ICCJ. Decizia nr. 3499/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3499/2013
Dosar nr. 542/59/2011
Şedinţa publică de la 19 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC "B.A.P.R.S." a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 803.825 RON; Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010, prin care s-au stabilit majorări de întârziere în sumă de 401.156 RON; Înştiinţarea nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010, prin care s-au stins creanţe fiscale în sumă totală de 403.441 RON; Notele de compensare a obligaţiilor fiscale nr. 16742 şi 16743 din 22 octombrie 2010, prin care organele fiscale au compensat suma totală de 470.098 RON, reprezentând TVA aprobat la rambursare aferent lunilor iulie şi august 2010 cu accesoriile stabilite prin Decizia 103 din 10 august 2010; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în mod greşit s-au stabilit în sarcina societăţii dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 803.825 RON prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, în condiţiile în care anterior fusese supusă unui control fiscal privind TVA-ul finalizat prin emiterea Deciziei de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010 şi Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. 102 din 28 aprilie 2010 în care sunt menţionate ca obligaţii de plată TVA în sumă de 956.934 RON şi majorări de întârziere în sumă de 217.096 RON, calculate pe perioada 28 februarie 2006 - 25 februarie 2008.
Reclamanta a susţinut că nu a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. 101/2010 şi a achitat voluntar suma de 2.103.714 RON reprezentând TVA şi 217.096 RON reprezentând majorări de întârziere, însă pârâta, încălcând prevederile art. 94 alin. (3) C. fisc. şi cele cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 1181/2007, a emis Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, referitoare la obligaţiile de plată accesorii calculate pe perioada 25 februarie 2008 - 14 iunie 2010, în condiţiile în care această sumă nu a fost stabilită de inspecţia fiscală în urma controlului efectuat, caz în care obligarea sa la plata altor sume decât cele menţionate de inspecţia fiscală este nelegală, întrucât vizează aceeaşi perioadă verificată şi aceeaşi bază impozabilă.
Cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 1058801 din 27 august 2010, reclamanta a susţinut că din anexa la decizie nu reiese în mod clar şi fără echivoc modul în care au fost stabilite debitele asupra cărora s-au calculat accesoriile respective şi motivul pentru care în calcularea acesteia s-a determinat o anumită perioadă de întindere şi nu alta.
Referitor la Înştiinţarea nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010 şi Notele de compensare nr. 16742 şi 16743 din 22 octombrie 2010, reclamanta a arătat că organul fiscal, în mod nelegal, a compensat suma de 102.912 RON, reprezentând TVA acceptat la rambursare prin Decizia nr. 372 din 17 septembrie 2010, şi a compensat suma de 367.186 RON, reprezentând TVA acceptat la rambursare prin Decizia din 22 octombrie 2010, cu o parte din accesoriile pentru TVA stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, pentru suma de 803.825 RON.
Reclamanta a apreciat, în privinţa Înştiinţării nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010, că în mod greşit organul fiscal a stins din creanţa fiscală stabilită prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, suma de 6.709 RON, în condiţiile în care nu datorează accesoriile stabilite prin Decizia nr. 103.
De asemenea, în mod greşit organul fiscal, prin aceeaşi înştiinţare, a stins din creanţa stabilită prin Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 suma de 396.732 RON, reprezentând contribuţii şomaj angajator, accident de muncă, impozit salarii, impozit persoane juridice nerezidente, CAS angajator, fond garantare, sănătate angajator şi angajat, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, există o îndoială serioasă cu privire la corectitudinea calculării accesoriilor în sumă de 401.156 RON.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că în conformitate cu art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ îl constituie decizia de soluţionare a contestaţiei, iar în cauză obiectul acţiunii nu îl constituie această decizie.
Prin Încheierea din 3 octombrie 2011, prima instanţă a respins această excepţie, reţinând că pârâta a încălcat termenul de 45 de zile reglementat de art. 70 C. proc. fisc., fiind incidente dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ce permit introducerea acţiunii în contencios administrativ în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, astfel încât pârâta se află în culpă pentru neemiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei în termenul legal.
