblul său, dar şi a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , Înalta Curte, reţine că noţiunea de discriminare cuprinde cazurile în care un individ sau un grup de indivizi este, fără justificare adecvată, mai bine sau mai rău tratat decât altul.
Principiul nediscriminării presupune un tratament egal pentru toate persoanele egale în drepturi, fără deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, orientare sexuală, vârstă.
Însă, aşa cum s-a arătat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului formează blocul de convenţionalitate, direct aplicabil în sistemul de drept naţional, a distinge nu înseamnă a discrimina, deoarece există situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Raportat la situaţia de fapt descrisă, Înalta Curte, reţine că în mod eronat a reţinut C.N.C.D. similitudinea sau chiar „identitatea” de situaţii în care s-au aflat Dl. D.N. şi Dl. F.N.,ambii foşti manageri de zonă în cadrul SC Z. SA ale căror posturi au fost desfiinţate.
Împrejurarea că numai în ceea ce-l priveşte pe recurentul D.N. au încetat raporturile de muncă cu societatea reclamantă, în vreme ce Dl. F.N. a fost numai transferat pe o altă funcţie în cadrul aceleiaşi companii, nu constituie, în sine, în opinia Înaltei Curţi, „tratamentul diferit” al persoanelor aflate „în situaţii comparabile”, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Cum bine a reţinut şi prima instanţă, nu poate fi ignorată în contextul descris de recurenţi împrejurarea că, în ceea ce-l priveşte pe recurentul D.N., contestaţia împotriva Deciziei de concediere nr. 170 emisă de SC Z. SA la 11 septembrie 2008 a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 5562 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, din cuprinsul căreia rezultă, fără echivoc, că reorganizarea activităţii Diviziei C.H.C. din cadrul societăţii reclamante a constituit cauza reală şi serioasă a desfiinţării postului de Manager de zonă deţinut de recurentul D.N.
Totodată, în cadrul acestui proces complex, nu poate fi ignorată şi nici analizată distinct „împrejurarea ce a dus la încetarea contractului individual de muncă”, câtă vreme, în raport de cele mai sus arătate tratamentul diferit, reclamat de D.N., constând în principal în „scutirea de muncă” pe o anumită perioadă a fost dictat de situaţii a căror particularităţi au impus tratamente diferenţiate, raportat la Dl. F.N., care însă, a fost doar transferat pe o altă funcţie în cadrul aceleiaşi companii.
Aşa fiind, Înalta Curte, apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre prin care au fost corect interpretate prevederile legale incidente în condiţiile în care, cu justeţe s-a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Nu putea fi reţinută în cauză o formă de discriminare în ceea ce-l priveşte pe D.N. prin simpla măsură dispusă faţă de acesta, constând în scutirea pe o anumită perioadă de timp de aducerea la îndeplinire a îndatoririlor şi sarcinilor de serviciu, în condiţiile acordării tuturor drepturilor de natură salarială, câtă vreme, în cadrul măsurilor de reorganizare derulate, şi dovedite ca atare, nu se poate nega angajatorului orice prerogativă cu privire la exercitarea actului de conducere şi, în acest sens, de identificare a celor mai eficiente modalităţi de derulare a raporturilor contractuale.
Faptele concrete imputate de recurentul-pârât D.N., reţinute şi menţionate şi de instanţa de fond, pe temeiul „inexistenţei chimiei” al „convingerilor personale” sau a „bunului plac” din partea conducerii societăţii nu pot fi apreciate în contextul întregului material probatoriu al cauzei, ca având o natură discriminatorie.
De altfel, nu lipsită de relevantă, în opinia Înaltei Curţi, este şi împrejurarea că în cuprinsul hotărârii C.N.C.D. nr. 358 din 25 iunie 2009, amplă şi consistentă cu precădere în descrierea faptelor, nu se motivează explicit cum anume comportamentul imputat, pornind de la aceeaşi motivare a petentului care a susţinut că „încetarea contractului său de muncă” s-a datorat „lipsei chimiei” dintre angajat şi angajator, satisface exigenţa art. 2 alin .(1) din O.G. nr. 137/2000.
Cum noţiunile de „inexistenţă a chimiei”, „convingeri personale” sau „bunul plac” nu sunt definite şi nu figurează ca atare printre criteriile enumerate în textul legal enunţat, simpla afirmaţie că acestea se circumscriu categoriei largi a „oricărui alt criteriu” nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor expres arătate.
Mai mult, actele dosarului atestă că măsurile întreprinse de SC Z. SA SA faţă de D.N. au fost justificate de criterii obiective şi rezonabile, având în vederea situaţia economică dificilă a societăţii şi măsurile de restructurare efectivă.
Retragerea facilităţilor puse la dispoziţie de către societate (e.g. laptop, card de acces, telefon mobil şi autoturism), ca măsuri premergătoare concedierii, în temeiul art. 65 C. muncii, contrar celor arătate de recurentul-pârât, se constituie în măsuri legale ce dau expresie drepturilor angajatorului în temeiul art. 40 alin. (1) C. muncii şi nu pot fi considerate ca fiind măsuri discriminatorii mai cu seamă că în perioada în care acestea nu au mai fost la dispoziţia recurentului, acesta era deja dispensat temporar de îndatoririlor de serviciu şi ca atare nu desfăşura nici o activitate în beneficiul societăţii.
Societatea a susţinut şi probat că astfel de practici au mai fost utilizate în alte cazuri de concediere, urmare a reorganizării societăţii, incluzând retragerea facilităţilor afectate desfăşurării activităţii.
În fine, nefondate sunt şi toate celelalte critici ale recurenţilor, în condiţiile în care în cauză nu sunt întrunite nici condiţiile săvârşirii contravenţiei reglementate de dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, după cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Măsurile întreprinse faţă de recurentul-pârât D.N. au avut un scop obiectiv, perfect legal şi justificat, iar mijloacele de realizare astfel, cum s-a arăta, au fost determinate exclusiv de eficientizarea activităţii şi de necesitatea de reorganizare a Diviziei C.H.C., astfel cum au fost ele concepute de managementul societăţii. Nu s-a demonstrat că reclamanta a urmărit crearea unei atmosfere de intimidare, degradante, ostile şi umilitoare faţă de D.N., de natură a-i afecta demnitatea personală, astfel cum a afirmat acesta, mai cu seamă că toate discuţiile, întâlnirile, etc. în cadrul cărora se pretinde că s-ar fi săvârşit actele/faptele discriminatorii nu au avut „loc în public” cum se menţionează în art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci exclusiv în spaţiul privat.
În fine, nefondate sunt şi criticile vizând greşita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată.
Înalta Curte, apreciază că instanţa de fond a aplicat corect acest text de lege ce plasează culpa procesuală la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, or câtă vreme recurenţii-pârâţi au căzut în pretenţii prin admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta-intimată, în mod corect prima instanţă a dispus şi acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantumul arătat.
Reţinând aşadar că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate, de natură a antrena modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea celor mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi D.N. împotriva sentinţei nr. 2544 din 30 martie 2011 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 842/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 912/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
