ICCJ. Decizia nr. 117/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
INALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 117/2013
Dosar nr. 1235/46/2011
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, la data de 01 noiembrie 2011, reclamanţii I.F.C., I.V., I.I., I.M.S. şi B.M.M. au chemat în judecată Statul Român prin Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea pronunţată să se dispună obligarea pârâtei la emiterea deciziei de despăgubire, reprezentând măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 5800 mp, situat în intravilanul Municipiului Piteşti, jud. Argeş, ce formează obiectul dosarului de despăgubire înregistrat la A.N.R.P. – Secretariatul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sub nr. 23550/FFCC/2011.
Prin întâmpinarea formulată de Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, această instituţie a arătat că dosarul privind acordarea de despăgubiri reclamantelor, înregistrat sub nr. 23550/FFCC/2011, a parcurs etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, fiind analizat şi transmis evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare. A fost depus raportul de evaluare, la data de 31 august 2011, urmând ca în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor să se decidă fie în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie în sensul trimiterii dosarului spre evaluare, dacă va fi cazul.
A arătat că, în acest stadiu, în dosarul reclamanţilor nu se poate vorbi de depăşirea unui termen rezonabil conform art. 6 din C.E.D.O.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 478 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a fost respinsă cererea faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii I.F.C., I.V., I.I., I.M.S. şi B.M.M. în contradictoriu cu pârâta Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor în sensul că a fost obligată această pârâtă la emiterea titlului de despăgubire în Dosarul nr. 23550/FFCC/2011, în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că este întemeiată excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, întrucât această instituţie nu are atribuţii privind emiterea titlului de despăgubire, aceasta fiind dată în competenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, potrivit art. 13 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa a reţinut că fondul prezentei cauze îl reprezintă obligarea Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor să emită decizia de stabilire a despăgubirilor, în raport cu prevederile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
După emiterea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, aceasta se înaintează pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, în condiţiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care procedează la analizarea dosarelor, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Dacă Secretariatul Comisiei Centrale constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, transmite dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În baza raportului de evaluare Comisia Centrală procedează fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În cauza dedusă judecăţii, în favoarea reclamanţilor I.F.C., I.V., I.I., I.M.S. a fost emisă hotărârea nr. 5 din 07 decembrie 2010 de către Comisia Comunală Moşoaia.
Emiterea acestei hotărâri a avut loc ca urmate a pronunţării sentinţei civile nr. 8338 din 25 octombrie 2010 a Judecătoriei Piteşti, rămasă irevocabilă.
A reţinut instanţa de primă jurisdicţie faptul că pârâta s-a apărat susţinând că a fost parcursă etapa analizării dosarului, cât şi etapa evaluării, urmând să fie verificat raportul de evaluare depus la 31 august 2011.
Cu toate acestea, instanţa a reţinut că, având în vedere hotărârea judecătorească menţionată, parcurgerea etapei analizării dosarului apare ca fiind superfluă, de vreme ce statuările instanţei se impun cu puterea lucrului judecat şi creează în patrimoniul beneficiarilor un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea constată, din analiza considerentelor sentinţei civile nr. 8338 din 25 octombrie 2010 a Judecătoriei Piteşti, că deşi emiterea titlului de proprietate nr. 53582 a avut loc în anul 1994, reclamanţii Ion nu au putut beneficia până în prezent de proprietatea lor şi nici de despăgubiri pentru lipsirea de aceasta şi de folosul ei.
Este adevărat că legiuitorul nu a înţeles să stabilească un termen determinat pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare şi de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă acest fapt nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare şi pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil.
Instanţa de fond a constatat că autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale, astfel că a apreciat întemeiată acţiunea reclamanţilor.
3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătându-se că nu este vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, ci se impune continuarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor.
S-a susţinut că recurenta este un organism colegial alcătuit din 9 membrii, arătându-se că la data de 14 decembrie 2011 când au fost convocaţi membrii Comisiei Centrale în vederea participării la lucrările şedinţei comisiei nu s-a întrunit cvorumul cerut de lege.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că în favoarea reclamanţilor I.F.C., I.V., I.I., I.M.S. a fost emisă hotărârea nr. 5 din 07 decembrie 2010 de către Comisia Comunală Moşoaia, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 8338 din 25 octombrie 2010 a Judecătoriei Piteşti, rămasă irevocabilă, reprezentând măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 5800 mp, situat în intravilanul Municipiului Piteşti, jud. Argeş, dispoziţie care a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrată de aceasta la nr. 23550/FFCC/2011, în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligaţie ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deşi la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamanţilor se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, admiţând acţiunea reclamanţilor.
Critica formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanţilor decizie conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă.
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulate de reclamanţi, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamanţi şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte, prin faptul că dosarul reclamanţilor nu a fost soluţionat prin emiterea deciziei solicitate, este de natură a crea o vătămare a reclamanţilor într-un drept prevăzut de lege, drept la care aceştia privesc cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât nu a fost întrunit cvorumul legal la şedinţa comisiei, pentru a se putea lua o hotărâre. Instanţa de control judiciar reţine că intimata are deplina libertate de a stabili şi coordona propria activitate, nefiind supusă unor termene obligatorii, însă toate aceste proceduri administrative trebuie întotdeauna să se subordoneze unui termen rezonabil, care în cazul dedus judecăţii a fost nesocotit.
Înalta Curte a reţinut că orice amânare în soluţionarea cererii reclamanţilor ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.”
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 478 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 115/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1173/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
