ICCJ. Decizia nr. 5418/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5418/2013
Dosar nr. 30304/3/2011
Şedinţa publică de la 24 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 30304/3/CA/2011, reclamantul Ş.M.F. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază, solicitând obligarea acestuia la respectarea dreptului său de a cumpăra locuinţa pe care o deţine în prezent în calitate de chiriaş, drept dobândit în temeiul Legii nr. 562/2004, obligarea la elaborarea documentaţiei prevăzute de Normele metodologice pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra locuinţei prin transferul acestui drept de la pârât, iar în subsidiar, obligarea la aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 562/2004, în sensul menţinerii contractului de închiriere.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este beneficiarul unei locuinţe de serviciu în temeiul Contractului de închiriere nr. G 2720 din 8 noiembrie 2005, locuinţă care este proprietatea pârâtului şi este situată în Bucureşti, str. M.E. nr. X, şi că, încă din anul 2005, a formulat o cerere de aprobare a vânzării acesteia în temeiul dreptului constituit prin Legea nr. 562/2004. Deşi Comisia de vânzare a locuinţelor de serviciu a admis cererea de cumpărare, nu s-a dat eficienţă acestei decizii şi nici nu i s-a comunicat că ea ar fi fost anulată, astfel că la data de 3 martie 2011, a formulat o cerere de recunoaştere a dreptului în baza Legii nr. 562/2004, dar şi de decizia de aprobare.
A mai arătat reclamantul că la această cerere i s-a răspuns cu Adresa nr. N 1349 din data de 31 martie 2011, emisă de Cabinetul Directorului Economic al SPP, iar nu de conducerea legală a pârâtului, prin care i s-a comunicat că locuinţa de serviciu nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 562/2004 şi nu poate face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare între părţi.
A susţinut reclamantul că interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 562/2004 de către directorul economic este nelegală şi contrară deciziei comisiei constituite în temeiul acestei legi şi a H.G. nr. 2.424/2004, dată în aplicarea legii, deoarece art. 1 nu poate fi interpretat în sensul că se referă doar la locuinţele de serviciu aflate la data de 12 decembrie 2004 în administrarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, ci la totalitatea locuinţelor ce se află în administrare, căci legea are efect pentru viitor atâta timp cât nu este abrogată.
În susţinerea capătului de cerere formulat în subsidiar, reclamantul a arătat că este pensionar S.P.P. şi are dreptul la prelungirea contractului de închiriere, drept ce derivă din fosta calitate de angajat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (2), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Totodată, la primul termen de judecată pârâtul, prin reprezentantul său la dezbateri, a invocat excepţia necompetenţei materiale, pe considerentul că este autoritate publică centrală.
Prin Sentinţa civilă nr. 2807 din 6 septembrie 2011 Tribunalul a declinat competenţa materială în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 13 octombrie 2011.
La termenul de judecată din 13 februarie 2012, reclamantul a depus precizări la acţiunea principală în cuprinsul cărora nu şi-a modificat obiectul cererii, ci l-a explicitat.
Prin Sentinţa civilă nr. 1105 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul Ş.M.F., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare, instanţa a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului ca fiind apărare de fond, iar nu o veritabilă excepţie, având în vedere că prin conţinutul motivării respectivei excepţii rezultă că, în realitate, pârâtă a formulat apărări care ţin de fondul propriu zis al litigiului.
În ceea ce priveşte cea de-a doua excepţie, a inadmisibilităţii, instanţa de fond a respins-o, având în vedere faptul că, în mod neîntemeiat, invocă pârâta faptul că reclamantul a contestat actul administrativ la aproape 6 ani de la emitere, în condiţiile în care reclamantul a contestat refuzul pârâtei exprimat prin Adresa din 31 martie 2011, acţiunea fiind introdusă la 26 aprilie 2011, cu respectarea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, următoarele:
- Potrivit răspunsului comunicat cu Adresa nr. N1349/31 martie 2011, pârâta arată că locuinţa de serviciu ocupată de reclamant, în calitate de chiriaş a fost transmisă în administrarea instituţiei pârâte în baza art. 2 din H.G. nr. 1245 din 13 octombrie 2005, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, iar conform art. 1 din actul normativ mai sus amintit, pârâta poate vinde numai unele locuinţe de serviciu pe care le are în administrare la data intrării în vigoare a legii, respectiv 12 decembrie 2004, astfel că, locuinţa de serviciu situată în Bucureşti, str. M.E. nr. X, sector 2, nu intra sub incidenţa Legii nr. 562/2004 şi nu poate face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare între părţi.
