ICCJ. Decizia nr. 4605/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4605/2013
Dosar nr. 10392/2/2009*
Şedinţa publică de la 26 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R.P.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. Dâmboviţa.
Printr-o altă acţiune, înregistrată sub nr. 262/2/2010 din 12 ianuarie 2010, ce a fost întrunită la Dosarul 10392/2/2009, în urma admiterii excepţiei de litispendenţă, reclamanta SC R.P.I. SRL a solicitat anularea în parte atât a Deciziei nr. 517 din 14 septembrie 2007, emisă de D.G.F.P. Dâmboviţa, cât şi a Deciziei nr. 434 din 7 decembrie 2009, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a soluţionat defavorabil contestaţia administrativă formulată de reclamantă.
În cuprinsul acţiunii, reclamanta a arătat că în mod greşit a fost obligată la plata sumei de 269.960 RON majorări de întârziere aferente TVA-ului suplimentar de 326.670 RON din factura din 30 septembrie 2004 ce stornează factura din 30 aprilie 2003, întrucât a primit factura de stornare abia în anul 2007.
Cauza a fost soluţionată iniţial prin Sentinţa nr. 3903 din 13 octombrie 2010, ce a fost casată prin Decizia nr. 4087 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a fi citate în cauză autorităţile publice emitente ale deciziei de impunere şi deciziei date în soluţionarea contestaţiei.
Prin Sentinţa civilă nr. 1471 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R.P.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F. şi D.G.F.P. Dâmboviţa, având ca obiect anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007, emisă de D.G.F.P. a Judeţului Dâmboviţa şi a Deciziei de soluţionare contestaţie nr. 434 din 7 decembrie 2009, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum total de 683.066 RON, reprezentând 114.365 RON impozit pe profit stabilit suplimentar, 159.048 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 401.762 RON TVA de plată suplimentară şi 281.304 RON majorări de întârziere aferente TVA de plată, ca nefondată.
Totodată, a respins acţiunea având ca obiect anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007, emisă de D.G.F.P. a Judeţului Dâmboviţa, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum de 410.710 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar şi 92.811 RON reprezentând majorări de întârziere, ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că împotriva Deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007, reclamanta a formulat contestaţie, ce a fost soluţionată prin Decizia nr. 434 din 7 decembrie 2009, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Prin această decizie a fost admisă, în parte, şi s-a dispus desfiinţarea Deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007 emisă de D.G.F.P. Dâmboviţa, pentru suma de 410.710 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar şi 92.811 RON, majorări de întârziere aferente, urmând ca organul de inspecţie fiscală să reanalizeze cauza în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în cauză şi a celor precizate în motivarea deciziei.
Ca urmare a acestei soluţii, curtea de apel a respins acţiunea având ca obiect anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007, emisă de D.G.F.P. a Judeţului Dâmboviţa, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum de 410.710 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar şi 92.811 RON reprezentând majorări de întârziere, ca rămasă fără obiect.
Prin aceeaşi Decizie nr. 434 din 7 decembrie 2009, a fost respinsă, ca neîntemeiată şi nemotivată, contestaţia reclamantei pentru suma totală de 683.066 RON, reprezentând 114.365 RON impozit pe profit stabilit suplimentar, 159.048 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 401.762 RON TVA de plată suplimentară şi 281.304 RON majorări de întârziere aferente TVA de plată.
Prin urmare, s-a apreciat că instanţa a analizat cauza, cu privire la sumele de mai sus, pentru care a fost respinsă contestaţia reclamantei, şi pentru care Decizia de impunere nr. 517 din 14 septembrie 2007 emisă de D.G.F.P. a Judeţului Dâmboviţa este în continuare în fiinţă şi produce efecte juridice.
Instanţa de fond a mai reţinut că ulterior Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 434 din 7 decembrie 2009, a fost realizată o nouă inspecţie fiscală, în urma căreia s-a întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. 25825 din 28 iunie 2010 şi Decizia de impunere nr. 911 din 28 iunie 2010, emise de D.G.F.P. Dâmboviţa, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar de 269.088 RON şi majorări aferente de 118.668 RON. Aceste obligaţii au fost stabilite în urma reanalizării situaţiei ce a dus la stabilirea prin decizia iniţială a unui impozit pe profit suplimentar de 410.720 RON şi majorărilor aferente de 92.811 RON, şi pentru care a fost admisă contestaţia reclamantei prin Decizia nr. 434 din 7 decembrie 2009.
Organul de inspecţie fiscală a avut în vedere la emiterea acestor noi acte fiscale, exclusiv aspectele referitoare la scoaterea din gestiunea societăţii a imobilului - fabrică de alcool din Bucureşti, sector 6, şi influenţa acestora asupra calculului impozitului pe profit.