La termenul de judecată din 7 noiembrie 2011, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte petitele capetelor de cerere 1 şi 2, arătând că deciziile atacate au fost comunicate reclamantei la 3 septembrie 2010, iar acţiunea a fost înregistrată la 26 aprilie 2011, cu depăşirea termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că obligaţiile fiscale accesorii contestate în prezenta cauză au fost calculate de la data de 25 februarie 2008, până la data achitării integrale a debitului, respectiv 14 iunie 2010, iar prin actul administrativ invocat de reclamantă nu s-au calculat accesorii decât pentru perioada 28 februarie 2006 - 25 februarie 2008, fiind incidente prevederile art. 119 alin. (1) C. proc. fisc., decizia de calcul a accesoriilor a fost emisă conform prevederilor O.M.F.P. nr. 1364/2007 privind emiterea prin intermediul mijloacelor informatice a unor acte administrative, documentul fiind editat în programul informatic.
În ceea ce priveşte anularea Deciziei de calcul a accesoriilor nr. 1058801 din 27 august 2010, pârâta a arătat că acestea au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 119, 120 şi 1211 C. proc. fisc., iar decizia a fost emisă în condiţiile O.M.F.P. nr. 1364/2007 din anexe, rezultând în mod clar care sunt debitele pentru care s-au calculat obligaţiile fiscale accesorii, perioada şi titlul de creanţă ce a stat la baza acestora.
Referitor la anularea notelor de compensare, pârâta a arătat că în mod legal s-a procedat la compensarea TVA aprobată la rambursare cu obligaţiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 103, fiind respectate prevederile cuprinse la art. 116 alin. (1) C. proc. fisc., iar înştiinţarea privind stingerea creanţelor fiscale a fost emisă în conformitate cu art. 115 C. proc. fisc., în condiţiile O.M.F.P. nr. 1364/2007.
Pârâta a mai solicitat respingerea cererii de plată a dobânzilor reglementate de art. 124 C. proc. fisc., arătând că ordinea de stingere a creanţelor fiscale a respectat prevederile art. 114 şi 115 din acest cod, iar pe de altă parte, acordarea dobânzilor se face la cererea expresă a contribuabililor adresată organelor fiscale.
Prin Încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2011, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând că pârâta avea obligaţia de a soluţiona în termenul reglementat de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. contestaţia fiscală expediată de reclamantă la 22 septembrie 2010, iar după expirarea termenului de 45 de zile începe să curgă termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunii având ca obiect anularea actelor administrativ-fiscale contestate, astfel încât prezenta acţiune este introdusă în termenul reglementat de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 59 din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată accesorii în sumă de 803.825 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA, calculate în perioada 25 martie 2008 - 14 iunie 2010, având la bază titlul de creanţă reprezentat de Decizia nr. 101 din 17 mai 2010.
Prima instanţă a reţinut că nu pot fi primite susţinerile reclamantei privind nelegalitatea acestei decizii, întrucât prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 s-a stabilit în sarcina reclamantei un TVA de plată suplimentar în sumă de 956.934 RON, precum şi accesorii de 217.096 RON, acestea din urmă fiind calculate pe perioada 28 februarie 2006 - 25 februarie 2008. Reclamanta nu a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere menţionată şi, aşa cum au arătat şi organele fiscale, a procedat la plata voluntară a sumei astfel stabilită prin Decizia de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010 la data de 14 iunie 2010, motiv pentru care organele fiscale au procedat la emiterea deciziei privind plata accesoriilor calculate de la data de 25 februarie 2008, până la data plăţii voluntare din 14 iunie 2010.
Prima instanţă a reţinut că, în speţă, nu se identifică obligaţiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 cu cele cuprinse în Decizia de impunere 101 din 28 aprilie 2010, întrucât verificând perioada de calcul a acestora se observă că în Decizia nr. 101 acestea au fost calculate până la 25 februarie 2008, iar prin Decizia nr. 103, acestea au fost calculate pe perioada 25 februarie 2008 şi până la data achitării integrale a debitului.
