ICCJ. Decizia nr. 112/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 112/2013
Dosar nr. 1377/2/2012
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 1377/2/2012 din data de 21 februarie 2012, reclamanta S.C. M.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C. a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 99 din 27 decembrie 2011 emisă de pârât, în ceea ce priveşte sancţionarea sa cu o amendă contravenţională în valoare de 20.804 lei, reprezentând 2,4% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 21/1996, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei ce are ca obiect anularea deciziei atacate.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2184 din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă cererea de suspendare formulată de reclamanta M.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 99/2011 a Consiliului Concurenţei, societatea reclamantă a fost sancţionată cu o amendă în valoare de 20.804 lei reprezentând 2,4% din cifra de afaceri aferentă anului 2010, reţinându-se încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)) Legea nr. 21/1996, prin încheierea unor contracte prin care importatorii impun preţurile de vânzare cu amănuntul la consumatorii finali, acţiunile părţilor implicate nefiind rezultatul unor politici comerciale independente ale acestora, ci a unei înţelegeri intervenite al cărei efect constă în restrângerea concurenţei.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că operaţiunea juridică de suspendare a efectelor unui act administrativ constă în întreruperea vremelnică a producerii acestor .efecte, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ceea ce presupune, în mod obligatoriu, ca actul administrativ respectiv să producă efecte la momentul analizării cererii de suspendare.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a efectelor Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 99/2011, Curtea a reţinut că, în cazul de faţă, decizia de imputare este, în mod indiscutabil, un act administrativ unilateral cu caracter individual în raport de conţinutul său, iar reclamanta are depusă pe rolul instanţei acţiunea ce are ca obiect anularea actului atacat.
Referitor la existenţa unui caz bine justificat, în cazul de faţă, instanţa a reţinut, cercetând „aparenţa de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, iară a intra în analiza fondului, că nu există un caz bine justificat.
Instanţa a reţinut că aparenţa de nelegalitate trebuie să rezulte în urma unei analize sumare a împrejurărilor în care a fost emis actul, fără a fi prejudecat fondul, or, toate argumentele invocate de reclamant sunt în realitate critici de nelegalitate a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 99/2011, care nu sunt evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod obligatoriu, administrarea unor probe pe fondul cauzei, ceea ce excede obiectului prezentei cereri.
Aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în „indicii de nelegalitate" şi care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.
Aparent a reţinut instanţa că Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 99/2011 a fost emisă în forma prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor de drept.
Or, argumentele invocate de reclamantă se referă la inexistenţa faptei sancţionate, lipsa incidenţei disp.art. 5 alin. (1) lit. a)) Legea nr. 21/1996, individualizarea greşită a sancţiunii aplicate, sunt argumente ce nu permit Curţii, în lipsa administrării unor probe ce ating fondul cauzei, să reţină eventualele indicii de nelegalitate.
Din aceste considerente, Curtea a apreciat că cerinţa cazului bine justificat nu este îndeplinită în cazul de faţă.
În ceea ce priveşte cerinţa privind iminenţa pagubei, aşa cum este reglementată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) Legea nr. 554/2004, Curtea reţine că reclamanta menţionează generic dificultăţile la care ar fi expusă prin executarea amenzii, constând în neplata obligaţiilor contractuale şi chiar ajungerea la încetarea de plăţi, fără a depune dovezi din care să rezulte situaţia contabilă a firmei.
3. Recursul declarat de M.I. SRL
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor suspendării actului administrativ, respectiv a cazului bine justificat şi a prejudiciului iminent.
A susţinut că existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala ;cu prejudecarea fondului cauzei, arătând că aceste aspecte nu trebuie dovedite, ci acestea pot fi şi prezumate.
Recurenta a precizat că în cauza dedusă judecăţii rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ şi se concretizează prin încălcarea, aplicarea şi interpretarea greşită a legii, a situaţiei de fapt şi încălcarea prevederilor referitoare la individualizarea amenzii.
S-a arătat că raportat la textul de lege indicat, chiar dacă C.C. ar fi reţinut că s-a săvârşit o faptă cu caracter anticoncurenţial, aceasta nu intră sub incidenţa art. 5 din Legea nr. 21/1996, deoarece art. 8 prevede că interdicţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a)) nu se aplică, întrucât piaţa relevantă a acestor raporturi comerciale întreprinse de societatea reclamantă este situată sub 1% din piaţa produselor cosmetice, în categoria produse de parfumerie, mass marchet.
