ICCJ. Decizia nr. 5049/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5049/2013
Dosar nr. 6217/1/2012
Şedinţa publică de la 18 aprilie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Sibiu, reclamantul C.S.Ş.Ş. Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.S.R. a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Comisia specială de retrocedare”), C.S.B.E.C.A. din România şi M.E.C.I., anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de retrocedare şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 1968 s-a înfiinţat Ş.S.Ş.S. în temeiul Deciziei nr. 170 a Consiliului Local al judeţului Sibiu, iar în anul 1976, în baza Deciziei nr. 525 a Consiliului Popular al judeţului Sibiu, Ş.S.Ş.S. a primit dreptul de administrare asupra imobilului înscris în C.F., compus din construcţii de locuinţe şi alte dependinţe în suprafaţă de 1037 mp, drept care a fost intabulat în cartea funciară în temeiul încheierii de intabulare din 1976.
Conform înscrierilor din C.F. Sibiu, imobilul apare ca fiind dezmembrat din imobil. Deşi în foaia de avere apare această menţiune, în foaia de proprietate nu s-a operat nici o înscriere din care să rezulte anul în care s-a efectuat dezmembrarea sau încheierea în baza căreia a fost operată intabularea imobilului.
A mai precizat reclamantul că decizia atacată nu i-a fost comunicată, în calitate de deţinător al imobilului, luând cunoştinţă despre existenţa acesteia doar după promovarea de către C.S.B.E.C.A. din România a plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară din 2008, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1104/306/2009 al Judecătoriei Sibiu, respectiv la data de 21 septembrie 2009, când i-a fost eliberată de către B.C.F. Sibiu, urmare a cererii sale, copia încheierii atacate împreună cu toate actele ataşate acesteia.
Precizează reclamantul că solicită anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 întrucât C.S.B.E.C.A. din România nu are calitate de persoană îndreptăţită să solicite retrocedarea imobilului identificat în C.F. Sibiu, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, imobilul în litigiu neintrând în proprietatea statului în mod abuziv.
În dezvoltarea motivelor de nulitate, reclamantul a arătat că în urma transcrierii imobilului în C.F. Sibiu, în foia de proprietate sub B1 apare menţiunea că dreptul de proprietate asupra imobilului transcris din C.F. Sibiu a fost intabulat în favoarea Statului Român - M.A.D.D.P.S.A. şi Lichidarea G.E.G., cu titlu de drept conform dispoziţiilor art. 1 alin. ultim din Legea nr. 485/1944 şi a Legii nr. 1022 din 30 noiembrie 1946.
Rezultă aşadar că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în mod legal şi valabil în temeiul Decretului Lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Legii nr. 830/1940 pentru constituirea G.E.G. din România.
Precizează reclamantul că B.R.E. de confesiune augsburgică a încheiat la 11 august 1942 cu G.E.G. „Convenţia Generală privind raportul B.R.E. de confesiune augsburgică faţă de G.E.G. din România”, potrivit dispoziţiilor acestei convenţii, B.R.E.C.A. din România predând toate instituţiile germane şcolare şi de educaţie conduse de ea G.E.G., toată averea mobilă şi imobilă care formează proprietatea ei servind scopurilor şcolare şi de educaţie.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 485/1944 „Statul Român devine la data prezentei legi proprietarul bunurilor aparţinând G.E.G. din România. Prin efectul acestei legi, bunurile aparţinând G.E.G. sunt lovite de indisponibilitate, fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Pe aceeaşi dată, Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparţinând G.E.G. Român, subrogându-se acestuia. Instanţele de carte funduară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acestor bunuri”.
Conform Deciziunii civile nr. 87/1947 a Curţii de Apel Sibiu, a fost respinsă cererea B.R.E.C.A. din România prin care a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, anularea efectelor Legii nr. 485/1944.
A opinat reclamantul că toate aceste argumente demonstrează faptul că imobilul cu nr. top. 284 şi 285 a intrat în proprietatea Statului Român în mod valabil. Deoarece statul devine proprietar ca urmare a aplicării Legii nr. 485/1944, deci înainte de 6 martie 1945, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000.
