ICCJ. Decizia nr. 242/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 242/2013
Dosar nr. 953/57/2011
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Alba, a chemat în judecată pe pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Alba solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea şi suspendarea executării Deciziei nr. 18 din 13 mai 2011 emisă de pârâta Camera de Conturi Alba, precum şi anularea Deciziei nr. 19 din 11 iulie 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat faptul că, la data de 11 aprilie 2011, pârâta Camera de Conturi Alba a desfăşurat la sediul său acţiunea intitulată „Auditul performanţei privind implementarea, administrarea şi gestionarea programului de identificare şi înregistrare a animalelor şi a utilizării bazei de date în acordarea subvenţiilor şi a altor forme de sprijin din partea statului” pe anul 2010. În urma acestei acţiuni, pârâta a emis Decizia nr. 18 din 13 mai 2011 prin care a stabilit în sarcina sa aplicarea anumitor măsuri până la data de 30 septembrie 2011.
Reclamanta a precizat faptul că, prin încheierea Deciziei nr. 19 din 11 iulie 2011, pârâta Curtea de Conturi a României a respins contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei anterior arătate, pentru aceleaşi considerente reţinute şi în actul administrativ contestat.
Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Camerei de Conturi a Judeţului Alba a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, arătând că, în aplicarea prevederilor art. 2 lit. d) din Ordinul nr. 215/2010, partea adversă avea obligaţia de a verifica atât existenţa declaraţiei pe propria răspundere a solicitantului, cât şi îndeplinirea condiţiei ca acesta să nu aibă datorii la bugetul de stat şi la bugetul local.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 364 din 29 noiembrie 2011, a respins acţiunea reclamantei Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Alba.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că actele administrative deduse judecăţii sunt legale pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
În baza O.U.G. nr. 125/2006, începând cu anul 2007, în agricultură s-au acordat scheme de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare sub forma: schemă de plată unică pe suprafaţă, plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal, în sectorul zootehnic, schema de plată pentru culturi energetice şi schema de plată separată, pentru zahăr.
În art. 7 din actul normativ anterior individualizat s-au stabilit condiţiile generale pentru acordarea acestui sprijin, iar în art. 13 s-a dispus că modul de implementare, condiţiile specifice şi criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare se stabilesc, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care se publică în M. Of. al României.
În temeiul art. 2 alin. (2) lit. b) din Ordinul nr. 295/2007 şi art. 4 alin. (1) lit. e) din Ordinul nr. 215/2010, ambele emise de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitanţii sprijinului financiar aveau obligaţia de a depune declaraţii pe propria răspundere din care să rezulte faptul că, la momentul formulării cererii, nu aveau restanţe la bugetul de stat şi la bugetul local.
După cum în mod corect a reţinut pârâta Camera de Conturi Alba în actul de control, reclamanta avea obligaţia de a verifica atât existenţa declaraţiilor pe propria răspundere a solicitanţilor, cât şi realitatea datelor consemnate în cuprinsul acestora.
Întrucât reclamanta nu a efectuat acest control ulterior, prin trimiterea de adrese către administraţiile financiare şi serviciile de taxe şi impozite locale, a încălcat prevederile O.U.G. nr. 125/2006, faptă care atrage incidenţa art. 121 din actul normativ aflat în discuţie, conform căruia sumele necuvenite acordate sub formă de sprijin se recuperează cu aplicarea dobânzilor şi penalităţilor prevăzute de legislaţia în vigoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Alba, care a solicitat modificarea sa în parte, în sensul admiterii acţiunii şi anulării celor două acte administrative contestate.
În memoriul de recurs aflat la filele 2-5 din dosar, recurenta a prezentat situaţia factuală existentă în speţă şi a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată, care pot fi subsumate motivului reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Prima instanţă nu a luat în apreciere faptul că măsura dispusă de intimata Camera de Conturi a Judeţului Alba de reverificare a îndeplinirii condiţiei de eligibilitate privind lipsa datoriilor restante la bugetul de stat şi la bugetele locale pentru toate cererile referitoare la P.N.D.C. în sectorul zootehnic pentru anul 2010 a eludat prevederile Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 98/2010.
În raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) din Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 215/2010, documentul care trebuia depus în susţinerea îndeplinirii condiţiei de eligibilitate privind lipsa datoriilor restante era declaraţia pe proprie răspundere dată în baza prevederilor art. 292 C.penal de către solicitant. Competenţa de verificare a veridicităţii acestor declaraţii aparţine organelor de cercetare penală, iar falsul poate fi stabilit doar printr-o hotărâre judecătorească.
În acelaşi sens, recurenta a arătat faptul că Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu a impus obligativitatea certificării îndeplinirii acestei condiţii prin prezentarea de către producătorii agricoli a înscrisurilor oficiale doveditoare eliberate de către organele fiscale.
În plus, prin Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 165/2011 pentru modificarea anexei la Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 215/2010, pentru acordarea plăţii naţionale directe complementare în sectorul zootehnic la specia bovine a fost eliminată condiţia de eligibilitate privind lipsa datoriilor.
Totodată, recurenta a subliniat şi faptul că România era singurul stat din Uniunea Europeană care a introdus lipsa datoriilor la bugetul de stat şi la bugetele locale ca o condiţie de eligibilitate pentru acordarea primei în cadrul plăţilor arătate.
Ulterior, prin cererea aflată la filele 10-13 din dosar, recurenta a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor cuprinse în art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea Curţii de Conturi nr. 130/2010, publicată în M. Of. nr. 832 din 13 decembrie 2010.
În acelaşi timp, recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3, din C. proc. civ. şi a arătat faptul că, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, şi de împrejurarea că actul vătămător - Decizia nr. 18 din 13 mai 2011 – a fost emisă de către o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţinea Tribunalului Alba, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin cererea aflată la fila 17 dosar, recurenta a menţionat că renunţă la susţinerea excepţiei de nelegalitate anterior prezentată.
Intimata Curtea de Conturi a României a formulat note scrise aflate la filele 20-28 dosar.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Astfel, prin cererea dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean al Agentiei de Plați și Intervenție pentru Agricultura, Alba a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea şi suspendarea executării Deciziei nr. 18 din 13 mai 2011 emisă de intimata-pârâtă Camera de Conturi Alba, precum şi anularea Deciziei nr. 19 din 11 iulie 2011 emisă de intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este definit ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, respectiv care este actul supus executării ce poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi art. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, iar aceasta „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ ce produce efecte juridice şi este supus obligaţiei executării este decizia emisă de către Camera de Conturi judeţeană, care este o autoritate publică de nivel local.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se, la art. 27, că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În fine, trebuie menţionat faptul că instanţa de contencios administrativ a admis excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 223 lit. e) şi art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 (a se vedea încheierea de şedinţă din data de 21 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 441/59/2011, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 4547 din data de 05 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal).
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ., stabileşte că secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului are competenţa materială de soluţionare a cauzei, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În raport de soluţia pronunţată cu privire la motivul de recurs anterior prezentat, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Alba, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean Alba împotriva sentinţei nr. 364 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Alba, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2361/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 253/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
