ICCJ. Decizia nr. 114/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
INALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 114/2013
Dosar nr. 32279/3/2010
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, reclamanţii P.T. şi P.C. au solicitat în contradictoriu cu A.N.R.P. şi C.C.S.D. soluţionarea notificării nr. 492/2002 prin care reclamanţii au solicitat despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 192,34 mp situat în Bucureşti, Bdul. Bucureştii Noi, sector 1, teren evidenţiat în patrimoniul SC P. SA B., în sensul de a fi obligată pârâta să emită decizia de acordare a despăgubirilor pentru terenul ce face obiectul cauzei, cu cheltuieli de judecată.
2.Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 7255 din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantului P.T. formulată în contradictoriu cu A.N.R.P. şi C.C.S.D., în sensul că a fost obligată CCSD să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pe numele reclamantului, cu obligarea la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ce reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, confirmă intenţia legiuitorului de a asigura o despăgubire justă şi echitabilă, în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională, iar o astfel de reparaţie nu poate fi asigurată decât în condiţiile acordării integrale a sumelor actualizate, într-un termen rezonabil.
A reţinut instanţa de primă jurisdicţie că au trecut 6 ani de când prin decizia AVAS a fost soluţionată notificarea reclamanţilor, dosarul fiind înaintat la C.C.S.D..
A apreciat instanţa că omisiunea autorităţilor de a se conforma unei decizii definitive, poate antrena o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din CEDO, iar trecerea unui termen de mai mult de un an de la momentul la care pârâta trebuia să trimită dosarul reclamantului la evaluare este expresia refuzului de soluţionare a unei cereri, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
S-a reţinut că în cauza dedusă judecăţii dosarul conţinând decizia AVAS şi documentaţia aferentă a fost înregistrat la CCSD sub nr. 2499/CC, a fost parcursă etapa analizării dosarului şi a fost declanşată etapa evaluării, dosarul reclamantului fiind înaintat evaluatorului desemnat.
3. Recursul declarat de C.C.S.D.
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din CEDO.
A precizat recurenta că adoptarea Legii nr. 247/2005 a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent în două etape distincte, egal obligatorii:
1. Cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 ;
2. Procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire.
S-a arătat că procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziţiei ori deciziei motivate, după transmiterea dosarului ce cuprinde decizia şi întreaga documentaţie ce a constituit dosarul administrativ.
În cauza supusă judecăţii recurenta a arătat faptul că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 236/2005 a fost transmis de AVAS, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C. sub nr. 2499/CC.
Recurenta a precizat că dosarul reclamantului a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar în prezent dosarul reclamantului a fost transmis la evaluatorul desemnat de C.C., fiind întocmit şi raportul de evaluare, depus la dosarul cauzei.
A fost criticată dispoziţia instanţei privind emiterea direct a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, arătându-se că nu se poate trece peste etapele administrative obligatorii prevăzute de lege.
De asemenea, a fost criticată soluţia instanţei de fond şi cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reclamantului, arătând că recurenta este o entitate aflată în subordinea Ministerului Finanţelor, neavând buget propriu.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că prin Notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 de către P.T. şi P.C., s-a solicitat restituirea imobilului-teren în suprafaţă de 192,34 mp situat în Bucureşti, Bdul. Bucureştii Noi, sector 1, iar prin Decizia nr. 236/2005 emisă de AVAS s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţie care a fost comunicată C.C.S.D. şi înregistrată de aceasta la nr. 2499/CC, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligaţie ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deşi la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei.
Pe parcursul soluţionării dosarului depus la instanţă, a intervenit decesul reclamantei P.C., al cărei unic moştenitor este P.T., conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul C.C. sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C.C. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantului se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, admiţând acţiunea reclamanţilor.
Critica formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să emită reclamantului decizie conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamant şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta priveşte cu speranţă legitimă.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, amânarea în soluţionarea cererii, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.”
Înalta Curte nu poate primi nici critica cu privire la greşita acordare a cheltuielilor de judecată, văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. , conform cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Având ca fundament aceste dispoziţii legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Or, culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluţia dată.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
Văzând cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimat, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea şi va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 7255 din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant P.T. în sumă de 1000 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 112/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 116/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