În cauză, accesoriile stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 nu intră sub incidenţa prevederilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., întrucât nu este vorba de o recalculare a obligaţiilor stabilite iniţial prin Decizia de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010, ci este vorba despre calcularea de obligaţii fiscale accesorii în continuare după data de 25 februarie 2008, până la data achitării integrale a debitului, fiind incidente dispoziţiile art. 119 alin. (1) şi 120 alin. (1) coroborat cu 1201 alin. (1) C. proc. fisc. Pentru obligaţiile de plată accesorii aferente unui debit principal nu este necesară realizarea inspecţiei fiscale în condiţiile art. 94 C. proc. fisc., fiind fără relevanţă dispoziţiile cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 1181/2007 privind modelul şi conţinutul raportului de inspecţie fiscală invocat de reclamantă.
În concluzie, întrucât reclamanta nu a contestat debitul principal cuprins în Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 şi ţinând cont de scadenţa debitului, în mod corect prin Decizia de calcul a accesoriilor nr. 103/2011 s-a procedat la calculul obligaţiilor fiscale accesorii de la data la care organul de inspecţie fiscală nu a mai calculat aceste accesorii (25 februarie 2008) şi până la data achitării debitelor stabilite suplimentar prin Decizia 101/2010 (14 iunie 2010).
Referitor la capătul de cerere prin care se solicită anularea Deciziei de calcul a accesoriilor nr. 1058801 din 27 august 2010, prin care s-au stabilit obligaţii de plată accesorii în sumă de 401.156 RON, prima instanţă a reţinut că în anexa la decizie sunt cuprinse în coloana a 2-a titlul care constituie creanţa principală urmată de natura obligaţiei fiscale accesorii (dobândă), împreună cu perioada pe care aceasta a fost calculată, iar în coloana a 4-a este trecut debitul principal, zilele de întârziere (coloana 5), cota de impunere (coloana 6) şi calculul accesoriilor (coloana 7), această decizie fiind de asemenea emisă prin intermediul mijloacelor informatice în conformitate cu prevederile Ordinului M.F.P. nr. 1364/2007.
Totodată, societatea nu a formulat critici concrete împotriva acestei decizii şi nu a depus în sprijinul susţinerilor sale documente din care să rezulte data achitării debitelor declarate din proprie iniţiativă câtă vreme obligaţiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 au la bază obligaţii fiscale principale stabilite pe baza propriilor declaraţii ale reclamantei.
Cât priveşte dispoziţiile art. 116 alin. (4) C. proc. fisc., prima instanţă a reţinut că trebuie realizată o distincţie fundamentală între stabilirea obligaţiilor fiscale, în speţă a celor accesorii, realizată conform art. 119 alin. (4) coroborat cu O.M.F.P. nr. 1364/2007, şi stingerea creanţelor fiscale prin modalitatea compensării conform art. 116, motiv pentru care reclamanta nu poate invoca compensarea ca un motiv de nelegalitate al stabilirii accesoriilor, compensarea putând reprezenta cel mult o operaţiune de stingere a acestei creanţe. Reclamanta nu a indicat critici exprese şi concrete privind calcularea eronată a accesoriilor prin Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010.
În ceea ce priveşte anularea Notelor de compensare nr. 16742 şi 16743 din 22 octombrie 2010, prima instanţă a reţinut că prin Decizia de rambursare nr. 6190010020372 din 17 septembrie 2010, i s-a aprobat reclamantei TVA la rambursare în sumă la 102.912 RON, ce a fost compensată prin Nota nr. 16742 din 22 octombrie 2010 cu obligaţiile de plată stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, iar prin Nota de compensare nr. 16743 din 22 octombrie 2010, s-a compensat TVA în sumă de 367.186 RON, aprobat la rambursare prin Decizia nr. 6190010020650 din 22 octombrie 2010 cu aceleaşi obligaţii accesorii stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010.
