ICCJ. Decizia nr. 4688/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4688/2013
Dosar nr. 309/44/2012
Şedinţa publică de la 27 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta L.C.L.B. a chemat în judecată pe pârâtul chemat în garanţie M.E.C.T.S. (actualmente Ministerul Educaţiei Naţionale) şi pârâta Universitatea "S.H." - Facultatea de Psihologie, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta Universitatea S.H. să îi elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă ca urmare a promovării examenului de licenţă sesiunea iulie 2009, precum şi obligarea chematului în garanţie să aprobe tipărirea formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii sumei de 3.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.
Prin cererea de intervenţie în nume propriu formulată la data de 22 decembrie 2011, intervenientul S.I. a solicitat obligarea pârâţilor la eliberarea diplomei de licenţă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este absolventă a Universităţii "S.H." Bucureşti - Facultatea de Psihologie, specializarea Psihologie, forma de învăţământ I.D., şi cu toate că au promovat examenul de licenţă susţinut în iulie 2009, cele două pârâte refuză să îi emită diploma de licenţă.
Prin întâmpinare, pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, arătând că interesul acesteia nu este născut, procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele tipizate fiind o procedură ce implică numai instituţiile de învăţământ superior particulare acreditate şi excepţia lipsei obiectului cererii de chemare în judecată.
În aceste sens, pârâtul a arătat că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în ceea ce priveşte emiterea avizului în vederea achiziţionării tipizatelor de către Universitatea S.H., nefiind culpa sa dacă acestea nu au fost gestionate corect.
Pârâta Universitatea "S.H." a precizat prin întâmpinare că nu are nicio culpă în neeliberarea diplomelor de licenţă, culpa revenind în totalitate M.E.C.T.S., care a refuzat să aprobe tipărirea necesarului de diplome, invocând în acest sens Adresele nr. 58 din 15 februarie 2010, 385/2009, 769/2009, 31/2010, 557/2010, 569/2010, 573/2010, 1054/2011, 960/2009, 278/2010.
Prin cererea adresată instanţei odată cu formularea întâmpinării, pârâta a chemat în garanţie M.E.C.T.S., solicitând obligarea acestei instituţii să aprobe tipărirea diplomelor de licenţă, sub sancţiunea achitării unor daune cominatorii în sumă de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere.
2. Hotărârea Curţii de Apel Galaţi
Prin Sentinţa nr. 324 din 2 iulie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta Universitatea "S.H." să elibereze reclamantei diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, a obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii sumei de 1.000 RON, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, şi a respins excepţiile invocate, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta are dreptul la obţinerea diplomei de licenţă, întrucât a promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 la specializarea Psihologie a Facultăţii de Psihologie din cadrul universităţii pârâte, care în calitate de instituţie organizatoare a examenului de licenţă, are obligaţia să elibereze diploma de licenţă, însoţită de suplimentul de diplomă, în cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licenţă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea a reţinut caracterul nefondat al acesteia, în considerarea faptului că interesul reclamantei este născut şi actual, aceasta neputând fi privată de dreptul de a acţiona în justiţie instituţiile statului. Mai mult, pentru tipărirea diplomelor de licenţă instituţia de învăţământ superior are nevoie de avizul ministerului.
De asemenea, a fost apreciată ca nefondată şi excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, din probele administrate rezultând că pârâtul M.E.C.T.S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de avizare a formularelor tipizate în cazul reclamantei.
În acest context, Curtea a apreciat că este întemeiată cererea de chemare în garanţie, în condiţiile în care, pentru tipărirea diplomelor de licenţă instituţia de învăţământ are nevoie de avizul M.E.C.T.S., iar din probele administrate rezultă că cele două instituţii s-au învinuit reciproc de netipărirea diplomelor.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs chematul în garanţie M.E.C.T.S. (actualmente Ministerul Educaţiei Naţionale), invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4, 7, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti.
Mai precis, instanţa de fond s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare şi a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deşi nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la conţinutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor şi standardelor de autorizare sau acreditare ale unităţilor de învăţământ superior, competenţă care aparţine doar ministerului recurent şi A.R.A.C.I.S.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru interpretarea greşită dată legii şi materialului probator administrat de părţi, în sensul că metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor şi hotărârilor de Guvern incidente în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de Guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată şi autorizată să funcţioneze, structurile şi specializările universitare, fără a ţine cont de faptul că actele de studii pot fi eliberate doar absolvenţilor care au promovat examenul de licenţă, urmând o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare şi, în consecinţă, nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licenţă, ci doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu.
În cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a afirmat că instanţa de fond a analizat numai susţinerile reclamantei, fără să facă vreo referire la apărările invocate de M.E.C.T.S., a tratat în mod superficial legislaţia aplicabilă în speţă, invocând acte normative care nu existau în forma analizată de instanţă, ceea ce echivalează, în opinia sa, cu o nemotivare, în sensul prevederilor art. 261 pct. (5) C. proc. civ.
În concluzie, s-a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
4. Apărarea intimatei-pârâte Universitatea S.H.
Intimata-pârâtă Universitatea S.H. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond ca temeinică şi legală.
5. Procedura derulată în recurs
La termenul de judecată din data de 27 martie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Galaţi de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Galaţi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 21 iunie 2012 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanţa a apreciat că este competentă material.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenului de licenţă susţinut de reclamantă în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomei de licenţă către aceasta.
Pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Participarea în proces, în calitate de chemat în garanţie a M.E.C.T.S. nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva Sentinţei nr. 324 din 2 iulie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4687/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4689/2013. Contencios → |
|---|
