ICCJ. Decizia nr. 5407/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5407/2013
Dosar nr. 1910/102/2011
Şedinţa de la 23 mai 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii judiciare
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 martie 2011 pe rolul Tribunalului Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Primăria Comunei Vărgata a formulat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, acţiune împotriva Încheierii nr. VI.50 din 15 februarie 2011 a Curţii de Conturi a României - Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, transmisă prin Adresa nr. VI.40016 din 16 februarie 2011, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 1615 din 2 decembrie 2010 a Camerei de Conturi Mureş.
2. Hotărârea primei instanţe aflate în conflict
Prin Sentinţa civilă nr. 42 din 13 ianuarie 2012,Tribunalul Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta Primăria Comunei Vărgata, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a constatat că acţiunea formulată vizează anularea încheierii prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant, împotriva Deciziei 1615 din 2 decembrie 2010. Astfel, în aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 94/1992 entitatea auditată a formulat obiecţii scrise la constatările din rapoartele întocmite de auditorii publici externi. Procedura de contestare a deciziilor emise de Camera de Conturi este detaliată de dispoziţiile art. 204 şi următoarele din Hotărârea nr. 130 din 4 noiembrie 2010 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi.
Rezultă astfel că procedura instituită de Hotărârea nr. 130/2010 în aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 94/1992 reprezintă o cale administrativă de atac, cu caracter obligatoriu, similară celei instituite de art. 205 C. proc. fisc. în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter fiscal sens în care obiectul sesizării instanţei este dat de soluţia pronunţată în contestaţia administrativă. Decizia emisă de Camera de Conturi nu poate fi atacată separat, aceasta fiind supusă analizei instanţei de judecată doar prin prisma soluţiei date contestaţiei administrative. Pe cale de consecinţă, deşi se reţine că instanţa este sesizată cu o acţiune ce vizează şi decizia pronunţată, analiza legalităţii şi temeiniciei acestui act administrativ presupune o verificare jurisdicţională prealabilă a încheierii pronunţate în contestaţia administrativă. Pe cale de consecinţă stabilirea competenţei materiale în cauza dedusă judecăţii se face raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată, respectiv Încheierea nr. 392/2011.
Instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 228 din Hotărârea nr. 130/2010, conform cărora competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ.
Astfel, instanţa a apreciat că dispoziţiile din Regulament fac aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, nefiind necesar a invoca din oficiu excepţia de nelegalitate a acestui act.
Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi art. 3 pct. 1 C. proc. civ., litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, în unităţile administrativ-teritoriale, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti, structuri fără personalitate juridică.
În speţa de faţă, se observă că actul atacat este chiar încheierea emisă de Curtea de Conturi, instituţie centrală şi de altfel singura chemată în judecată în calitate de pârâtă.
Faţă de aceste considerente, a reţinut judecătorul tribunalului, chiar dacă instanţa nu ar lua în considerare regulamentul Curţii de Conturi, oricum competenţa ar fi determinată de rangul instituţiei emitente, care este Curtea de Conturi, astfel încât, este întemeiată excepţia de necompetenţă materială şi în temeiul art. 158 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 3 pct. 1 C. proc. civ., se impune declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Tîrgu Mureş.
3. Hotărârea celei de-a doua instanţe aflate în conflict
Prin Sentinţa nr. 271 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului şi a suspendat soluţionarea cauzei până la judecarea conflictului.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că obiectul acţiunii îl reprezintă contestaţia împotriva Încheierii nr. VI.50 din 15 februarie 2011 a Curţii de Conturi a României, dată în soluţionarea contestaţiei formulată de Primăria comunei Vărgata, împotriva Deciziei nr. 1615 din 2 decembrie 2010 a Camerei de Conturi Mureş, acest din urmă act fiind producător de efecte juridice şi nu încheierea de soluţionare a plângerii prealabile.
Cum Decizia nr. 1615 din 2 decembrie 2010 a fost emisă de Camera de Conturi Mureş şi este un act administrativ emis de o autoritate publică locală, în speţă este aplicabil criteriul poziţiei în sistemul autorităţilor publice a emitentului actului potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, situaţie în care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Mureş.
4. Regulatorul de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Petru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI.50 din 15 februarie 2011 a Curţii de Conturi a României, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 1615 din 2 decembrie 2010 a Camerei de Conturi Mureş.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, este decizia structurii teritoriale a Curţii de Conturi, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Considerentele Tribunalului Mureş referitoare la faptul că lipsa personalităţii juridice a Camerei de Conturi exclude competenţa tribunalului sunt neîntemeiate, întrucât, în materia contenciosului administrativ, în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, instanţa competentă se determină în funcţie de rangul central sau local al autorităţii publice emitente a actului administrativ. Or, în cauză, aşa cum s-a reţinut anterior, actul administrativ care produce efecte juridice în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 este decizia emisă de camera de conturi judeţeană, care are capacitate de drept administrativ, fiind entitatea competentă să emită actul respectiv şi care este o autoritate publică locală în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind o structură fără personalitate juridică ce exercită în unitatea administrativ-teritorială atribuţiile Curţii de Conturi.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluţionată în sensul admiterii excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, şi prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Primăria Comunei Vărgata în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României în favoarea Tribunalului Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5398/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 5412/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
