ICCJ. Decizia nr. 5397/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5397/2013
Dosar nr. 893/42/2011
Şedinţa publică de la 23 mai 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta Primăria comunei Măneşti a chemat în judecată pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova şi a solicitat anularea în parte a Încheierii nr. VI.354 din 29 septembrie 2011 a Curţii de Conturi şi a Deciziei nr. 67 din 4 februarie 2011 emisă de Camera de Conturi Prahova, cu privire la cele stabilite la punctul B „Abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de prejudicii".
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în mod greşit s-au stabilit următoarele prejudicii:
- prejudiciul în cuantum de 1.305.000 de RON reprezentând venituri din concesiuni nerealizate ca urmare a încheierii contractului de concesiune la o valoare de zece ori mai mică decât oferta;
- prejudiciul în sumă de 204.857 RON constând în plăţi nelegale reprezentând ajutoare băneşti acordate salariaţilor în anul 2009 în baza contractului colectiv de muncă şi spor de dificultate acordat fără bază legală membrilor comisiei de fond funciar;
- prejudiciul în cuantum de 8.960 de RON constând în plăţi nelegale înregistrare la titlul "Bunuri şi servicii reprezentând bonusuri (contravaloare analize medicale şi masa festivă de 8 martie);
- prejudiciul de 6.800,64 de RON - plăţi nelegale de la titlul II „Bunuri şi servicii" pentru prestaţii neefectuate şi
- prejudiciul de 9.915 RON - plăţi fără documente justificative de la titlul X „Cheltuieli de capital".
Pârâta Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 22 din 20 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Primăria Comunei Măneşti, prin primar G.N., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova.
Totodată, a anulat în parte Încheierea nr. VI.354 din 29 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Conturi a României şi Decizia nr. 67/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova, în ceea ce priveşte următoarele măsuri dispuse la pct. B din decizie, referitoare la:
- 56.760 RON spor dificultate pentru care a efectuat virament de 15.772 RON.
- 81 RON decontare cheltuieli cu transportul.
- 5.069,40 RON plată către SC I. SRL;
- 7.865 RON plată către SC A. SRL;
A fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia urmare acţiunii de audit financiar asupra situaţiilor financiare încheiate la data de 31 decembrie 2009 la Primăria comunei Măneşti, efectuat în perioada 3 noiembrie - 10 decembrie 2010, de către Camera de Conturi Prahova, a fost încheiat Procesul-verbal de constatare nr. 4118 din data de 10 decembrie 2010 şi a fost emisă Decizia nr. 67 din 4 februarie 2011 de către Camera de Conturi Prahova.
Reclamanta a formulat contestaţie prin care a solicitat anularea măsurilor de la punctul B din Decizie, corespunzător abaterilor prevăzute la litera B punctele 1 - 4 din partea de constatare, respinsă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi prin Încheierea nr. VI.354 din 29 septembrie 2011.
Analizând punctual argumentele expuse de părţile litigante, Curtea a apreciat că în mod corect s-au reţinut de către Camera de Conturi Prahova prin Decizia nr. 67/2010 abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de prejudicii, constând în: 1.305.000 RON reprezentând venituri nerealizate din concesiuni, 4.984 RON (3.900 RON reprezentând spor de dificultate acordat reprezentantului Ocolului Silvic care nu a fost desemnat în mod legal în comisia de aplicare a legii fondului funciar şi 1.084 de RON contribuţiile aferente), 127.260 de RON (din care 105.623 RON reprezentând sporuri de stabilitate, prime de Paşte şi Crăciun, ajutor acordat pentru ziua de 8 Martie, contravaloare masă festivă de sfârşit de an şi indemnizaţie de hrană, 19.389 RON reprezentând contribuţii datorate şi virate de angajator, 2.248 de RON - diferenţe spor de vechime şi prime lunare de 2% şi 10%) plăţi nelegale înregistrate la titlul „Cheltuieli de personal", reprezentând ajutoare băneşti acordate salariaţilor, 8.960 RON plăţi nelegale înregistrare la titlul „Bunuri şi servicii" reprezentând bonusuri acordate (contravaloare analize medicale şi masa festivă de 8 martie), 631,24 RON reprezentând plată achitată de două ori către SC A.C. SRL, 1.100 RON impozit pe venit aferent veniturilor în natură (tichete cadou) acordate personalului din învăţământ în lunile aprilie - iunie, plătit nejustificat din bugetul local, în timp ce nu a fost calculat, înregistrat, reţinut şi virat la bugetul de stat impozit pe venit în sumă de 1.312 RON aferent tichetelor cadou acordate în luna noiembrie 20.091.312 RON, 2.050 RON penalităţi contractuale plătite către SC D.P. Prahova SA.
