ICCJ. Decizia nr. 4687/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4687/2013
Dosar nr. 6959/2/2011
Şedinţa publică de la 27 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 iulie 2011, reclamantul L.A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.
De asemenea, reclamantul a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.C.T.S. pentru recunoaşterea diplomelor de licenţă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este absolvent al Universităţii "S.H." Bucureşti - Facultatea de Management Financiar-Contabil, Specializarea Management, şi a promovat examenul de licenţă susţinut în iulie 2009, fiindu-i eliberată Adeverinţa din 7 iulie 2009.
Reclamantul a arătat că din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvirea acesteia şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studiu încheiate cu pârâta, astfel încât aceasta era obligată să-i elibereze actele de studii completate.
Prin întâmpinare, pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport cu prevederile H.G. nr. 536/2010 şi ale Legii nr. 1/2011 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii.
Pârâta Universitatea "S.H." a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., arătând că prin H.G. nr. 676/2007 a fost acreditată/autorizată să funcţioneze provizoriu, pentru forma de învăţământ la zi, domeniile de licenţă drept, sociologie, psihologie, management, ştiinţe ale educaţiei, informatică şi altele.
Pârâta a solicitat respingerea capătului de cerere privind eliberarea diplomei şi suplimentului la diplomă în termen de 30 de zile, având în vedere că este ţinută în îndeplinirea obligaţiilor nu doar de avizul M.E.C.T.S., dar şi de activitatea de tipărire a SC R. SA.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, pârâta a arătat că s-a conformat condiţiilor impuse de minister prin Adresa nr. 36125 din 25 iunie 2009 în vederea obţinerii aprobării pentru tipărirea de formulare tipizate.
Specializarea urmată de reclamant la forma de învăţământ a fost confirmată de M.E.C.T.S. prin emiterea formularelor cu sigla acestui minister până în anul 2009, dată de la care s-a refuzat eliberarea pentru acest an.
În opinia pârâtei, poziţia instabilă legal a chematului în garanţie nu poate să fie generatoare de consecinţe în planul nerecunoaşterii parcurgerii unei forme de învăţământ prin promovarea unui examen de licenţă, făcând loc la crearea unei situaţii discriminatorii, atâta vreme cât pentru alţi absolvenţi, M.E.C.T.S. a aprobat formularele tipizate de diplomă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 7454 din 8 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii invocate de chematul în garanţie M.E.C.T.S. ca neîntemeiate; a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sub aspectul excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, prima instanţă a apreciat că sunt neîntemeiate, reţinând în motivare că prin pretenţia concretă formulată de reclamant se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului, iar împrejurarea că între atribuţiile şi competenţele M.E.C.T.S. reglementate de H.G. nr. 536/2011 şi de Legea nr. 1/2011 nu este reglementată şi aceea de a elibera diplome de licenţă constituie o problemă ce ţine de fondul cauzei.
Cu alte cuvinte, pârâtul are calitate procesuală pasivă în speţă în raport de pretenţiile concrete indiferent de împrejurarea dacă acestea se circumscriu sau nu unui cadru legal, dacă au fundament sau nu, indiferent de legislaţia în vigoare incidentă, aspect ce ţine de temeinicia ori de netemeinicia unei cereri.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamant, pârâta Universitatea S.H. era autorizată să funcţioneze provizoriu cu forma de organizare zi, nu şi ID ori FR.
În consecinţă, reclamantul nu a parcurs o formă de învăţământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii, astfel că acesta nu este îndreptăţit a obţine diploma de licenţă şi suplimentele la diplomă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul L.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Sub acest aspect, recurentul a arătat că intimata Universitatea S.H, în calitate de instituţie organizatoare a examenului de licenţă, are obligaţia să elibereze diploma de licenţă însoţită de suplimentul de diplomă, în cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licenţă, conform art. 20 alin. (1) din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior.
În cauza de faţă, intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de a trimite o adresă completă către M.E.C.T.S. în vederea eliberării diplomelor de licenţă, Adresele nr. 769 din 25 august 2009 şi nr. 960 din 8 octombrie 2009 vizează într-adevăr actele de studii necesare, însă nu conţin cerinţele specifice Machetei 2, respectiv specializarea şi forma de învăţământ - zi, ID, FR.
4. Apărarea intimatei-pârâte
Intimata-pârâtă Universitatea S.H. din Bucureşti a depus întâmpinare la dosar, însoţită de înscrisuri şi practică judiciară de speţă.
Premergător, în situaţia în care instanţa va ridica excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond, pârâta a formulat apărări, solicitând pe de o parte respingerea excepţiei ca neîntemeiată, raportat la prevederile art. 1591C. proc. civ., iar pe de altă parte, ca inadmisibilă.
Pe fond, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie.
Şi intimatul-chemat în garanţie M.E.C.T.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La data de 27 martie 2013, după pronunţare, recurentul a transmis la dosar concluziile sale scrise.
5. Procedura derulată în recurs
La termenul de judecată din data de 27 martie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Galaţi de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul Încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 8 decembrie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanţa a apreciat că este competentă material.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenului de licenţă susţinut de reclamantă în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomei de licenţă către aceasta.
Pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă), nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." din Bucureşti nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Participarea în proces, în calitate de chemat în garanţie a M.E.C.T.S. nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de L.A. împotriva Sentinţei nr. 7454 din 8 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4675/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4688/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
