ICCJ. Decizia nr. 4689/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4689/2013
Dosar nr. 1160/54/2012/a1
Şedinţa publică de la 27 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea Curţii de Apel Craiova
Prin Sentinţa nr. 788 din 7 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.C.E. (fostă D.), a obligat pârâta Universitatea "S.H." să elibereze reclamantei diploma de licenţă, diploma de master, precum şi anexele actelor de studii; a obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe emiterea formularelor constând în diploma de licenţă, diploma de master şi anexe, privind pe reclamantă; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. şi a obligat pe chematul în garanţie M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor constând în diploma de licenţă şi supliment la diplomă pentru reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că recunoaşterea, prin art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 emis de ministrul educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă pentru domeniile în care erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se elibereze diploma de licenţă însoţită de suplimentul la diplomă, precum şi certificatul de absolvire a departamentului pentru pregătirea personalului didactic.
Acest drept nu poate fi afectat, cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergenţele ce au apărut în decursul timpului între universitate şi M.E.C.T.S. pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării formei de învăţământ la distanţă pentru specializările la care se organizau şi cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât M.E.C.T.S. sau A.R.A.C.I.S., înfiinţată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu a demarat şi nu a finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că instituţia în cauză a acţionat în afara cadrului legal.
2. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs chematul în garanţie M.E.C.T.S. (actualmente Ministerul Educaţiei Naţionale), invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4, 5 şi 9 C. proc. civ.
În esenţă, a formulat următoarele critici:
- în mod greşit şi nelegal a fost admisă cererea de chemare în garanţie prin care s-a solicitat obligarea sa la aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în diplomele de licenţă pentru reclamanţi, în condiţiile în care nu are atribuţii privind eliberarea diplomelor pentru absolvenţii învăţământului superior, iar între ministerul recurent şi Universitatea S.H. nu există un raport juridic care ar putea determina admiterea unei asemenea cereri.
- actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.
- în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 88/1993, Legii nr. 84/1995 şi O.U.G. nr. 75/2005, formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică şi nu trebuie confundată vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanţă, în specializările autorizate sau acreditate, cu dreptul de a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ ID.
- în cazul Universităţii S.H. din Bucureşti, specializările/programele de studii de la forma de învăţământ la distanţă au fost organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 88/1993 şi a O.U.G. nr. 75/2005 şi ale H.G. nr. 1011/2001, respectiv nu s-a parcurs procedura academică.
- prin hotărâre de Guvern au fost stabilite pentru fiecare an universitar domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea, iar Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, forma de învăţământ la distanţă din cadrul Universităţii S.H. nu se regăseşte în niciuna dintre aceste hotărâri.
Recurentul a precizat că nicio facultate şi nicio specializare din cadrul Universităţii S.H., forma de învăţământ ID, nu a fost şi nu este acreditată, arătând că universitatea avea dreptul să organizeze admitere numai la specializările/programele acreditate, autorizate să funcţioneze provizoriu, aprobate prin hotărâre de Guvern.
În concluzie, a arătat recurentul, instanţa de fond a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat şi a dispus peste atribuţiile trasate acesteia de către legiuitor.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
3. Apărarea intimatei-pârâte Universitatea S.H.
Intimata-pârâtă Universitatea S.H. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond ca temeinică şi legală.
4. Procedura derulată în recurs
La termenul de judecată din data de 27 martie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Galaţi de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Galaţi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 21 iunie 2012 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanţa a apreciat că este competentă material.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenului de licenţă susţinut de reclamantă în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomei de licenţă către aceasta.
Pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu M.E.C.T.S. care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.T.S.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Participarea în proces, în calitate de chemat în garanţie a Ministerului Educaţiei Naţionale (fost M.E.C.T.S.), nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva Sentinţei nr. 788 din 7 septembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4688/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4747/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
