ICCJ. Decizia nr. 3574/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3574/2013
Dosar nr. 735/45/2012
Şedinţa publică de la 22 martie 2013
Asupra recursului de faţă
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 735/45/2012, reclamanta A.O.M. a chemat în judecată pârâta Universitatea S.H., solicitând eliberarea actului de studii cu regim special, denumit "diplomă de licenţă", precum şi "suplimentul de diplomă", prin care să se ateste că a susţinut şi promovat examenul de licenţă, la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti, specializarea Drept, din cadrul Universităţii "S.H.", şi a obţinut diploma de licenţă, şi pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să dispună (să aprobe) tipărirea în termen de 30 zile de la pronunţarea prezentei sentinţe a formularelor tipizate, constând în diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă pentru a se asigura realizarea dreptului reclamantei de a se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţii "S.H." din Bucureşti.
A arătat reclamanta în motivarea acţiunii că în perioada 2006 - 2009 a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti, specializarea Drept, din cadrul Universităţii "S.H.", învăţământ la distanţă.
În luna iulie 2009 a finalizat studiile prin susţinerea, în cadrul Universităţii "S.H.", a examenului de licenţă, sens în care s-a eliberat adeverinţa prin care universitatea i-a recunoscut calitatea de licenţiată în specializarea pe care a urmat-o.
A mai arătat reclamanta că la momentul încheierii contractului de şcolarizare s-a prevăzut obligativitatea Universităţii "S.H." de a elibera diploma de absolvire.
A considerat reclamanta că este un abuz din partea statului să se refuze recunoaşterea unor studii în condiţiile în care a fost de bună-credinţă, din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvirea acesteia şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studii încheiate cu pârâta Universitatea S.H. şi Regulamentul privind activitatea profesională a studenţilor, în sensul că a plătit taxele de studii, a susţinut şi promovat toate examenele, inclusiv examenul de licenţă.
Pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru obligarea acestuia să aprobe tipărirea formularelor pentru actele de studii.
Prin Sentinţa nr. 336 din 26 octombrie 2012 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de către reclamanta A.O.M. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea S.H. Bucureşti, a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului formulată de Universitatea S.H. Bucureşti, a obligat pârâta Universitatea S.H. Bucureşti să elibereze reclamantei actele de studii cu regim special "diplomă de licenţă" şi "suplimentul la diplomă" ce atestă promovarea examenului de licenţă în cadrul Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică din cadrul Universităţii S.H., a obligat chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate şi diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că din probatoriul cauzei rezultă că reclamanta a urmat cursurile organizate de Universitatea S.H., la forma de învăţământ la distanţă în perioada 2006 - 2009, specializarea "Drept", finalizându-şi studiile prin susţinerea şi promovarea examenului de licenţă în iulie 2009. Universitatea S.H. Bucureşti a emis o adeverinţă din care rezultă această situaţie de fapt şi de drept, act care este în fiinţă şi îşi produce efectele.
Conform Metodologiei organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de către pârâtă sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum şi conform art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin O.M.E.C.T. nr. 2284/2007, pârâta Universitatea S.H. era obligată să elibereze actele de studii completate.
A mai reţinut instanţa că obligaţiei Universităţii S.H. de a elibera actul final de studii - diploma de licenţă - îi corespunde obligaţia corelativă a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a aproba tipărirea formularului tipizat, aspect care în opinia Curţii este de natură a conduce la admiterea cererii de chemare în garanţie.
Refuzul exprimat de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, motivat de aspectele privind autorizarea formelor de învăţământ la distanţă din cadrul Universităţii S.H. s-a reţinut că nu este unul justificat, întrucât nu această problematică este dedusă judecăţii.
A apreciat Curtea că în cauză s-a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că reclamanta a urmat cursurile organizate în cadrul Universităţii S.H. la formele de învăţământ legal stabilite, că a promovat examenul de licenţă la specializarea "Drept", precum şi că instituţia de învăţământ superior şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului tipărirea şi difuzarea formularelor tipizate pentru diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă.
În ceea ce-l priveşte pe chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, acesta a aprobat doar în parte tipărirea şi difuzarea formularelor tipizate, fără a reclama disfuncţionalităţi sau nerespectarea cadrului legal de către universitate, fără să fi dispus măsuri privind încetarea şcolarizării în cadrul programului desfăşurat de universitate.
Raportat la aspectele reţinute, Curtea a admis acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.
În ceea ce priveşte solicitarea de a se aplica sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 chematului în garanţie, Curtea a apreciat că nu se justifică luarea acestei măsuri în această fază procesuală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul consideră că sentinţa a fost pronunţată de către instanţa de fond cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În opinia recurentului instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a obligat Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale.
Se arată că instanţa s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare, s-a substituit Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a decis să acorde diplome, fără ca acestea să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.
Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanţa de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învăţământului superior şi nu a ţinut cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituţia de învăţământ superior cu aprobarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
La termenul din 22 martie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Iaşi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond, l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în prezent Ministerul Educaţiei, împotriva Sentinţei nr. 336 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3572/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3579/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