- Din actele dosarului, rezultă că reclamantul şi pârâta au încheiat contractul de închiriere nr. G2720 din 8 noiembrie 2005 a locuinţei de serviciu situată în Bucureşti, str. M.E. nr. X, sector 2, iar la pct. 4 din contract s-a precizat că termenul închirierii este de 5 (cinci) ani, până la data de 7 noiembrie 2010, cu prevederea că la expirarea termenului, contractul va fi reînnoit pe termen de un an dacă, chiriaşul face parte din personalul SPP şi nu a intervenit una din cauzele de reziliere.
Prin Actul adiţional nr. 1 contractul s-a prelungit până la 7 mai 2011.
- Din actele dosarului mai rezultă că pentru locuinţa respectivă, anterior, prin Decizia nr. G3449 din 14 decembrie 2005 comisia de vânzare a locuinţelor, în temeiul H.G. nr. 2424/2004, a decis admiterea cererii de cumpărare a locuinţei de serviciu formulată de reclamant pentru locuinţa care face obiectul Contractului de închiriere nr. G2720 din 8 noiembrie 2005. Însă, astfel după cum rezultă din paragraful al doilea al Adresei nr. D1469 din 15 decembrie 2005 emisă de pârâtă către reclamant, aprobarea cererii de vânzare nu este suficientă, în sine, pentru a se încheia contractul întrucât urma să se procedeze, în temeiul normelor aprobate cu H.G. nr. 2424/2004, la efectuarea operaţiunilor de cadastru, evaluare, ulterior urmând a i se comunica şi preţul locuinţei (art. 7, 8, 9 din norme). De la emiterea adresei respective şi până la emiterea adresei de răspuns din 31 mai 2011, reclamantul nu a probat că a efectuat alte demersuri pentru vânzarea locuinţei.
- În ceea ce priveşte răspunsul comunicat cu adresa de la fila 9, dosar întemeiat pe H.G. nr. 1245 din 13 octombrie 2005 privind schimbarea regimului juridic şi a titularului dreptului de administrare asupra unor imobile situate în municipiul Bucureşti, prima instanţă a constatat că prin H.G. nr. 1245 din 13 octombrie 2005, la art. 2, s-a prevăzut că se aprobă transmiterea imobilelor situate în municipiul Bucureşti, având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, aflate în domeniul privat al statului, din administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" în administrarea Serviciului de Protecţie şi Pază. Imobilul închiriat de reclamant este prevăzut la pct. 1 din anexa 2.
- În ceea ce priveşte incidenta Legii nr. 562/2004, Curtea de apel a reţinut că potrivit art. 1 din lege, se autorizează instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi (această dispoziţie fiind în vigoare şi la data emiterii Deciziei nr. G3449 din 14 decembrie 2005).
În acest context faptic şi legal, instanţa de fond a constatat că refuzul pârâtei de a soluţiona cererea reclamantului este justificat, câtă vreme locuinţa închiriată de reclamant a intrat în administrarea pârâtei ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, iar legiuitorul nu a vizat şi locuinţele ulterior intrate în patrimoniu.
A mai reţinut că Decizia nr. G3449 din 14 decembrie 2005 invocată de reclamant nu poate conferi acestuia un drept la cumpărare câtă vreme nu au fost respectate dispoziţiile legale la data emiterii acesteia (art. 1 din Lege).
În ceea ce priveşte capătul 3 de cerere formulat de reclamant, respectiv obligarea pârâtului, în baza art. 6 din Legea nr. 562/2004 la prelungirea contractului de închiriere, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 6 din lege, în situaţia în care locuinţele de serviciu sunt ocupate de pensionari sau de urmaşi ai titularilor contractelor de închiriere decedaţi, al căror venit nu le permite cumpărarea locuinţei în condiţiile prevăzute la art. 3, aceştia îşi pot păstra calitatea de chiriaş.