Instanţa de fond a apreciat că emiterea acestor noi acte de către organele fiscale nu are nicio relevanţă cu privire la soluţia dispusă prin Decizia 434 din 7 decembrie 2009 de respingere a contestaţie reclamantei în privinţa sumelor de 114.365 RON impozit pe profit stabilit suplimentar, 159.048 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 401.762 RON TVA de plată suplimentară şi 281.304 RON majorări de întârziere aferente TVA de plată.
În ceea ce priveşte sumele de 114.365 RON impozit pe profit şi 159.048 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, curtea de apel a considerat că au fost stabilite corect de organele fiscale.
Astfel, pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006, reclamanta a înregistrat în mod greşit cheltuielile pentru modernizarea mijlocului fix clădire-hotel în sumă de 588.455 RON ca fiind cheltuieli curente, deşi potrivit art. 24 alin. (3) lit. d) din Legea 571/2003 (C. fisc.), acestea sunt considerate mijloace fixe amortizabile. Întrucât reclamanta a diminuat în mod nejustificat impozitul pe profit aferent anului 2006 cu suma de mai sus, organul fiscal a stabilit în mod întemeiat în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar de 94.152 RON.
În acelaşi mod a procedat reclamanta şi în perioada 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2007 cu înregistrarea unor cheltuieli în sumă de 863.132 RON, astfel că organul fiscal a apreciat corect că în perioada respectivă reclamanta nu a înregistrat o pierdere de 823.033 RON, ci un profit de 40.099 RON, pentru care are de achitat un impozit de 6.416 RON.
Pentru sumele de mai sus (94.152 RON şi 6.416 RON), reprezentând impozit pe profit aferent perioadelor 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006, respectiv 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2007, s-au stabilit şi majorări de întârziere, în cuantum de 35.198 RON, cu respectarea dispoziţiilor art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 (C. proc. fisc.).
În ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 13.796 RON aferent trimestrului IV 2006 şi majorările de întârziere în sumă de 123.850 RON calculate pentru înregistrarea cu întârziere a veniturilor din trimestrul I 2006 în trimestrul IV 2006, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a formulat critici cu privire la aceste aspecte în cuprinsul acţiunii de faţă.
Instanţa de fond a apreciat şi că nu au nicio relevanţă, în cauza de faţă, aprecierile reclamantei privind greşita stabilire a impozitului pe profit în cuantum de 410.710 RON, şi a majorărilor de întârziere aferente acestui impozit, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 434 din 7 decembrie 2009 i-a fost admisă contestaţia şi s-a dispus reanalizarea cauzei cu privire la aceste sume.
În ceea ce priveşte TVA-ul de plată suplimentar în sumă de 401.762 RON şi majorările de întârziere aferente în sumă de 281.304 RON, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Contractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2001, reclamanta a achiziţionat la preţul de 1.000.000 dolari SUA, cu plata în rate, imobilul Fabrică de Alcool situat în Bucureşti, sector 6, de la SC T.M. SA. Reclamanta a achitat doar suma de 350.000 dolari SUA, iar la 30 aprilie 2003, SC T.M. SA a emis factura în sumă de 2.045.985, reprezentând ratele a II-a parţial, a III-a şi a IV-a, din care TVA - 326.670 RON. Reclamanta nu a achitat această factură, astfel că a fost acţionată în judecată de vânzătoare, care a obţinut rezilierea contractului prin Sentinţa nr. 10904 din 21 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Ulterior, SC T.M. SA a emis factura de stornare din 30 septembrie 2004, ce a fost înaintată către reclamantă prin poştă, cu mandat de confirmare de primire, ce a fost însă, returnat, iar ulterior SC T.M. SA a invitat reclamanta printr-un anunţ în ziarul R.L. să se prezinte la sediul său pentru a ridica factura. Organele fiscale au constatat neînregistrarea de către reclamantă a acestei facturi de stornare în urma unui control încrucişat din 7 septembrie 2007.
Prin acţiunea de faţă, reclamanta nu contestă faptul că are de achitat TVA-ul în sumă de 326.670 RON aferent facturii de stornare din 30 septembrie 2004, emisă de SC T.M. SA, însă apreciază că în mod greşit au fost calculate penalităţi de întârziere de 269.960 RON, întrucât nu a luat cunoştinţă de această factură decât în luna septembrie 2007, cu ocazia controlului încrucişat, şi nu la data emiterii facturii - 30 septembrie 2004.