Motivul de nelegalitate al compensării invocat de reclamantă vizează exclusiv faptul că aceasta nu datora obligaţiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, iar de vreme ce instanţa a reţinut legalitatea stabilirii accesoriilor în sarcina reclamantei, rezultă că nu subzistă motivul de nulitate invocat de reclamantă cu privire la cele două note de compensare, nefiind contestată din punct de vedere tehnic această operaţiune de compensare.
Referitor la cererea reclamantei privind plata dobânzilor legale în condiţiile art. 124 C. proc. fisc., prima instanţă a reţinut că, întrucât în fapt, organele fiscale au compensat legal o creanţă fiscală accesorie datorată de reclamantă stabilită prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, cu TVA-ul aprobat la rambursare stabilit prin Deciziile nr. 6190010020650 din 22 octombrie 2010 şi nr. 6190010020372 din 17 septembrie 2010, sunt respectate dispoziţiile art. 116 alin. (3) şi (4) C. proc. fisc.
În fine, în privinţa Înştiinţării nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010 prin care organul fiscal a stins creanţe fiscale în sumă totală de 403.441 RON din contribuţiile achitate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că acest act administrativ-fiscal a fost emis prin intermediul mijloacelor informatice în procesul de colectare a creanţelor fiscale şi este valabil fără semnătura şi ştampila organului emitent, după modelul cuprins în Anexa 7 la Ordinul M.F.P. nr. 1364/2007, în conformitate cu prevederile art. 115 C. proc. fisc., ţinând cont de ordinea de stingere a creanţelor fiscale, argumentele reclamantei cu privire la nelegalitatea acestui act administrativ doar din perspectiva faptului că nu datora obligaţiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. 1058801 din 27 august 2010 nu pot constitui un motiv de nelegalitate, întrucât trebuie realizată distincţia între stabilirea creanţelor fiscale şi diversele modalităţi de stingere a acestora.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC B.A.P.R.S.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat în esenţă următoarele:
- Hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală.
Consideră recurenta că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile legale prevăzute de art. 119, 120 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 în sensul că nu s-a individualizat creanţa principală, numărul şi data documentului, perioada, numărul de zile, cota aplicată, majorările de întârziere, nivelul majorării.
- Arată recurenta că prin emiterea Deciziei nr. 101 din 17 mai 2010 s-a emis o nouă decizie fără a fi comunicată conform art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.
Se arată că întrucât nu a fost dispusă reverificarea şi îndreptarea erorilor de calcul din raportul de inspecţie şi decizia de impunere, emiterea ulterioară a unei alte decizii referitoare la alte obligaţii de plată accesorii pentru sumele stabilite în raport de inspecţia fiscală şi decizia de impunere, este nelegală.
Obligaţiile fiscale accesorii pot fi stabilite numai de organul de inspecţie deoarece diferenţa de taxă este rezultatul unei inspecţii fiscale. În acest sens, se consideră de recurentă că obligarea sa la plata dobânzii în sumă de 803.825 RON este nelegală.
- Cu privire la Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 - pentru suma de 401.156 RON se arată de recurentă că din anexa la această decizie nu reiese în mod clar şi echivoc modul în care au fost stabilite debitele asupra cărora şi-au calculat accesoriile şi modul de calcul al accesoriilor, nu există nota de compensare şi stingere de datorii.
În acest sens se arată că recurenta a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate instanţei de fond, pentru a se stabili exact cuantumul accesoriilor datorate.
- Cu privire la Înştiinţarea nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010, la Nota privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. 16742 din 22 octombrie 2010 şi Nota privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. 16743 din 22 octombrie 2010, arată recurenta că sunt nelegale întrucât au fost compensate sumele menţionate în Decizia nr. 103 din 10 august 2010 şi Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010, ce fac obiectul prezentei cauze.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., art. 3041 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Pârâtul-intimat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat note de concluzii scrise şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză şi conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
- Referitor la Decizia nr. 103 din 10 august 2010
Se reţine că prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 au fost stabilite în sarcina recurentei obligaţii suplimentare de plată reprezentând TVA în sumă de 956.934 RON şi accesorii în sumă de 217.096 RON calculate de la data scadenţei, 28 februarie 2006, şi până la data de 25 februarie 2008.