A mai arătat reclamantul că potrivit deciziei atacate, C.S.B.E.C.A. din România i-a fost retrocedat în natură imobilul compus din construcţie şi teren împreună cu părţile comune indivize, înscris în C.F. Sibiu.
Din studiul C.F. Sibiu rezultă că este înscris imobilul cu construcţii cu locuinţe şi alte dependinţe în suprafaţă de 1.037 mp, imobil identic ca suprafaţă cu cel înscris sub A1. Întrucât în dreptul imobilului cu nr. top. 284/1 şi 285/1 nu apare nici o trimitere la foaia de proprietate sau o altă încheiere de intabulare ulterioară celei din 1947, rezultă că este vorba de unul şi acelaşi imobil, cu cel de sub A1, care a rămas în proprietatea Statului Român, neexistând nici un alt indiciu cu privire la o posibilă preluare abuzivă în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.
Mai arată reclamantul că petentul C.E., fiind un organ administrativ şi de disciplină în cadrul B.E.C.A. din România, pe lângă faptul că nu este persoana îndreptăţită să solicite retrocedarea imobilului în litigiu, nu are nici calitatea de a formula o astfel de cerere, deoarece cultul religios este reprezentat de biserică potrivit Decretului - Lege nr. 177/1940, cea care are personalitate juridică, şi nu de un organ administrativ.
Totodată, reclamantul susţine că decizia de retrocedare atacată este nelegală întrucât din preambulul acesteia rezultă că Dosarul 947/2003 întocmit în baza cererii de retrocedare a fost soluţionat parţial.
2. Hotărârea de declinare a competenţei
Prin sentinţa nr. 70/CA/2010, Tribunalul Sibiu a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
3. Derularea procedurilor judiciare şi hotărârea primei instanţ
Prin încheierea din 29 iunie 2010, în temeiul art. 246 C. proc. civ., Curtea de Apel Alba Iulia a luat act de renunţarea la judecata acţiunii reclamantului împotriva pârâtului M.E.C.T.S., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.E.C.T.S. fiind respinsă ca rămasă fără obiect prin încheierea din 2 noiembrie 2010.
Prin cererea de intervenţie denumită ca fiind în interes propriu, intervenientul I.Ş.J. Sibiu a solicitat anularea Deciziei nr. 1908/10 11 2008 prin care s-a dispus restituirea imobilului înscris în C.F. Sibiu, decizie care a fost supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ şi prin acţiunea reclamantului C.S.Ş.Ş. Sibiu. Ulterior, intervenientul a precizat cererea de intervenţie ca fiind formulată în interesul reclamantului, invocând în motivarea cererii motive identice cu cele susţinute de către reclamant în acţiunea introductivă.
Prin încheierea din 12 octombrie 2010 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interesul reclamantului formulată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Sibiu.
Prin sentinţa nr. 294/F/CA din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii invocată de pârâtul C.S.B.E.C.A. din România;
- a respins acţiunea formulată de reclamantul C.S.Ş.Ş. Sibiu;
- a respins cererea de intervenţie în interesul reclamantului formulată de intervenientul Inspectoratul Şcolar al judeţului Sibiu.
4. Recursul exercitat împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel au declarat recurs reclamantul C.S.Ş.Ş. Sibiu şi intervenientul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Sibiu.
Recurentul-reclamant C.S.Ş.Ş. Sibiu a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ., iar recurentul-intervenient dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin cererile de recurs recurenţii au criticat hotărârea atacată sub următoarele aspecte.
4.1. Între părţi a mai existat un litigiu de natură civilă, soluţionat de instanţele competente, iar asupra dreptului litigios clarificat în litigiu civil, prin Decizia irevocabilă a Curţii de Apel Alba Iulia cu nr. 166 din 16 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1104/306/2009, în raportul soluţionat are autoritate de lucru judecat, iar problemele de drept dezlegate care sunt întru-totul valabile şi în litigiul de faţă, chiar dată natura litigiului a fost diferită de cel de faţă.