Instanţa de fond a apreciat că nu se poate substitui voinţei părţilor, deoarece ar încălca flagrant principiul libertăţii contractuale. Astfel după cum reclamantul are un drept la prelungirea contractului de închiriere, în mod corelativ, şi pârâta are tot un drept de a admite respectiva cerere sau de a o respinge, în cel de-al doilea caz, în faţa instanţei de contencios administrativ putând fi atacat numai refuzul nejustificat, emis cu exces de putere, în speţă nefăcându-se dovada unui atare refuz, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1105 din data de 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamantul Ş.M.F., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi, urmare rejudecării, admiterea acţiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată.
Reclamantul a învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentinţa pronunţată de curtea de apel este netemeinică şi nelegală, instanţa de fond interpretând în favoarea pârâtei toate împrejurările de fapt ale cauzei şi făcând o greşită interpretare şi aplicare a legii.
A susţinut recurentul că închirierea locuinţei din Bucureşti, str. M.E. nr. X nu s-a efectuat prin Contractul de închiriere nr. G2720 din 8 noiembrie 2005, acesta fiind o continuare a contractului de închiriere dintre reclamant şi pârâtă având ca obiect locuinţa de serviciu din str. O.G. nr. X, deţinută de recurent cu contract de închiriere din anul 1997 şi până la data încheierii Contractului de închiriere din 8 noiembrie 2005. Prin urmare, s-a considerat de către reclamant că este îndeplinită condiţia impusă de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, cu atât mai mult cu cât transferul dreptului de administrare de la R.A.P.P.S. către S.P.P. s-a efectuat prin aportul direct al recurentului, în considerarea persoanei sale, tocmai pentru a i se transfera în proprietate.
A relevat recurentul că nu este riguros adevărat că numai locuinţele de serviciu aflate în administrarea S.P.P. la data de 12 decembrie 2004 sunt supuse dispoziţiilor legii, întrucât prin H.G. nr. 2424/2004 ce a intrat în vigoare la data de 13 ianuarie 2005 s-a aprobat trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al acesteia a locuinţelor de serviciu aflate în administrarea S.P.P. identificate potrivit anexei 1, în vederea vânzării acestora titularilor contractelor de închiriere potrivit dispoziţiilor Legii nr. 562/2004. Or, s-a arătat, interpretarea că legea este aplicabilă şi situaţiilor viitoare, nu numai situaţiei de fapt de la data intrării ei în vigoare, este confirmată de conţinutul art. 9 din Legea nr. 562/2004, care precizează că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii Guvernul avea obligaţia de a emite norme metodologice de aplicare a prevederilor acesteia, pentru fiecare instituţie publică din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională.
Reclamantul a mai subliniat că potrivit dispoziţiilor normelor metodologice privind vânzarea de locuinţe aflate în administrarea Serviciului de Protecţie şi Pază, anexa 2 la H.G. nr. 2424/2004, comisia de vânzare a locuinţelor era cea care decide vânzarea locuinţelor, o atare decizie (ce nu a fost anulată de autoritatea administrativă competentă) fiind luată şi în cazul său, la data de 14 decembrie 2005, şi că Legea nr. 562/2004 îşi producea efecte şi în anul 2009, urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 174 din 13 mai 2009. A considerat recurentul, faţă de noul text al art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, introdus prin Legea nr. 174/2009, că şi în anul 2009 comisia mai era îndreptăţită să aprobe cumpărarea locuinţelor de serviciu, şi că recurentul îndeplineşte toate condiţiile legale pentru cumpărarea locuinţei de serviciu din Bucureşti, str. M.E. nr. X.
