ICCJ. Decizia nr. 2518/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2518/2013
Dosar nr. 5079/1/2012
Şedinţa publică de la 1 martie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 2108 din 2 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul reclamantei SC I.C.T. SRL Sighişoara împotriva Sentinţei nr. 133 din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Hotărârea supusă recursului a fost pronunţată în fond după casare cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Cu ocazia rejudecării, a fost supusă cercetării judecătoreşti numai problema de drept pentru care s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă şi anume, dacă înregistrarea din 23 octombrie 2006 la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara a decontului de TVA pe luna septembrie 2006, pentru suma de 1.951.591 lei, aferentă operaţiunilor din perioada 2001 - 2002, a avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie pentru dreptul recurentei - reclamante de a solicita rambursarea TVA.
S-a apreciat de către instanţa de control judiciar că, în limitele investirii sale prin decizia de casare, instanţa de fond a constatat judicios că, prin acest decont nu a fost întrerupt cursul prescripţiei dreptului de a cere rambursarea TVA, întrucât nu a fost exprimată opţiunea contribuabilului pentru exercitarea dreptului la rambursarea TVA, iar recurenta-reclamantă înregistra la acea dată TVA de plată la bugetul consolidat al statului, astfel cum s-a constatat în Raportul de inspecţie fiscală din 16 decembrie 2008 şi în consecinţă, nu avea dreptul de a solicita restituirea TVA.
S-a constatat că, în deplină concordanţă cu argumentele de fapt şi de drept cuprinse în decizia de casare, instanţa de fond a reţinut că, deşi acest decont a fost depus anterior datei la care s-a împlinit termenul de prescripţie, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt şi în conformitate cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 11/1996, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul recurentei - reclamante de a solicita rambursarea TVA s-a prescris la data de 31 decembrie 2006.
Astfel, s-a avut în vedere că, dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 11/1996, în redactarea în vigoare la data efectuării operaţiunii de stornare, au prevăzut că, dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul la compensare sau la restituire.
În consecinţă, deşi recurenta - reclamantă avea dreptul să storneze şi să înregistreze în decontul de TVA din luna septembrie 2006 TVA colectată aferentă perioadei iunie - august 2011, dreptul la rambursarea acestor sume reprezentând TVA colectată a fost exercitat numai prin decontul înregistrat din 20 aprilie 2007 la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara, după împlinirea la data de 31 decembrie 2006 a termenului de prescriere a dreptului de a solicita rambursarea TVA .
Instanţa de control judiciar a apreciat că apărarea recurentei-reclamante privind întreruperea cursului prescripţiei dreptului său de a cere rambursarea TVA prin decontul de TVA înregistrat din 23 octombrie 2006 a fost corect respinsă de instanţa de fond, în raport de prevederile art. 149 pct. 5 din C. fisc., în vigoare la data depunerii decontului de TVA.
S-a mai reţinut de către instanţă că recurenta-reclamantă nu a dovedit situaţia premisă a acestor prevederi legale, deoarece nu a contestat elementele de fapt avute în vedere de organele fiscale şi ulterior, de către instanţa de fond, reţinându-se că, în decontul de TVA înregistrat din 23 octombrie 2006 pentru TVA colectată în sumă de 1.951.591 lei aferentă operaţiunilor din perioada 2001 - 2002, s-a optat pentru raportarea TVA şi nu pentru rambursarea TVA, fiind bifată căsuţa din decont corespunzătoare operaţiunii de raportare. De asemenea, s-a avut în vedere că la data depunerii decontului de TVA aferentă trimestrului III 2006, recurenta - reclamantă înregistra TVA de plată la bugetul general consolidat şi deci nu beneficia de dreptul de a solicita rambursarea TVA.
Instanţa a mai apreciat că recurenta-reclamantă a susţinut neîntemeiat că decontul de TVA pe luna septembrie 2006 are semnificaţia unei declaraţii rectificative, care întrerupe cursul prescripţiei, conform prevederilor pct. 5 alin. (1) lit. b) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2690/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 68/1997 privind procedura de întocmire şi de depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe.
S-a reţinut că normele invocate de recurenta-reclamantă prevăd că, depunerea declaraţiei rectificative în termenul de prescripţie a dreptului organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozite şi taxe conduce la întreruperea prescripţiei şi că, de la data depunerii declaraţiei rectificative începe să curgă o nouă prescripţie pentru perioada la care se referă, dar această reglementare se coroborează cu dispoziţiile art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, care prevăd că, dreptul organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozite şi taxe se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă.
Astfel, din analiza prevederilor legale sus-menţionate, instanţa a apreciat că rezultă faptul că în luna septembrie 2006 era deja prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru perioada iunie - august 2001 şi conform dispoziţiilor pct. 5 alin. (2) lit. b) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2690/1998, depunerea declaraţiei rectificative după expirarea termenului de prescripţie nu întrerupe cursul prescripţiei şi constituie o recunoaştere voluntară a impozitelor şi diferenţelor de impozite astfel declarate, acestea fiind considerate legal stabilite şi datorate.
