Anularea hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor și a Hotărârii şefului I.J.P.
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCALa
Decizia nr. 5292/2013
Dosar nr. 70/33/2012
Ședința publică din 17 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 113 din 13 februarie 2012 Curtea de Apel Cluj,secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul P.G.S. în contradictoriu cu pârâţii I.J.P. Sălaj şi M.A.I. prin Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat anularea, în parte, a Hotărârii nr. 121 din 9 decembrie 2011 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, anularea, în parte, a Hotărârii şefului I.J.P. Sălaj nr. 1245 din 3 noiembrie 2011 şi anularea, în parte, a Deciziei de imputare nr. 1165 din 18 octombrie 2011 în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la imputarea sumei de 2830 lei reprezentând sume încasate fără drept în perioada 28 iulie 2010 – 28 iulie 2010 cu titlu de indemnizaţie pentru munca cu cifru de stat şi exonerarea de la plata acestei sume, reţinută în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1), (2) şi (3) din O.G. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu s-a solicitat anularea deciziei de imputare şi a actelor subsecvente pentru motive de nelegalitate a procedurii, reclamantul apreciind doar că prin aplicarea normelor apreciate ca incidente s-a încălcat un drept constituţional întrucât a desfăşurat activităţi ce implică munca cu cifrul de stat, muncă ce trebuia în opinia acestuia retribuită.
Reclamantul a susţinut că desfăşurând efectiv activitatea, prin încasarea indemnizaţiei, nu a produs o pagubă, aceasta fiind imputabilă şefului structurii de personal întrucât acesta a procedat la emiterea actului cu nerespectarea procedurii, respectiv în lipsa avizului.
S-a mai apreciat că aserţiunile reclamantului nu pot primi însă valenţele dorite de către acesta întrucât prejudiciul creat ca urmare a executării unui act administrativ nelegal se recuperează integral atât de la persoana care a cauzat prejudiciul cât şi de la persoana care în această situaţie a încasat fără drept sume de bani în baza unui act emis nelegal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul P.G.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul susţine că hotărârea instanţei este netemeinică deoarece de la încadrarea în I.P.J. Sălaj şi până în cursul lunii iunie a.c a desfăşurat activităţi cu cifrul de stat, prevăzute de Instrucţiunile nr. 00479/1995 (act normativ intern clasificat "strict secret"). Totodată, pe parcursul efectuării cercetării administrative a arătat că avea certitudinea existenţei avizului cerut de actul normativ mai sus menţionat (care trebuia emis de M.A.I.- C.N.C.T.C.), acesta desfăşurând neîntrerupt activităţi de cifru şi transmisiuni cifrate, acest lucru fiind precizat şi în raportul depus în cadrul cercetării administrative. Pe parcursul cercetării prealabile, comisia de cercetare a constatat prescrierea sumelor datorate pentru perioada 2004 - 2008 şi că însăşi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a constatat existenta „bunei credinţe" în sensul IMAI 830/1999.
Prin Hotărârea nr. 121 din data de 9 decembrie 2011 C.J.I. a respins plângerea formulată şi a dispus menţinerea Hotărârii nr. 1245 din 3 noiembrie 2011 şi menţinerea Deciziei de imputare nr. 307/053 din 24 ianuarie 2008.
Recurentul consideră că această hotărâre nu este motivată în fapt, membrii comisiei nerăspunzând solicitărilor sale.
Pe fondul cauzei, se apreciază că nu s-a produs nicio pagubă prin încasarea indemnizaţiei pentru munca cu cifrul de stat întrucât a desfăşurat efectiv activităţi care implică munca cu cifrul de stat . Chiar dacă s-a produs o pagubă aceasta este imputabilă şefului structurii de personal respectiv d-lui V.I. (cealaltă persoană obligată la repararea pagubei produse).
Recurentul mai arată că dispoziţia de acordarea a acestei indemnizaţii nu trebuia emisă de structura de personal fără a fi solicitat acest aviz de la M.A.I. ( pentru munca cu cifrul de stat), deoarece nu a avut niciodată cunoştinţă că acest aviz nu a fost solicitat sau emis.