Recurenta a achitat debitele suplimentare reprezentând TVA şi obligaţiile fiscale accesorii la data de 14 iunie 2010, iar pentru diferenţa de zile de la data scadenţei TVA, 28 februarie 2016, până la data plăţii voluntare, 14 iunie 2010, organele fiscale au calculat obligaţii fiscale accesorii.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că în speţă nu este vorba despre recalcularea obligaţiilor stabilite prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 (emisă în temeiul RIF nr. 327 din 28 aprilie 2010), ci este vorba despre calcularea obligaţiei fiscale accesorii în continuare după data de 25 februarie 2008 - până când au calculat iniţial organele fiscale şi apoi până la data plăţii integrale a debitului principal.
Potrivit art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Potrivit art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, "Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv".
Nu pot fi reţinute criticile recurentei privind lipsa informaţiilor din decizie în sensul că nu s-a individualizat creanţa principală, perioada, nr. de zile, cota aplicată, majorările de întârziere, nivelul majorării, nu şi data documentului, toate aceste informaţii există în anexele Deciziilor nr. 103 din 10 august 2010, nr. 1058801 din 27 august 2010 - fiind în concordanţă cu prevederile O.M.F.P. nr. 1364/2007.
De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondată critica privind incidenţa prevederilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind comunicarea deciziei, întrucât nefiind vorba de emiterea unei noi decizii care să privească o recalculare a obligaţiilor fiscale stabilite iniţial prin Decizia de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010, că aşa cum s-a arătat mai sus prin Decizia nr. 103, accesoriile au fost calculate în continuare până la data plăţii debitului principal. Aceste accesorii nu pot fi rezultatul unei noi inspecţii fiscale, unei noi verificări a perioadei deja controlate.
- În ceea ce priveşte suma de 401.156 RON - se reţine că în Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 sunt cuprinse menţiuni clare cu privire la debitele asupra cărora au fost calculate sumele reprezentând dobânzi, toate aceste obligaţii fiscale având la bază declaraţiile pe proprie răspundere ale reclamantei-recurente. Criticile recurentei vizează diferenţe de sume între 5 - 810 RON, care nu au bază probatorie şi care eventual pot fi considerate erori de calcul care nu influenţează rezultatele în mod semnificativ. Aceste calcule foarte puţin diferite faţă de cele arătate în Decizia nr. 1058801 nu au fost prezentate instanţei de fond şi nici organelor fiscale, nu au fost arătate în contestaţia administrativă, neputând fi corelate cu documente probatorii.
- Cu privire la Notele privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. 16742 din 22 octombrie 2010 şi nr. 16743 din 22 octombrie 2010 - Înalta Curte reţine că argumentele reclamantei-recurente în ceea ce priveşte plata accesoriilor stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 şi nr. 1058801 din 27 august 2010 - au fost înlăturate şi în consecinţă - acestea fiind singurele critici de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, acest motiv de recurs nu poate fi primit.
Se reţine în acest context că operaţiunea de compensare TVA nu are nicio legătură cu debitele pentru care s-au calculat dobânzi, deconturile de TVA depuse de reclamanta-recurentă nu pot influenţa decizia privind stabilirea accesoriilor, din moment ce obligaţiile fiscale principale nu au fost contestate de societate.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că Deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 103 şi 1058801/2010 făceau obiectul contestaţiei depuse la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în data de 23 septembrie 2010 şi nesoluţionată, întrucât potrivit art. 116 alin. (1) C. proc. fisc., compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile, ori aşa cum s-a subliniat mai sus, instanţa de fond a apreciat corect că obligaţiile suplimentare de plată stabilite prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 nu au fost contestate de recurentă şi au fost achitate voluntar de către aceasta.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de cele reţinute mai sus, constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică, că nu există motive care să atragă modificarea sau casarea aceasta, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC B.A.P.R.S. împotriva Sentinţei nr. 59 din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 379/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 381/2013. Contencios → |
|---|