Recurenta a precizat că fapta care a fost reţinută în sarcina reclamantei şi pentru care a fost dată sancţiunea nu există.
Recurenta a arătat că, raportat la momentul încheierii convenţiilor, nu putea exista intenţia părţilor semnatare de a încheia acte de neconcurenţă, atâta timp cât art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 21/1996 nu încadra astfel de fapte ca având un caracter anticoncurenţial.
S-a precizat că dispoziţiile arătate incriminează presupusele fapte abia după momentul 14 iulie 2011, când au fost modificate prin Legea nr. 149/2011.
Recurenta a precizat că nu au fost încălcate nici prevederile art. 101 din TFUE, deoarece prin această prevedere se urmăreşte sancţionarea încheierii unui acord de neconcurenţă pentru o perioadă mai mare de 5 ani, iar în cauză acordul dintre părţi a fost încheiat pe o perioadă de sub 4 ani. S-a arătat că o decizie în sensul cumulării perioadei contractuale, cu perioadele de prelungire a contractului, ulterioare, este nelegală, apreciindu-se că prin textul de lege invocat se sancţionează încheierea unui singur acord şi nu încheierea unor acorduri succesive.
Recurenta a arătat că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, arătându-se că prin decizia nr. 99/2011 a Consiliului Concurenţei s-a făcut o individualizare greşită a sancţiunii aplicate reclamantei, fapta fiind de o gravitate mică, având în vedere impactul redus asupra pieţei.
Recurenta a subliniat că în cauză este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, întrucât prejudiciul material produs recurentei este cert, a condus la perturbarea gravă a activităţii subscrisei prin diminuarea comenzilor, ca urmare a rezilierii contractelor.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul că nefondat pentru considerentele ce urmează:
Suspendarea executării unui act administrativ, în cauza dedusă judecăţii, a Deciziei nr. 99 din 27 decembrie 2011 emisă de C.C., se poate dispune în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii expres prevăzute în textul de lege mai sus citat, şi anume: existenţa unui caz bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 lit. t) din aceeaşi lege şi prevenirea unei pagube iminente, a unui prejudiciu material viitor dar previzibil (art. 2 lit. ş)) din Legea contenciosului administrativ.
Existenţa cazului bine justificat, presupune, aşa cum s-a statuat în mod constant în practica jurisdicţiei supreme, dovedirea unor fapte sau împrejurări care să conducă la o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se solicită.
Or, sub acest aspect, atât la instanţa de fond cât şi în recurs, recurenta-reclamantă a invocat aceleaşi motive de nelegalitate care au stat la baza solicitării anulării deciziei emise de Curtea de Conturi, motive care însă vizează fondul cauzei şi care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare în condiţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Curtea urmează a reţine că în prezent, acţiunea în anularea Deciziei nr. 99/2011 emisă de C.C., a fost soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 4122 din 19 iunie 2012, în sensul respingerii ei, prezumţia de legalitate a actului contestat fiind astfel întărită.
În privinţa existenţei unei pagube iminente, Curtea urmează a reţine că nici îndeplinirea acestei condiţii nu a fost dovedită de recurenta-reclamantă care fără a produce dovezi privind iminenţa pagubei, s-a rezumat la a menţiona generic că firma ar fi în pericol dacă amendă de 20.804 lei cu care a fost sancţionată, ar fi plătită.
Instanţa de fond însă, în mod corect a reţinut că amenda aplicată reprezintă doar 2,4% din cifra de afaceri a recurentei-reclamante şi că aceasta are o evoluţie ascendentă numărându-se printre firmele cu indici pozitivi de profitabilitate.
Cum cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nu au fost dovedite, în mod corect prima jurisdicţie a respins cererea de suspendare.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312(1) Cod procedura civilă, recursul va fi respins ca nefondat, soluţia pronunţată în primă jurisdicţie fiind legală şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de M.I. SRL împotriva sentinţei nr. 2184 din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 138/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 114/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