Se mai menţionează că a participat la convocări profesionale pe linia de muncă - lucrul cu cifrul de stat - care implică activităţi de acest gen şi care nu puteau fi desfăşurate fără acest aviz. Suma reprezentând „paguba adusă unităţii” trebuia recuperată de la persoana vinovată - respectiv şeful structurii resurse umane care nu a urmărit existenţa acestui aviz la emiterea dispoziţiei de personal. Acest lucru a fost constatat şi de către C.J.I.
Contraprestaţia muncii cu cifrul a fost reflectată în salariu - acesta cuprinzând şi indemnizaţia pentru munca cu cifrul de stat. Recurentul consideră că prin obligarea sa la plata sumei de 2830 lei reprezentând sume încasate fără drept în perioada 28 iulie 2010 - 28 iulie 2011 cu titlu de indemnizaţie pentru munca cu cifrul de stat i s-a încălcat un drept constituţional - dreptul la salariu - întrucât a desfăşurat activităţi care implică muncă cu cifrul de stat, materialele raportate şi înaintate şefilor ierarhici nefiind contestate sau restituite.
Imputarea unor sume de bani în mod evident aduce atingere dreptului de proprietate, diminuându-mi patrimoniul, ceea ce impune ca această privare de proprietate să îndeplinească cerinţele impuse de art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., text conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Astfel cum a arătat C.E.D.O. în hotărârea dată în cauza S. şi alţii împotriva României, publicată în M. Of., Partea a I- a, nr. 600 din -, în parag. 44, " o ingerinţă în exercitarea drepturilor de creanţă împotriva statului se poate analiza într-o asemenea privare de proprietate.
Legalitatea privării de proprietate presupune îndeplinirea a două cerinţe: mai întâi, trebuie să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia privarea să fie făcută; în al doilea rând, legea însăşi trebuie să îndeplinească acele calităţi pe care i le-a determinat Curtea în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Or, nu poate constitui o privare de proprietate legală imputarea unei sume cu titlul de reparare a unei pagube a cărei existenţă este incertă din punct de vedere legal.
În cauză nu s-a dovedit că este îndeplinită condiţia existenţei unei pagube, pentru a se reţine legalitatea emiterii deciziei de imputare.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin Dispoziţia Inspectorului şef al I.P.J. Sălaj nr. 72 din 2001 Și nr. 146 din 28 iulie 2011 s-a constituit o comisie de cercetare administrativă ce a avut ca obiect stabilirea împrejurărilor producerii pagubei constând în acordarea, respectiv încasarea în mod necuvenit a indemnizaţiei pentru munca cu cifrul în procent de 15%, aferent perioadei 28 iulie 2008 - 28 iulie 2011.
Urmare a cercetării administrative efectuate în cauză, concluziile comisiei de cercetare administrativă au fost inserate în procesul - verbal nr. 1048 din 23 septembrie 2011, document aprobat de inspectorul şef al I.P.J. Sălaj.
Comisia de cercetare administrativă a reţinut în sarcina recurentului-reclamant faptul că a încasat în mod necuvenit în perioada 28 iulie 2010 - 28 iulie 2011 contravaloarea sporului sus menţionat (2.830 lei).
În acest sens, în vederea recuperării prejudiciului creat, a fost emisă Decizia de imputare nr. 1165 din 18 octombrie 2011.
Împotriva deciziei de imputare, recurentul - reclamant a formulat contestaţie la C.S.C. din cadrul I.P.J. Sălaj, care, s-a pronunţat prin Hotărârea nr. 1245 din 03 noiembrie 2011, în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată.
Nemulţumit de hotărârea C.S.C. din cadrul I.P.J. Sălaj, recurentul - reclamant a formulat plângere la C.J.I., prin Hotărârea nr. 121 din 9 decembrie 2011 şi aceasta fiind respinsă.
Potrivit dispoziţiilor art. 24. alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 din actul de referinţă, poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.
La art. 24 alin. (2). teza 1 din acelaşi act normativ se stipulează faptul că obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, se poate face în termen de cel mult 1 an de zile de la data primirii sumelor nedatorate, dacă beneficiarul a fost de bună credinţă.
Prin procesul-verbal de cercetare administrativă, în sarcina recurentului-reclamant nu a fost reţinută reaua credinţă în ceea ce priveşte producerea pagubei cu titlu de sume încasate în mod necuvenit, caz în care termenul de prescripţie al dreptului de recuperare a pagubei s-ar fi putut extinde la 3 ani.