4.2. Prima instanţă a interpretat greşit actele juridice care sunt aplicabile în cauză.
Sub acest aspect arată că din proba cu înscrisuri administrată în cauză rezultă că bunurile au fost trecute prin Convenţiunea din 1942 în favoarea G.E.G., că aceste bunuri mobile şi imobile au fost preluate de Statul Român anterior datei de 6 martie a945, iar la preluare era efectiv proprietar G.E.G. şi că Statul Român le-a preluat de la acesta.
4.3. Prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale, respectiv Legea nr. 113/1938, Legea nr. 7/1996 şi O.G. nr. 94/2000 apreciind că imobilul în litigiu a fost preluat de statul Român în perioada de referinţă a legii, respectiv la 27 septembrie 1947.
În dezvoltarea acestei critici, recurentele susţin că imobilul din litigiu a fost preluat anterior datei de 6 martie 1945 prin efectul Legii nr. 485/1944. Chiar dacă data înscrierii în cartea funciară s-a făcut ulterior, nu are nici o relevanţă, pentru că proprietatea a fost dobândită de drept la data intrării în vigoare a Legii nr. 485/1944 care a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 8 octombrie 1944 şi a Legii nr. 615 din 3 decembrie 1944 şi în aceste condiţii nu este supus restituirii în temeiul O.G. nr. 94/2000.
4.4. Instanţa de fond nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparţinut comunităţilor naţionale din România, preluate abuziv şi cele ale O.U.G. nr. 94/2000, care impunea a se face distincţie între imobilele care nu erau lăcaşe de cult şi alte imobile care nu erau lăcaşe de cult sau foloseau exercitării cultului.
5. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs
Prin Decizia nr. 2134 din 3 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:
- respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de C.S.Ş.Ş. Sibiu;
- respinge recursurile declarate de C.S.Ş.Ş. Sibiu şi de I.Ş.J. Sibiu împotriva sentinţei nr. 294/F/CA din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate;
- obligă recurenta la plata sumei de 189,98 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul la 189,98 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Recurentul-reclamant C.S.Ş.Ş. Sibiu Braşov a contestat la instanţa de contencios administrativ competentă, legalitatea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 prin care intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a retrocedat imobilul în litigiu, înscris în C.F. a localităţii Braşov, judeţul Sibiu, intimatei - pârâte C.S.B.E.C.A.
Imobilul retrocedat prin Decizia nr. 1908 din data de 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de retrocedare se găsea la data soluţionării cererii de retrocedare, în domeniul public al statului român şi în administrarea operativă a Ş.S.Ş. Sibiu.
Motivele cererii de chemare în judecată, care coincid cu motivele de recurs, vizează nelegalitatea actului administrativ atacat sub un dublu aspect: aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, care are ca perioadă de referinţă intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unei cereri de retrocedare care priveşte un imobil preluat anterior acestei perioade reclamantul susţinând că această decizie este nelegală şi netemeinică, întrucât imobilul a fost preluat de către statul Român pe bază de lege, înainte de 06 martie 1945, astfel că nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar, în afară de acesta solicitantul C.S.B.E.C.A. din România nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin înscrisurile anexate cererii adresate comisiei.
În concret, analizând punctual motivele de recurs, Înalta Curte reţine aspectele prezentate în continuare.
Pentru a clarifica problemele de drept supuse dezlegării în cadrul primului motiv de recurs se impune, mai întâi, a se stabili dacă înţelegerea încheiată la data de 11 august 1942, denumită de părţi „Convenţia Generală pentru reglementarea raportului B.R.E. de confesiune ausburgică faţă de G.E. German din România” a produs efectul translativ de proprietate invocat de recurent.
Concluzia fondului, în sensul că G.E.G. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului vizat de decizia de retrocedare, este corectă.