Instanţa de fond a apreciat că apărările reclamantei sunt nefondate, întrucât majorările de întârziere se calculează potrivit art. 119 C. proc. fisc. începând cu data scadenţei obligaţiei. Or, scadenţa achitării de către reclamantă a TVA-ului aferent facturii de stornare o reprezintă potrivit art. 134 alin. (1), (2) şi (3) C. fisc., data la care obligaţia precizată în factura respectivă a devenit exigibilă şi când autoritatea fiscală putea solicita achitarea taxei pe valoarea adăugată.
Având în vedere că factura de stornare din 30 septembrie 2004 nu cuprinde o altă obligaţie în sarcina reclamantei decât cea stabilită prin Sentinţa comercială nr. 10904 din 21 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sentinţă ce era cunoscută reclamantei şi avea caracter executoriu, potrivit art. 7208C. proc. civ. (neavând astfel relevanţă că sentinţa a devenit irevocabilă ulterior prin Decizia nr. 551 din 22 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti), s-a apreciat că plata TVA-ului de către reclamantă a devenit exigibilă, încă din momentul emiterii de către SC T.M. SA a facturii de stornare, nefiind condiţionată de confirmarea primirii de către reclamantă a acestei facturi. De altfel, potrivit art. 138 lit. a) C. fisc., "baza de impozitare se reduce dacă a fost emisă o factură şi ulterior, operaţiunea este anulată total sau parţial, înainte de livrarea bunurilor sau de prestarea serviciilor" ori anularea facturii iniţiale este un efect al sentinţei de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între părţi. Mai mult, reclamanta a şi avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de factura de stornare, dat fiind demersurile SC T.M. SA de a-i comunica factura. De asemenea, nu se poate exonera reclamanta de plata TVA-ului aferent facturii de stornare, numai pentru că în factură este indicat un sediu şi un număr de înregistrare al reclamantei greşit, în condiţiile în care operaţiunea menţionată în factură este reală.
Faţă de cele arătate instanţa a reţinut că în mod întemeiat s-a stabilit în sarcina reclamantei faptul că are de achitat atât TVA suplimentar în sumă de 326.670 RON, cât şi majorări de întârziere în sumă de 269.960 RON.
În ceea ce priveşte TVA-ul suplimentar de 55.527 RON, 18.952 RON şi 613 RON şi majorările de întârziere aferente în cuantum de 3.068 RON, 7.774 RON şi 502 RON, instanţa a constatat că reclamanta nu şi-a motivat contestaţia sub acest aspect, astfel că în mod întemeiat prin Decizia nr. 434 din 7 decembrie 2009, A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor i-a respins contestaţia ca nemotivată pentru aceste capete de cerere.
De altfel, nici în cuprinsul prezentei acţiuni reclamanta nu a precizat motivele pentru care consideră că nu datorează aceste sume, ci doar a făcut referire la un raport de expertiză efectuat într-un dosar penal.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit raportului de expertiză întocmit de expert I.D. în Dosarul 1746/P/2007 al I.P.J. Dâmboviţa, se apreciază ca fiind corectă constatarea organului fiscal privind deducerea eronată de către reclamantă a sumei de 55.527 RON, pentru care prestatorii agentului economic, care aveau obligaţia de a emite factura fiscală cu menţiunea "taxare inversă", însă consideră că nu este oportună calcularea de majorări de întârziere, întrucât înregistrarea taxei deductibile se putea realiza în decontul de TVA întocmit la finele perioadei fiscale în care controlul a fost finalizat (art. 82 alin. (8) din Normele aprobate de H.G. nr. 44/2004), adică la 30 septembrie 2007.
Curtea de apel a înlăturat argumentele expertului I.D. considerând că organul fiscal are dreptul de a calcula majorări de întârziere de la data deducerii în mod greşit a TVA-ului de către reclamantă, astfel cum în mod corect au procedat în cauză.
De asemenea, instanţa de fond a mai constatat că în acelaşi raport de inspecţie fiscală se arată că organele fiscale au procedat greşit în ceea ce priveşte regularizarea TVA-ului în luna martie 2006 în sumă de 18.952 RON. Pentru a formula această concluzie, expertul are în vedere declaraţia unei persoane care răspundea de evidenţa contabilă a reclamantei, şi nu acte contabile, motiv pentru care susţinerea expertului I.D. a fost apreciată ca fiind nefondată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta SC R.P.I. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în urma inspecţiei fiscale realizate asupra perioadei 1 octombrie 2004 - 30 iunie 2007, inspectorii au stabilit prin Decizia nr. 517 din 14 septembrie 2007 obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 1.186.587 RON, respectiv: impozit pe profit în cuantum de 525.075 RON cu majorări de întârziere 251.859 RON şi TVA în cuantum de 401.762 cu majorări de întârziere 281.304 RON.