Astfel, deşi recurentul-reclamant a beneficiat în mod necuvenit de drepturi de natură salarială în perioada 28 iulie 2008 - 27 august 2011, în lipsa reţinerii în sarcina acestuia a relei credinţe, devin aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (2) teza 1 din articolul invocat mai sus, care stipulează că obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult 1 an de la data primirii sumelor nedatorate (în speţă doar pentru perioada 28 iulie 2010 - 27 august 2011).
De asemenea, pentru perioada 28 iulie 2008 - 28 iulie 2010, devin aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (2) teza 2 din O.G. nr. 121/1998, conform cărora în cazul constatării pagubelor după un an de la data primirii sumelor nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba, lucru care de altfel s-a şi întâmplat.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a solicitat anularea actelor contestate pentru motive de nelegalitate ci doar susţine că i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate întrucât a desfăşurat activităţi ce implică munca cu cifrul de stat.
Or, această afirmaţie nu poate fi primită deoarece prejudiciul creat se recuperează integral atât de la persoanele care au cauzat prejudiciul cât şi de la persoana care a încasat fără drept sumele de bani
Prin imputarea sumelor de bani nu se aduce atingere dreptului de proprietate întrucât, pe de o parte dreptul de proprietate trebuie să fie obţinut licit şi nu în baza unui act nelegal, ca în cazul de dus judecăţii, iar pe de altă parte chiar textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. prevede ipoteza în care, în anumite condiţii prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită de proprietatea sa.
Potrivit art. 22 din O.G. nr. 121/1998, comandantul sau şeful unităţii care a luat cunoştinţă de producerea unei pagube dispune în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative, rolul acesteia fiind într-adevăr acela de a stabili întinderea prejudiciului, existenţa faptei ilicite a făptuitorului şi vinovăţiei sale, precum şi a raportului de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciul creat, recurentul-reclamant având posibilitatea să-şi formuleze toate apărările în căile administrative de atac prevăzute de lege, precum şi în instanţă.
Prin urmare, Înalta Curte constată că actele contestate au fost emise cu respectarea tuturor dispoziţiilor de drept substanţial şi procedural incidente în materie, fiind întrunite elementele răspunderii materiale în sarcina recurentului - reclamant pentru întreaga sumă imputată.
Din actele dosarului rezultă că recurentul - reclamant a fost audiat pentru explicaţii şi prezentare de probe în apărare şi ulterior a fost citat de C.J.I., nefiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare.
De altfel, recurentul-reclamant nu a combătut în niciun mod calculele efectuate de pârâţi şi nu a solicitat încuviinţarea administrării altor probe în contraprobă.
Înalta Curte constată că nici critica privind neîndeplinirea criteriilor de accesibilitate şi previzibilitate impuse de jurisprudenţa C.E.D.O., drept condiţii de calitate a legii, care presupun ca legea să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a-i permite cetăţeanului să-şi adapteze conduita şi să poată să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil, consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat pe care îl comite, nu este întemeiată şi nu poate fi primită.
În optica instanţei europene, valoarea noţiunilor de accesibilitate şi previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul textului în cauză, de domeniul pe care îl acoperă, de numărul şi calitatea destinatarilor săi.
Neclaritatea unei legi poate fi compensată printr-o practică judiciară constantă care să permită înlăturarea arbitrariului în exercitarea puterii discreţionare a autorităţilor statale.
O prevedere legală este considerată suficient de clară dacă permite petiţionarului să-şi adapteze conduita într-o măsură rezonabilă, fie şi cerând, la nevoie, sfatul superiorului său ori obţinând o precizare a legii cu ajutorul unei decizii judiciare sau înconjurându-se de „consilieri luminaţi”.
Or, în cauza de faţă, dispoziţiile cuprinse în actele administrative atacate se adresau, în primul rând, militarilor, reclamantul fiind angajat al I.P.J. Sălaj, în funcţia de ofiţer specialist 1, astfel că le cunoştea sau, în orice caz, trebuia să ştie cum să şi le procure, acesta nefiind un simplu particular.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul P.G.S. împotriva Sentinţei civile nr. 113 din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5543/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5542/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
