ICCJ. Decizia nr. 4730/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4730/2013
Dosar nr. 5504/1/2012
Şedinţa publică de la 28 martie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea supusă contestaţiei în anulare
Prin Decizia nr. 3027 din 25 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de D.I.M. împotriva Sentinţei nr. 2 din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi, în consecinţă, a modificat hotărârea atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii, obligând pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlu de plată pentru suma de 109.150,80 RON, corespunzător Deciziei nr. 5283 din 30 iunie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de control judiciar a reţinut că prin Decizia nr. 5283 din 30 iunie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza Sentinţei civile nr. 331 din 17 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Craiova şi a Dispoziţiei nr. 2092 din 24 august 2006 eliberată de Primăria municipiului Drobeta-Turnu Severin, s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 109.150,80 RON în favoarea reclamantului D.I.M.
În conformitate cu dispoziţiile Capitolului V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007, recurentul-reclamant şi-a exprimat opţiunea pentru plata despăgubirilor în numerar prin cererea înregistrată în 12 august 2009 la Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 182 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008, emiterea titlurilor de plată, şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoanele îndreptăţite, se face în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în ordinea înregistrării cererilor de opţiune.
Înalta Curte a mai reţinut că în baza dispoziţiilor art. 182 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 şi a opţiunii exprimate de recurentul-reclamant, autoritatea intimată avea obligaţia să emită titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 5283 din 30 iunie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A apreciat instanţa de control judiciar că cererea recurentului-reclamant formulată pentru îndeplinirea acestei obligaţii legale a fost greşit respinsă ca prematură, în condiţiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să justifice durata de soluţionare a opţiunii de plată în numerar faţă de disponibilităţile financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau a fi despăgubite, de volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare pentru efectuarea plăţii.
Cum în cauză nu s-a dovedit existenţa unor circumstanţe obiective pentru care nu a fost posibilă soluţionarea dosarului recurentului-reclamant într-un termen rezonabil, apreciat faţă de data la care a fost stabilit cu caracter definitiv cuantumul despăgubirilor cuvenite, s-a constatat ca întemeiată cererea formulată de acesta pentru obligarea autorităţii intimate la emiterea titlului de plată.
Cererea privind plata de daune pe zi de întârziere a fost respinsă ca neîntemeiată, constatându-se că recurentul-reclamant nu a motivat solicitarea sa de acordare a sumelor pretinse şi nu a criticat în recurs soluţia dată acestei cereri de instanţa de fond.
2. Calea extraordinară de atac exercitată
Împotriva Deciziei nr. 3027 din 25 mai 2011 a formulat contestaţie în anulare intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând desfiinţarea acesteia şi rejudecarea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
A susţinut contestatoarea că, analizând motivele de recurs încadrate, de către recurent, în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa de recurs nu a ţinut cont de cadrul legal incident în vigoare, pronunţându-se, astfel, cu eludarea acestora.
În motivarea cererii, contestatoarea a criticat, în esenţă, faptul că instanţa de control judiciar, în analizarea cererii de recurs, nu a avut în vedere dispoziţiile art. III al O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010, care arată că "pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se suspendă emiterea titlurilor prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005".
A mai invocat incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor O.U.G. nr. 2/2010, aprobată şi modificată prin Legea nr. 117/2012, prin care emiterea titlurilor de despăgubire, titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor a fost suspendată până la data de 15 mai 2013.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei
Înalta Curte, examinând contestaţia în anulare şi motivele dezvoltate de către contestatoare, faţă de lucrările dosarului şi susţinerile părţilor, constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute în art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 din C. proc. civ. prevede că "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Pornind de la interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a circumstanţiat obiectul contestaţiei în anulare speciale, care poate viza exclusiv hotărârile pronunţate în recurs.
"Greşeala materială" la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în erori de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite, confundarea unor elemente materiale sau a unor date esenţiale ale dosarului.
Nu pot fi invocate, pe această cale, greşeli de judecată, legate de aprecierea probelor sau de interpretarea unor dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.
În speţă, contestatoarea susţine, argumentând incidenţa acestor dispoziţii, că instanţa de control judiciar nu s-ar fi pronunţat cu privire la motivele de recurs încadrate, de către recurent, în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a constatat incidenţa art. III al O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010 şi O.U.G. nr. 2/2010, aprobată şi modificată prin Legea nr. 117/2012, prin care emiterea titlurilor de despăgubire, titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor a fost suspendată până la data de 15 mai 2013.
Or, argumentele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.
Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor ce puteau fi invocate în recurs, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.
De altfel, din modul de redactare, dar şi din conţinutul motivelor contestaţiei în anulare, contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluţionată cauza, întrucât nu a fost reţinută incidenţa unor anumite dispoziţii legale.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat" ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
4. Soluţia instanţei de control judiciar
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge contestaţia în anulare formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei nr. 3027 din 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 4729/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4731/2013. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
