ICCJ. Decizia nr. 2359/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2359/2013
Dosar nr. 2979/2/2012
Şedinţa publică din 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.V. a chemat în judecată pe pârâţii A.N.A.F. – D.G..F.P. Buzău şi A.N.A.F. – D.G.S.C., solicitând suspendarea executării până la judecarea irevocabilă a cauzei pe fond,a actelor administrative reprezentate de Decizia de impunere nr. 770 din 26 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P. Buzău – A.F.P., Raportul de inspecţie fiscală întocmit la data de 26 octombrie 2010 de către A.N.A.F. – D.G.F.P. Buzău – A.F.P. şi Decizia nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Sub aspectul condiţiei „cazului bine justificat", a precizat că starea de fapt fiscală nu este stabilită corect, in sensul că s-a menţionat greşit data de la care a devenit plătitor de T.V.A., potrivit legii fiscale; s-a inclus greşit în categoria operaţiunilor taxabile cele scutite de plata T.V.A., s-a omis analizarea T.V.A.-ului deductibil pe baza documentelor fiscale prezentate; a fost stabilită greşit baza de impunere pentru calculul T.V.A.-ului, s-a stabilit greşit modul de calcul a T.V.A.-ului şi, implicit, a accesoriilor.
Astfel, a arătat că nu a fost parte in contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 septembrie 2006, astfel că in mod greşit s-a apreciat momentul de la care ar fi devenit plătitor de T.V.A., anul 2006 in loc de anul 2007.
Totodată s-a arătat că nu au fot avute in vedere dispoziţiile art. 141 litera f) din C. Fisc., privind scutirea de taxă pe valoare adăugată a livrărilor unor construcţii vechi, în sensul că nu s-a analizat, în fiecare caz în parte, dacă construcţia a fost livrată cel târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări a acesteia sau ulterior acestei date.
A mai invocat dispoziţiile punctului 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a C. Fisc. potrivit cărora cota T.V.A. nu trebuia adăugată la cuantumul valorilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare, ci dedusă din aceste valori.
De asemenea, s-a arătat in acţiune că nu a fost avută in vedere în cazul a 148 de operaţiuni, împrejurarea că aceste operaţiuni erau taxabile cu o cotă redusă de T.V.A. de 5%, conform pct. 23 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a C. Fisc., făcându-se abstracţie de identitatea cumpărătorului, precum şi de rectificare a contractelor de vânzare-cumpărare în sensul includerii precizărilor decurgând din punctul 23 alin. (1) al H.G. nr. 44/2004, susmenţionat, deşi, în parte, aceste precizări nu erau necesare.
A mai apreciat reclamantul că motivarea în drept a actelor administrative atacate este greşită, omiţându-se aplicarea unor dispoziţii legale, cum ar fi punctul 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a C. Fisc. şi art. 141 litera f) din C. Fisc., sau, aplicându-se greşit alte dispoziţii legale cum ar fi Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 2/2011 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1873 din12 aprilie 2011.
S-a arătat că toate aceste aspecte arată că există o evidentă aparenţă de nelegalitate a actului administrativ atacat şi sunt de natură a induce o îndoială serioasă în ceea ce priveşte certitudinea încălcării vreunei dispoziţii legale sau contractuale.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei „unei pagube iminente" a cărei prevenire se încearcă, a arătat reclamantul că împotriva sa a fost luată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 26 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P, Buzău şi procesele verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile.
La 26 aprilie 2012, parata A.N.A.F. a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondata a acţiunii, apreciind că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv a cazului bine justificat si a pagubei iminente.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, a învederat că aspectele invocate de către reclamant vizează fondul cauzei.
Sub aspectul condiţiei referitoare la iminenta producerii unei pagube (astfel cum este aceasta definita in art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004) a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada ca, in speţa, exista un prejudiciu material viitor si previzibil pe care l-ar putea suferi daca nu se suspenda executarea actului administrativ atacat si care sa justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind situaţia de excepţie.
La 26 aprilie 2012, parata D.G.F.P. Buzău a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca netemeinica si nelegala.
