ICCJ. Decizia nr. 912/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 912/2012
Dosar nr. 1927/2/2011
Şedinţa publică de la 22 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii I.B.P. şi A.R.M. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionarul care se face vinovat de refuzul de a rezolva dosarul, solicitând obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege, decizie care să conţină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziţia nr. 1270 din 02 iunie 2009 emisă de Primăria Mun. Focşani, jud. Vrancea; obligarea pârâtei să o transmită Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale suferite ca urmare a refuzului emiterii titlului de despăgubire; obligarea în solidar la plata daunelor, a funcţionarului căruia i-a fost atribuit dosarul spre soluţionare şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, precizând că în dosarul de despăgubire al reclamanţilor a fost întocmit raportul de evaluare ce urmează a fi aprobat în următoarea şedinţă a Comisiei.
Referitor la solicitarea de obligare a sa la transmiterea deciziei către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar pârâta a susţinut că este neîntemeiată, în condiţiile în care nu este finalizată procedura administrativă prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
La termenul de judecată din 06 septembrie 2011, apărătorul reclamanţilor a precizat că renunţă la judecata în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică (funcţionarul care se face vinovat de refuzul de rezolvare a dosarului) şi la judecata capătului patru de cerere, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 246 C.proc.civ., Curtea, a luat act de această renunţare la judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 4891 din 6 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a luat act de renunţarea la judecata capătului 4 de cerere; a admis în parte acţiunea reclamanţilor I.B.P. şi A.R.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat-o pe aceasta să emită în favoarea reclamanţilor decizia reprezentând titlul de despăgubire; a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 lei şi a respins totodată, ca neîntemeiate, capetele de cerere 2 şi 3.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Dispoziţia nr. 1270 din 2 iunie 2009, emisă de Primăria Municipiului Focşani, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul demolat compus din locuinţă cărămidă cu suprafaţă utilă de 69,94 mp., magazie scândură cu suprafaţa utilă de 5,94 mp., împrejmuire rigle cu suprafaţă liniară de 12 ml. şi împrejmuire scândură cu suprafaţă liniară de 24 ml. şi pentru terenul în suprafaţă de 480 mp. ce a fost situat în Focşani, numitei M.I.A.
Dosarul de despăgubire a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 44767/ CC la Secretariatul Comisiei.
La data de 26 ianuarie 2011 a fost autentificat sub nr. 138, contractul de cesiune de drepturi încheiat între M.I.A., în calitate de cedent şi reclamanţi, în calitate de cesionari, prin care cedenta a cesionat reclamanţilor, total şi irevocabil, cota de 50/% din drepturile ce îi revin conform dispoziţiei nr. 1270 din 02 iunie 2009 emisă de Primăria Municipiului Focşani şi a certificatului de calitate de moştenitor nr. 78 din 28 mai 2009.
Instanţa a reţinut că în cauză au fost parcurse primele trei etape ale procedurii administrative reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi anume etapa transmiterii şi înregistrării dosarului de despăgubire la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, etapa analizării dosarului sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului notificat şi etapa evaluării, fiind întocmit raportul de evaluare a imobilului.
S-a constatat de către instanţă că dispoziţia prin care s-a propus acordarea de despăgubiri a fost emisă în luna iunie 2009, până la data pronunţării hotărârii nefiind finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire, intervalul de timp mai mare de doi ani de la data emiterii dispoziţiei neputând fi considerat un termen rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire, fiind incidente disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să emită în favoarea reclamanţilor decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Instanţa a apreciat capătul doi de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei să transmită decizia reprezentând titlul de despăgubire Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, ca fiind neîntemeiat, arătând că potrivit art. 141 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 atribuţia principală a Direcţiei constă în acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată, conform prezentei legi şi normelor emise în aplicarea acesteia, în limita unei sume de maximum 500.000 lei, cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h), că art. 18 alin. (1) din Titlul VII al aceleiaşi legi stabileşte că după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată.
Rezultă din aceste dispoziţii legale că ceea ce se înaintează Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar sunt titlurile de plată, în vederea efectuării operaţiunilor de plată şi nu deciziile reprezentând titlurile de despăgubire.
Astfel, instanţa a reţinut că legea nu reglementează obligaţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a transmite Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar deciziile ce constituie titlurile de despăgubire, ulterior emiterii acestora Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emiţând, pe baza opţiunilor persoanelor îndreptăţite, titlurile de conversie sau titlurile de plată, acestea din urmă fiind înaintate Direcţiei sus menţionate.
Or, reclamanţii nu au solicitat obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată pe baza deciziei reprezentând titlul de despăgubire, astfel încât este neîntemeiată şi lipsită de suport legal solicitarea de transmitere de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.
Instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiat şi capătul trei de cerere, privind obligarea pârâtei la plata de daune morale, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., constând în existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei.
S-a reţinut, astfel, că, deşi reclamanţii invocă producerea unui prejudiciu moral prin refuzul nejustificat de emitere a titlului de despăgubire (de fapt, este vorba despre nesoluţionarea în termenul legal a cererii de emitere a acestui titlu şi nu despre un refuz nejustificat), nu dovedesc existenţa unui asemenea prejudiciu, cu toate că sarcina probei le revenea sub acest aspect, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că sentinţa civilă recurată este netemeinică şi nelegală, având în vedere următoarele considerente:
În cauza dedusă judecăţii, printr-o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Focşani, compus din locuinţa în suprafaţă utilă de 69,94 m.p., magazie în suprafaţa utilă de 5,94 m.p., împrejmuire rigle în suprafaţă lineară de 12 m.l. şi împrejmuire scândură în suprafaţă lineară de 24 m.l. şi pentru terenul în suprafaţă de 480 m.p., iar prin Dispoziţia nr. 1270/2009, Primăria municipiului Focşani, în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.
Dosarul aferent dispoziţiilor amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Se arată în motivele de recurs că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 1270/2009 a fost transmis de Primăria municipiului Focşani, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 44767/ CC, precum şi faptul că dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 de către reclamanţi.
Referitor la etapa evaluării, se arată faptul că în dosarul de despăgubire al reclamanţilor a fost întocmită lucrarea de specialitate (raportul de evaluare), urmând ca acesta să fie aprobat în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale şi în cel mai scurt timp să fie emisă decizia reprezentând titlu de despăgubire.
Referitor la obligarea la plata de cheltuieli de judecată, în cuantum de 1.000 lei, se arată că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, atât faţă de faptul că pentru soluţionarea prezentului litigiu a fost necesar un termen de judecată, fără a se administra alte probe, cât şi faţă de obiectul cauzei, având în vedere că este vorba de o obligaţie de a face şi nu o „obligaţie bănească”.
Se arată că această Comisie reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
După cum se constată din înscrisurile existente la dosar, în favoarea intimaţilor-reclamanţi a fost emisă Dispoziţia nr. 1270/2009 de către Primăria Municipiului Focşani, în calitate de entitate notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Dosarul de despăgubire a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 44767/ CC la Secretariatul Comisiei, iar ulterior, la data de 26 ianuarie 2011, prin contractul de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 138, în favoarea reclamanţilor cesionari c-a cesionat de către cedenta M.I.A., total şi irevocabil, cota de 50% din drepturile ce îi revin conform Dispoziţiei nr. 1270/2009 şi a certificatului de calitate de moştenitor nr. 78 din 28 mai 2009.
Admiţând în parte acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că intervalul de timp mai mare de 2 ani de la data emiterii dispoziţiei nu poate fi considerat un termen rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:
- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”,
- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”
- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”
- alin. (22): „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”
- alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”
- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare”.
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1), (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză, este necontestat că reclamanţii au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început cu Notificarea nr. 526 din 26 iulie 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziţia nr. 1270 din 2 iunie 2009, Primăria Municipiului Focşani a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamanţilor, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrat sub nr. 44767/ CC.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură şi evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire.
Admiţând acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de fond a susţinut, în esenţă, că cererea acestora nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Este adevărat că Titlul VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM (2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare – H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimaţilor-reclamanţi.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimaţii-reclamanţi, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimaţii-reclamanţi, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimatul-reclamant.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimaţilor-reclamanţi, potrivit Dispoziţiei nr. 1270 din 2 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului Focşani.
Cum dosarul reclamanţilor a fost înregistrat la Comisie sub nr. 44767/ CC, se reţine că nesoluţionarea acestuia într-un termen de aproximativ 2 ani şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii reclamanţilor şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală sub acest aspect.
Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţie ce îi incumbă autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.
Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
În speţă, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.
Având în vedere că intimaţii-reclamanţi au demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru aceasta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat existenţa refuzului nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la soluţia de obligare a acesteia de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, constată că deoarece acţiunea reclamanţilor a fost admisă de către instanţa de fond, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea acestora nu a fost emisă până la pronunţarea sentinţei de către această instanţă, pârâta datorează reclamanţilor cheltuieli de judecată în raport de dispoziţiile art. 274 şi 275 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora.
Potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Din probele aflate la dosar nu rezultă că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi recunoscut pretenţiile reclamanţilor la prima zi de înfăţişare, ci în întâmpinare a explicat motivele pentru care nu a dat curs cererilor reclamanţilor.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
Având în vedere soluţia pronunţată, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţi, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 4891 din 6 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi I.B.P. şi A.R.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 864/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 918/2012. Contencios → |
|---|