Împotriva acestei decizii s-a depus o contestaţie ce nu fusese soluţionată la data introducerii prezentei acţiuni.
Pentru lămurirea situaţiei contabile şi fiscale a acestei perioade în paralel s-au derulat 2 proceduri: una fiscală şi una penală.
Prin Ordonanţa din 11 decembrie 2008 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, procurorul arătând că în urma expertizelor contabile efectuate în cadrul acestui dosar penal a reieşit că organele fiscale au greşit la stabilirea obligaţiilor fiscale atât sub aspectul încadrării juridice şi contabile, cât şi sub aspectul cuantumului.
În baza acestei ordonanţe de scoatere de sub urmărire penală şi a rapoartelor de expertiză contabile efectuate s-a dispus efectuarea unei noi inspecţii fiscale ce a avut drept finalitate Decizia de impunere nr. 911 din 28 iunie 2010, prin care s-au stabilit doar următoarele obligaţii de plată:
- 269.88 RON impozit pe profit şi
- 118.668 RON majorări de întârziere.
La prima judecată pe fond, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 911 din 28 iunie 2010 s-au menţinut obligaţii fiscale în cuantum de doar 387.756 RON (relativ apropiate de pretenţiile noastre din contestaţie) nu s-a mai solicitat efectuarea unei noi expertize în civil atâta timp cât există expertiza din penal ce stătea şi la baza Deciziei nr. 911/2010.
Astfel, la prima judecată pe fond, curtea de apel, în baza ultimei Decizii fiscale nr. 911 din 28 iunie 2010 şi a expertizei efectuate în penal, a admis solicitarea reclamantei şi a anulat în parte Decizia nr. 517 din 14 septembrie 2007, a exonerat de plata sumei de 798.831 RON şi a menţinut din Decizia nr. 517/2007 doar ultimele obligaţii stabilite în urma acestei ultime revizuiri a obligaţiilor fiscale, respectiv 387.756 RON.
Sentinţa de la fond a fost casată şi s-a trimis spre rejudecare pentru un singur motiv: lipsa de procedură cu D.G.F.P. Dâmboviţa.
Instanţa de rejudecare însă, fără să pună în discuţia părţilor necesitatea lărgirii probatoriului şi a efectuării unei noi expertize în civil deoarece nu e de acord cu concluziile celei din penal, de abia în momentul pronunţării face aprecieri pentru prima dată asupra acestei expertize şi nu ţine cont de concluziile sale.
Având în vedere faptul că însăşi contestaţia s-a bazat pe această expertiză din penal, având în vedere că ea nu a fost contestată de niciuna dintre părţile din dosar, mai mult, chiar ea a stat la baza deciziilor ulterioare ale organelor fiscale, respectiv Decizia nr. 911 din 28 iunie 2010, recurenta consideră neprocedurală şi abuzivă neluarea în seamă a acestei expertize.
În opinia recurentei judecătorul şi-a depăşit atribuţiile, făcând aprecieri asupra unor chestiuni fiscale şi contabile în care nu are specializare şi studii în domeniu.
Scopul efectuării unei expertize contabile este tocmai acela ca organele de justiţie să cunoască părerea unui specialist în acest domeniu, iar judecătorul nu se poate pronunţa asupra unor chestiuni contabile neavând studii în domeniu.
Dacă judecătorul nu era lămurit de expertiza contabilă efectuată în dosarul penal sau avea opinii contrare trebuia să pună în vedere acest fapt astfel încât să se poată solicita efectuarea unei noi expertize.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.
Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.
În baza prevederilor art. 11 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea 30/1994, aşa încât de la data ratificării face parte din dreptul intern, motiv pentru care judecătorul naţional are obligaţia legală de a aplica atât prevederile Convenţiei, cât şi cele ale jurisprudenţei Curţii, care împreună se constituie în blocul de convenţionalitate.
Instanţa de control judiciar consideră că în cauză a operat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recunoscut de jurisprudenţa Convenţiei.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a înlăturat concluziile expertizei contabile efectuate în dosarul penal fără a preciza şi argumenta motivele care au determinat-o să ajungă la această soluţie.
Având în vedere modul în care a procedat instanţa de fond, Înalta Curte constată că aceasta a pricinuit reclamantei o vătămare, încălcând principiul egalităţii armelor, consacrat de Convenţie, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu este cuprinsă în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
În cauza de faţă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, dispunând efectuarea unei noi expertize contabile.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC R.P.I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1471 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3128/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4607/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