Pe cale de consecinţă, în mod legal şi temeinic Curtea de Conturi a respins, prin Încheierea nr. VI.354 din 29 septembrie 2011, contestaţia formulată de reclamantă cu privire la acestea.
În mod netemeinic şi nelegal s-au reţinut de către Camera de Conturi Prahova abaterile care ar fi determinat prejudiciile constând în: 72.532 RON (din care spor de dificultate în sumă de 56.760 RON acordat membrilor comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar, în conformitate cu dispoziţiile legale, şi contribuţii datorate de angajator în sumă de 15.772 RON), 81 RON reprezentând sume pentru cheltuieli efectuate cu transportul, decontate cu respectarea condiţiilor legale, 5.069,40 RON reprezentând plaţi efectuate către SC I. SRL, pe bază de documente justificative, potrivit dispoziţiilor legale, 7.865 RON servicii de dirigenţie de şantier, facturate şi decontate nejustificat, pentru care societatea prestatoare a stornat ultima factură emisă, şi care poate fi considerată prejudiciu numai în situaţia în care suma nu va fi restituită de către societatea prestatoare, care a procedat la stornarea facturii, reclamanta având obligaţia de a lua măsurile obligatorii corespunzătoare de recuperare a acesteia.
Pentru considerentele expuse, instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Încheierea nr. VI.354 din 29 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Conturi a României şi Decizia nr. 67/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova, în ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct. B din decizie, referitoare la: 56.760 RON spor dificultate pentru care a efectuat virament de 15.772 RON, 81 RON decontare cheltuieli cu transportul, 5.069,40 RON plată către SC I. SRL, 7.865 RON plată către SC A. SRL şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, au declarat recurs atât reclamanta Primăria Comunei Măneşti prin Primar, cât şi pârâta Curtea de Conturi a României pentru Camera de Conturi a judeţului Prahova.
3.1. Recursul declarat de reclamantă
În motivarea căii de atac, instituţia reclamantă invocă nelegalitatea prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ..
În subsidiar, recurenta-reclamantă solicită modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii în tot a contestaţiei formulate, respectiv anularea parţială a Încheierii nr. VI.354 din 29 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Conturi a României şi a Deciziei nr. 67/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova cu privire la toate măsurile dispuse la pct. B din decizia menţionată.
3.2. Recursul declarat de pârâtă
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., autoritatea pârâtă arată că un prim motiv de recurs vizează considerentele pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii în cauză, în ceea ce priveşte interpretarea eronată a dispoziţiilor art. II alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 263/2006, potrivit căreia salariaţii instituţiilor publice implicaţi în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membrii în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, beneficiază de un spor de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare.
Cel de-al doilea motiv de recurs îl reprezintă greşita interpretare a instanţei în ceea ce priveşte suma de 81 RON decontată nelegal pentru cheltuieli de transport din localitatea de reşedinţă la locul de muncă.
Al treilea motiv de recurs îl reprezintă greşita interpretare a instanţei de fond în ceea ce priveşte faptul că suma de 5.069,40 RON a fost plătită în mod legal către SC I. SRL pentru lucrări de proiectare, pentru obiectivul „extindere reţea gaze în satul Zalhanaua, executant fiind SC C. SRL, iar proiectant SC I. SRL”.
În ceea ce priveşte suma de 7.865 RON reprezentând servicii de dirigenţie de şantier, sumă plătită peste limita prevederilor contractuale firmei SC A. SRL, instanţa a reţinut că suma de 7.865 RON, împreună cu dobânzile şi penalităţile aferente, urmează a fi considerată prejudiciu numai în situaţia în care suma nu va fi restituită de către societatea prestatoare care a procedat la stornarea facturii.
Faţă de argumentele prezente, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate ca netemeinică şi nelegală, cu menţinerea în totalitate a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 67/2011 şi menţinute prin Încheierea nr. VI.354 din 29 septembrie 2011.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea în parte a Încheierii nr. VI.354 din 29 septembrie 2011 a Curţii de Conturi şi a Deciziei nr. 67 din 4 februarie 2011 emisă de Camera de Conturi Prahova, cu privire la cele stabilite la punctul B „Abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de prejudicii".
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură; judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, ca revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei, Tribunalului Prahova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenta materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurenţilor formulate în faţa instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Primăria Comunei Măneşti prin Primar şi de Curtea de Conturi a României pentru Camera de Conturi a judeţului Prahova, împotriva Sentinţei nr. 22 din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5396/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5398/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
