ICCJ. Decizia nr. 253/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 253/2013
Dosar nr. 214/43/2011
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Tg.Mureș la data de 16 iunie 2011, reclamanta G.Z., a solicitat anularea Hotărârii nr. 5285 din 27 aprilie 2011 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 de pe lângă Casa Judeţeană de Pensii Mureş.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a solicitat stabilirea drepturilor sale în baza Legii nr. 189/2000, fiind refugiat etnic în urma Dictatului de la Viena din anul 1940, fapt care rezultă din declaraţia martorului dată în formă autentică.
În cauză au fost depuse la dosar, Hotărârea nr. 5285 din 27 aprilie 2011 şi actele care au stat la baza emiterii sale.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentința nr. 232 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Tg.Mureș, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de către reclamanta G.Z., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş, a anulat Hotărârea nr. 5285 din data de 27 aprilie 2011 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Mureş şi a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al dispoziţiilor Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pe perioada septembrie 1940 - martie 1945 şi să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 01 martie 2011.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanța de fond a reţinut că prin Hotărârea nr. 5285 din 27 aprilie 2011, Casa Judeţeană de Pensii Mureş a respins cererea formulată de G.Z., ca neîntemeiată, apreciind că petenta nu a făcut dovada calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000 completată şi modificată prin Legea nr. 367/2001.
A reținut instanța de fond că din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta a locuit cu familia în comuna Bărboşi, judeţul Mureş, iar din declaraţiile extrajudiciare date în formă autentică a martorilor, B.A. şi D.L., rezultă că din anul 1940, luna septembrie, până în anul 1945, reclamanta şi familia sa au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţa din motive etnice şi să se mute din satul Dîngău Mare, judeţul Cluj.
În acest context, instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană strămutată din motive entice, declarațiile martorilor fiind în acest sens, astfel că aceasta se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, pentru modificarea Decretului-Lege nr. 118/1990, aprobată prin Legea nr. 189/2000, urmând să beneficieze de drepturile prevăzute de acest act normativ.
3. Recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Mureș
Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta a arătat că intimata-reclamantă nu aduce ca probă nici un act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul că ar fi fost refugiată şi acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, aşa cum prevede Legea nr. 189/2000, în susținerea cererii fiind depuse doar acte neoficiale, respectiv declaraţii de martori care nu pot constitui dovezi ale persecuţiei etnice.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G.nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 6¹ din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, d ovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, î n lipsa acestor acte, prin declaraţie cu martori.
Legea instituie, aşadar, regula potrivit căreia proba persecuţiei etnice se face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi numai în lipsa acestor acte, în mod subsidiar, situaţia în care s-a materializat persecuţia poate fi dovedită cu declaraţii de martori.
În cauză, însă, instanţa de fond a stabilit calitatea de refugiat a reclamantei şi a acordat acesteia drepturile prevăzute de lege, exclusiv în baza declaraţiilor extrajudiciare ale martorilor B.A. şi D.L., fără ca, prin solicitarea de la Arhivele Naţionale sau de la alte autorităţi competente a unor informaţii relevante să încerce stabilirea cu claritate a împrejurărilor invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii.
Este adevărat că textul de lege anterior individualizat permite dovedirea calităţii de refugiat în lipsa actelor oficiale, prin orice mijloc de probă, însă instanţa de control judiciar apreciază că declaraţiile celor doi martori, neconfirmate în instanţă prin audierea nemijlocită a acestora, nu sunt suficiente pentru a clarifica aspectele concrete şi împrejurările în care reclamanta susține că s-a refugiat în altă localitate din motive etnice.
Mai mult decât atât, din declarațiile extrajudiciare ale celor doi martori B.A. şi D.L. nu rezultă că aceștia s-ar fi aflat în aceeași situație cu intimata-reclamantă, câtă vreme nu s-a făcut dovada că sunt la rândul lor beneficiari ai prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 129 alin. (5) din C. proc.civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului, acesta are îndatorirea de a stărui pentru clarificarea situaţiei de fapt în vederea stabilirii adevărului judiciar şi aplicării corecte a legii.
Astfel, din probatoriul sumar administrat, declaraţiile extrajudiciare ale martorilor sunt singurele probe pe care le-a avut în vedere instanţa de fond, care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Față de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală
2. temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs,
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va casa sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, se va dispune suplimentarea probatoriul, prin audierea nemijlocită a martorilor, cărora li se va pune în vedere să facă dovada că s-au aflat în aceeași situație cu cea a reclamantei, în vederea edificării cu privire la situaţia de fapt şi la motivul real al refugiului reclamantei
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Mureș împotriva Sentinţei nr. 232 din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Tg.Mureș, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanţă.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 242/2013. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 2710/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