La termenul din 27 aprilie 2012, reclamantul a depus la dosar recipisa de consemnare a cauțiunii de 50 000 lei, dispusa de instanță.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 3343 din 18 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul S.V., în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. – D.G.F.P. Buzău şi A.N.A.F. – D.G.S.C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat deoarece, in speța, îndoiala serioasa asupra legalităţii actului administrativ nu poate fi constatata cu uşurinţa, in urma unei cercetări sumare a dreptului.
În cazul de faţă, s-a reţinut că nelegalitatea nu se poate constata cu uşurinţa, ci necesita o analiză temeinică pentru a constata daca reclamantul datorează sau nu T.V.A., analiza care va fi făcuta in cadrul cererii de anulare a actelor administrative.
De asemenea, a reţinut judecătorul fondului că toate obligaţiile au fost motivate in fapt si drept pentru fiecare suma, astfel cum reiese atât din decizia de impunere si raportul de inspecţie fiscala cat si din decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, cea referitoare la iminenţa producerii unei pagube (astfel cum este aceasta definita in art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004), s-a motivat că reclamantul nu a făcut dovada ca, in speţa, exista un prejudiciu material viitor si previzibil pe care l-ar putea suferi daca nu se suspenda executarea actului administrativ atacat si care sa justifice suspendarea executării actului atacat şi că reclamantul nu a dovedit ca a început executarea silită, pentru a dovedi iminenta producerii unei pagube in patrimoniul sau.
A fost respinsă susţinerea reclamantului privind faptul ca executarea sumei înscrise in actele administrative atacate i-ar produce importante prejudicii ca neprobată întrucât menţionarea creanţei contestate si a valorii ei nu duc la constatarea ca exista o pagubă iminentă.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul S.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că înscrisurile depuse la dosar relevă grave neconcordanţe intre aspectele reţinute de către instanţă şi situaţia de fapt, in ceea ce priveşte reţinerea datei de 21 septembrie 2006 ca moment al depăşirii plafonului pana la care nu trebuia înregistrat ca plătitor de T.V.A., precum şi faţă de omiterea din cuprinsul actelor administrativ fiscale a datei de 11 februarie 2009, data înregistrării oficiale ca plătitor de T.V.A.
Sub aspectul existenţei condiţiei pagubei iminente, a arătat că instanţa de fond a omis înscrisurile depuse, din care rezultă că împotriva bunurilor sale a fost dispus sechestru asigurător, fiind blocată orice posibilitate de valorificare a apartamentelor construite.
Procedura în fața instanței de recurs.
Recurentul a depus în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. înscrisuri în susținerea cererii de recurs.
Intimata – pârâtă D.G.F.P. Buzău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.
S-a arătat că in mod corect instanţa de fond a apreciat că îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ nu poate fi constatată fără o analiză temeinică a acestuia, ce nu poate fi efectuată decât in cadrul acţiunii in anulare.
De asemenea, s-a mai arătat că nu a fost probată de către reclamant existenţa condiţia pagubei iminente.
Considerentele Și soluția instanței de recurs.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va primi criticile referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere de suspendare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a Deciziei de impunere din 26 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P. Buzău – A.F.P., Raportului de inspecţie fiscală nr. 882 din 26 octombrie 2010 de către A.N.A.F. – D.G.F.P. Buzău – A.F.P. şi Deciziei nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.
S-a reţinut că reclamantul a realizat in perioada 2006-2011 un număr de 365 de tranzacţii, realizând venituri cu caracter de continuitate, fără să solicite înregistrarea ca plătitor de T.V.A. după depăşirea plafonului, până in data de 11 februarie 2009.
Recurentul-reclamant a depus cauţiunea în cuantum de 50.000 lei, conform art. 215 alin. (2) C. proc. fisc.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
„În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat deoarece îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ nu poate fi constatată cu uşurinţă in urma unei cercetări sumare, ci necesită o analiză temeinică.
Înalta Curte, constată că, în mod constant în jurisprudenţa sa a reţinut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Verificarea îndeplinirii condiţiei existenţei cazului bine justificat prin prisma unor motive de nelegalitate determinate de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, nu conduce la depăşirea limitelor procedurii sumare a cercetării aparenţei dreptului şi nu implică cercetarea fondului actelor administrative-fiscale a căror suspendare se solicită cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond.