G.E.G. a avut cel mult dreptul de a folosi imobilul, potrivit art. 2 pct. 4 din „Convenţia Generală”, dobândirea proprietăţii fiind condiţionată de intabulare care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entităţi juridice (persoană de drept public în baza Legii nr. 830/1940). La momentul respectiv era în vigoare art. 431 C. civ. austriac (Decretul-Lege nr. 115/1938 s-a pus în aplicare în Transilvania începând cu anul 1948), potrivit căruia: „Pentru transmiterea proprietăţii bunurilor imobile, este necesar ca actul de achiziţie să se înregistreze în registrele publice, destinate pentru acest scop. Această operaţiune se numeşte intabulare”.
Prin urmare, şi anterior Decretului-Lege nr. 115/1938 înscrierea dreptului real în Cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi.
În cauză însă, nu s-au realizat nici măcar operaţiunile premergătoare intabulării, indicate chiar în cuprinsul „Convenţiei generale”, la art. 3 pct. 7, fiindcă predarea averii urma să se realizeze în baza „hotărârilor reprezentanţilor comunităţilor bisericeşti pentru averea comunităţilor locale” şi a „declaraţiilor de primire din partea grupului E.G.”, iar aceste documente nu există. În plus, Convenţia intra în vigoare, în partea privitoare la predarea averii, „în ziua publicării legii de scutire de impozite excepţionale pentru transcrierea drepturilor de proprietate”, care, de asemenea, nu a fost adoptată.
Toate aceste consideraţii converg către concluzia că dreptul de proprietate al B.R.E.C.A. asupra imobilului în discuţie nu a fost afectat prin încheierea „Convenţiei Generale” din anul 1942, bunul fiind preluat de Statul Român, în data de 27 septembrie 1947 direct de la B.R.E.C.A. din România, în baza adresei din data de 23 septembrie 1947 a M.A.D.A.R. Sibiu.
Aşa fiind, urmează a se stabili dacă Decretul-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. din data de 8 octombrie 1944 prin care s-a abrogat Legea nr. 830/1940 pentru constituirea G.E. German din România şi s-a dispus ca toate bunurile proprietatea acestuia să devină proprietatea statului român, era apt să producă vreo consecinţă cu privire la un bun care nu se afla în patrimoniul grupului.
În mod evident răspunsul este negativ, fiindcă „nemo dat quod non habet”, nimeni nu poate transmite ceea ce nu are.
Prin urmare în mod corect s-a apreciat prin hotărârea atacată că Decretul-Lege nr. 485/1944 nu se aplică bunurilor aflate în proprietatea B.R.E. aceasta fiind distinctă de G.E.G. iar prin urmare bunurile Bisericii nu au fost trecute de drept în proprietatea statului la momentul intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 485/1944, preluarea a operat pe data intabulării în cartea funciară a acesteia.
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor potrivit cărora instanţa nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România, preluate abuziv şi cele ale O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost niciodată locaş de cult şi nici nu a folosit exercitării de ritualuri ale cultului religios pentru că era un imobil cu destinaţie laică, pe care biserica evanghelică l-a predat de bunăvoie, criticile sunt nefondate.
Instanţa de recurs constată că cererea de retrocedare a fost depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, fiind soluţionată de Comisia specială de retrocedare, prin hotărârea atacată, prin admitere cu motivarea că solicitarea se încadrează în prevederile acestui act normativ imobilul neavând destinaţie de locaş de cult al căror regim juridic este reglementat prin lege specială.
În fine, aşa cum bine au punctat intimatele, nu există o legătură de cauzalitate între procesul prin care recurentul-reclamant a contestat decizia emisă de către Comisia specială de retrocedare şi litigiul menţionat în motivele de recurs având ca obiect radierea înscrierii de intabulare din 17 decembrie 2008 a O.C.P.I Sibiu referitoare la menţinerea dreptului de administrare al Ş.Ş.S. asupra imobilului retrocedat pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în acel litigiu raportate la cauza dedusă judecăţii.