S-a mai reţinut de către instanţa de control judiciar că dispoziţiile art. 24 din O.G. nr. 70/1997 prevăd că impozitele şi diferenţele de impozite declarate sau recunoscute în orice mod de către contribuabil, după împlinirea termenelor de prescripţie, se consideră legal stabilite şi datorate, precum şi faptul că susţinerile din recurs, privind considerentele eronate din hotărârea atacată cu privire la cuantumul TVA colectată din decontul din 23 octombrie 2006 pentru care i-a fost respinsă cererea de rambursare, sunt vădit nefondate, în condiţiile în care au fost examinate obligaţiile fiscale impuse prin actele administrativ - fiscale contestate şi în care, analiza instanţei de fond a fost limitată la problema de drept stabilită prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, în sensul de a se verifica dacă decontul de TVA pe luna septembrie 2006 reprezintă sau nu o cauză legală de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului recurentei - reclamante de a solicita rambursarea TVA colectată aferentă operaţiunilor din perioada 2001 - 2002.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare recurenta-reclamantă SC I.C.T. SRL Sighişoara, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ.
Contestatoarea consideră că dezlegarea pricinii este rezultatul unei greşeli materiale constând în faptul că s-a avut în vedere că suma în cuantum de 1.107.149 lei stornată şi înregistrată în decontul de TVA din 23 octombrie 2006 reprezintă regularizare TVA colectată, când, în realitate, suma stornată şi înregistrată este de 1.951.591 lei şi reprezintă TVA colectată.
În toate fazele procesuale, instanţele de judecată au stabilit că suma reprezentând TVA colectată, pe care societatea avea dreptul să o storneze şi să o regularizeze prin decontul din 23 octombrie 2000, este de 1.951.591 lei, aferentă perioadei 2001-2002 şi nu suma de 1.107.149 lei, astfel cum a stabilit D.G.F.P. Braşov.
În urma acestei erori materiale, instanţa de recurs a ajuns la concluzia greşită că societatea ar fi avut TVA de plată la trimestrul IV 2006, când în realitate, societatea avea de recuperat 243.246 lei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, arată contestatoarea, D.G.F.P. Cluj a recunoscut că societatea ar fi avut TVA de recuperat la trimestrul III 2006 şi nu ar fi avut TVA de plată, în condiţiile în care dreptul societăţii de a solicita rambursarea sumei nu ar fi fost prescris.
3. Apărările formulate de intimata - pârâtă D.G.F.P. Cluj.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare împotriva Deciziei nr. 2108 din 2 mai 2012.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea nu evidenţiază nicio greşeală de ordin material.
Constatatoarea este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de judecată investită cu soluţionarea recursului a interpretat susţinerile şi apărările formulate în cauză.
Intimata arată că susţinerea contestatoarei în sensul că ar fi recunoscut că societatea ar fi avut TVA de recuperat şi nu TVA de plată, nu corespund realităţii.
Poziţia procesuală a intimatei este susţinută de apărările existente la dosarul cauzei, prin care s-a menţionat în mod expres faptul că instanţa de fond a reţinut în mod corect că numai o cerere de rambursare este o cerere de restituire şi că recurenta a înregistrat în mod greşit în decontul trimestrului III 2006 un sold negativ de plată în sumă de 1.951.591 lei, când aceasta avea TVA de plată la bugetul general consolidat al statului.
Societatea contestatoare a optat pentru reportarea TVA-ului în sumă de 1.951.591 lei şi nu pentru rambursarea TVA, bifând căsuţa corespunzătoare acestei operaţiuni.
Legiuitorul a conferit agenţilor economici posibilitatea de a solicita fie rambursarea soldului sumei negative a TVA, fie reportarea acesteia în decontul din luna următoare.
3. Considerentele Înaltei Curţi - instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată
Contestaţia în anulare este nefondată, apărările în sensul inadmisibilităţii cererii nu pot fi primite, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv art. 318 teza C. proc. civ.
Contestatoarea invocă existenţa unei greşeli materiale, în sensul că a fost luată în considerare suma de 1.951.591 lei, în loc de 1.107.149 lei, reprezentând suma stornată şi înregistrată.
Analizându-se actele dosarului, se constată că susţinerea referitoare la modalitatea de calcul a sumei reprezentând TVA colectată, a făcut şi obiectul recursului formulat de societate împotriva sentinţei primei instanţe, pronunţată în rejudecare.
Instanţa de recurs a optat motivat pentru varianta de calcul făcută de către organul fiscal, D.G.F.P. Cluj şi a înlăturat susţinerile societăţii recurente.
În aceste condiţii, susţinerea existenţei unei greşeli materiale, rezultând dintr-un calcul eronat, este nefondată, instanţa de recurs exprimându-şi în mod neechivoc în considerentele deciziei, soluţia adoptată.
În ceea ce priveşte precizările intimatei formulate în cuprinsul întâmpinării, se constată că aceasta a susţinut că societatea are TVA de plată şi nu TVA de recuperat, cum în mod greşit a afirmat contestatoarea.
În concluzie, prima ipoteză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere greşeli materiale evidente, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, cum solicită, în realitate, contestatoarea.
Faţă de acestea, nefiind întrunite prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., contestaţia va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC I.C.T. SRL Sighişoara împotriva Deciziei nr. 2108 din 2 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2519/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 2514/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