În acest context, Înalta Curte, fără a antama fondul dreptului dedus judecăţii, constată că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind plata de T.V.A. de către persoanele fizice care au vândut imobile sunt de natură a crea o serioasă îndoială cu privire la obligaţiile fiscale reţinute în sarcina recurentului - reclamant prin actele administrative-fiscale contestate, aşa încât în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru a dispune suspendarea respectivelor acte administrative fiscale.
Instanţa de control judiciar nu va face aprecieri cu privire la operaţiunile realizate de către recurentul – reclamant in perioada supusă inspecţiei, dacă acesta a desfăşurat sau nu activităţi economice cu caracter de continuitate, dacă bunurile au fost utilizat in scopuri personale care nu intră in sfera de aplicare a T.V.A., cu privire la împrejurarea dacă in contractul data de 21 septembrie 2006, acesta a avut calitatea de vânzător sau mandatar, aceste aspecte fiind aprecieri de fond care nu pot fi analizate in cadrul procesual de faţă.
Astfel, în analiza aparenţei de nelegalitate a deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoana fizică care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale , prezintă relevanţă faptul că până la data de 1 ianuarie 2010, C. fisc. român nu a reglementat expres obligativitatea persoanelor fizice care înstrăinează imobile proprietate personală de a plăti T.V.A.-ul aferent acestor operaţiuni, o asemenea obligaţie fiind reglementată expres doar prin dispoziţiile art. 127 din C. fisc. intrat in vigoare la 1 ianuarie 2010 şi prin normele metodologice.
Curtea reţine în acest sens, că această împrejurare conturează o îndoială serioasă în ceea ce priveşte aplicarea art. 127 C. fisc. în perioada supusă inspecţiei fiscale, îndoială decurgând din lipsa de coerenţă a conduitei autorităţilor fiscale, cu consecinţa imposibilităţii contribuabililor de a-şi orienta propria conduită într-o manieră adecvată, fiind încălcat, astfel, principiul certitudinii impunerii, conform căruia legiuitorului - atunci când elaborează norma fiscală - şi autorităţii - atunci când aplică norma pentru determinarea sarcinii fiscale - le revine sarcina să nu ajungă la interpretări arbitrare şi să stabilească în mod precis termenele, modalitatea şi sumele de plată pentru fiecare plătitor, pentru ca aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine.
Îndoiala serioasă, generată de caracterul confuz al reglementării, planează, de asemenea, asupra modului de calcul al bazei de impozitare în situaţia reconsiderării statului vânzătorului de persoană impozabilă, în scopuri de T.V.A.
Or, în situaţia în care autorităţile stabilesc impozite şi aplică sancţiuni în mod arbitrar, în mod cert nu există concordanţă cu principiul certitudinii impunerii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, prin raportare in primul rând la cadrul legal aplicabil în materia .T.V.A. şi la faptul că în dreptul fiscal funcţionează principiul de interpretare in dubio contra fiscum, conform căruia prevederile legale incerte se interpretează în contra autorităţilor fiscale, dar şi la faptul că în perioada supusă verificării, însăşi autoritatea competentă a avut o viziune incoerentă şi inconsecventă asupra acestor aspecte de ordin fiscal.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, Înalta Curte reţine cuantumul foarte ridicat al sumei în litigiu, a cărei executare silită ar afecta negativ patrimoniul personal al recurentului – reclamant.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, ce conduc către concluzia că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat în temeiul art. 14 alin. (4) din aceeaşi lege şi va modifica sentinţa în sensul admiteri cererii reclamantului potrivit art. 312 alin. (1) Și (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.V., împotriva Sentinţei nr. 3343 din 18 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată in sensul că admite acţiunea formulată de reclamant şi dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 770 din 26 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P. Buzău – A.F.P. şi a Deciziei nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., până la soluţionarea irevocabilă a litigiului ce face obiectul Dosarului nr. 2421/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrative şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2357/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2360/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