Totodată nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat nici în privinţa comparaţiei realizată de recurentul-reclamant între sentinţa recurată şi „Decizia civilă nr. 87 din 22 martie 1947 pronunţată de Curtea de Apel Sibiu, având în vedere cadrul legislativ existent la data pronunţării acestei decizii şi cadrul normativ special aplicabil cauzei, constând în O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
6. Contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs
Împotriva Deciziei nr. 2134 din 3 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, C.S.Ş.Ş. Sibiu a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (2) şi art. 318 C. proc. civ.
Contestatorul expune istoricul împrejurărilor de fapt şi de drept referitoare la imobilul în litigiu.
Contestatorul susţine că instanţa de recurs nu a cercetat toate motivele de recurs şi dezvoltările acestora potrivit art. 3041 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte: (a) faptul că, în anul 1945, era deja constituit dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului; (b) nelegalitatea hotărârii judecătoreşti atacate cu recurs; (c) nelegalitatea Deciziei de retrocedare emise în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 şi O.U.G. nr. 94/2000, iar, sub acest ultim aspect, contestatorul expune pe larg critici privind nelegalitatea actului respectiv în raport cu dispoziţiile Legii nr. 485/1944, Legii nr. 1022/1946, O.U.G. nr. 94/2000, Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2012, Decretului-Lege nr. 486/1944, Legii nr. 830/1940, Decretului-Lege nr. 115/1938; (d) calitatea procesuală de subiect de drept a reclamantului C.S.B.E.C.A. din România, care nu are personalitate juridică, şi expune pe larg argumente referitoare la cadrul legal aplicabil cultelor religioase şi structurilor acestora.
Totodată, contestatorul formulează critici referitoare la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
7. Apărările intimaţilor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Comisia specială de retrocedare a solicitat respingerea contestaţiei în anulare.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul C.S.B.E.C.A. din România a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată, şi obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul I.Ş.J. Sibiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, astfel cum a fost formulată.
4.Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Conform celor expuse anterior, contestaţia în anulare este formulată în temeiul art. 317 alin. (2) şi art. 318 C. proc. civ., conform cărora:
„Art. 317.
(2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Art. 318. Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare.
În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Se observă că, în raport cu dispoziţiile citate, criticile cuprinse în contestaţia în anulare se referă, în esenţă, la omisiunea instanţei de recurs de a analiza motivele de recurs şi dezvoltările acestora în considerarea prevederilor art. 3041 C. proc. civ.
Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispoziţiilor citate ale art. 317 alin. (2) şi art. 318 teza întâi C. proc. civ., omisiunea instanţei de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs. Se observă, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, că instanţa, pronunţând decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a răspuns tuturor motivelor de recurs invocate de recurenţi în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi raportat la prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Criticile din contestaţia în anulare referitoare la faptul că instanţa nu a răspuns dezvoltărilor din motivele de recurs invocate nu pot fi primite, întrucât, din analiza cererii de recurs şi a Deciziei nr. 2134 din 3 mai 2012, se observă că hotărârea respectă cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) cu referire la art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 318 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurenţi şi expuse la pct. I.4 din prezenta hotărâre.
În soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa C.E.D.O., în care se reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că „ în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu ( Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”
Criticile formulate în cuprinsul contestaţiei în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la fondul cauzei, soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 2134 din 3 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Or, analiza aspectelor de fapt şi de drept, invocate de contestator, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, restrânsă la motivele expres şi limitativ reglementate de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de C.E.D.O., ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.
Totodată, se observă că argumentele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare reprezintă, în fapt, o reiterare a susţinerilor cuprinse în cererea de chemare în judecată şi în cererea de recurs şi nu constituie veritabile critici aduse deciziei atacate în sensul art. 317 alin. (2) sau art. 318 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
În raport cu prevederile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de C.S.B.E.C.A. din România privind obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, constatând că nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.S.Ş.Ş. Sibiu împotriva Deciziei nr. 2134 din 3 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Respinge cererea formulată de C.S.B.E.C.A. din România privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6397/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5050/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