Considerentele din sentinţa recurată prin care judecătorul fondului a reţinut că aprobarea cererii de vânzare de către comisie nu este suficientă, în sine, pentru a se încheia contractul, fiind necesară şi alte operaţiuni ulterioare, şi că de la emiterea de către pârât a Adresei nr. D1469 din 15 decembrie 2005 şi până la emiterea adresei de răspuns din 31 mai 2011 reclamantul nu a probat că a efectuat alte demersuri pentru vânzarea locuinţei, au fost criticate prin cererea de recurs, pe motiv că indirect instanţa de judecată a invocat o decădere a reclamantului din dreptul dobândit, fără a se face trimitere la vreun text legal care ar stabili decăderea sau chiar prescripţia dreptului la acţiune.
În fine, reclamantul a învederat că în mod greşit a fost respins de către prima instanţă şi capătul de cerere din acţiune, cu caracter subsidiar, prin care s-a solicitat a se acorda eficienţă art. 6 din Legea nr. 562/2004 prin obligarea pârâtei să menţină valabilitatea contractului de închiriere.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul Serviciul de Protecţie şi Pază a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivându-se că nu sunt întemeiate susţinerile reclamantului din cererea de recurs şi că este temeinică şi legală sentinţa atacată.
Recursul declarat de reclamantul Ş.M.F. împotriva Sentinţei civile nr. 1105 din data de 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod întemeiat instanţa de fond, prin hotărârea atacată, interpretând şi aplicând corect legea la circumstanţele de fapt ale litigiului, a procedat la respingerea ca nefondată a acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul Ş.M.F. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază, prin care s-a solicitat, cu titlu principal, recunoaşterea dreptului reclamantului de a cumpăra, în temeiul prevederilor Legii nr. 562/2004, locuinţa pe care o deţine cu contract de închiriere şi obligarea pârâtei la elaborarea documentaţiei prevăzute de normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 562/2004 în vederea realizării transferului dreptului de proprietate asupra locuinţei situată în Bucureşti, str. M.E. nr. X Bucureşti, şi, cu titlu subsidiar, obligarea pârâtului la recunoaşterea în continuare a valabilităţii contractului de închiriere, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare.
Se reţine, în primul rând, cât priveşte soluţia dată de judecătorul fondului pretenţiilor principale solicitate prin acţiune, că aceasta este legală, întrucât refuzul intimatului Serviciul de Protecţie şi Pază de a încheia cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare pentru locuinţa din Bucureşti, str. M.E. nr. X Bucureşti, deţinută cu Contractul de închiriere nr. 62720 din 8 noiembrie 2005, este justificat, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, prin art. 1 din Legea nr. 562/2004 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1168 din 9 decembrie 2004) au fost autorizate instituţiile publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate să vândă unele locuinţe de serviciu pe care acestea le aveau în administrare la data intrării în vigoare a legii menţionate, anume la data de 12 decembrie 2004, însă locuinţa în discuţie, deţinută de reclamant cu Contractul de închiriere a locuinţei de serviciu nr. 62720 din 8 noiembrie 2005 încheiat cu Serviciul de Protecţie şi Pază, nu se încadrează în sfera de aplicare a actului normativ sus menţionat, neaflându-se la data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 în administrarea instituţiei publice pârâte. Imobilul din Bucureşti, str. M.E. nr. X Bucureşti se afla la data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 în domeniul privat al statului şi în administrarea Regiei Autonome ”Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, transmiterea acestuia în administrarea Serviciului de Protecţie şi Pază fiind aprobată prin H.G. nr. 1245 din data de 13 octombrie 2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 951 din 26 octombrie 2005.
Susţinerile recurentului din cererea de recurs nu sunt relevante în soluţionarea litigiului, şi nu sunt de natură a justifica dreptul invocat de acesta, fiind evident că în condiţiile în care un imobil nu se afla în administrarea unei instituţii publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională la data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 (12 decembrie 2004), nu poate subzista nici dreptul titularului contractului de închiriere de a cumpăra locuinţa de serviciu, prevăzut de art. 2 şi următoarele din acelaşi act normativ. Decizia nr. G3449 din data de 14 decembrie 2005 emisă de Comisia de vânzare a locuinţelor din cadrul UM nr. Y Serviciul de Protecţie şi Pază, prin care s-a admis cererea de cumpărare a locuinţei de serviciu din Bucureşti, str. M.E. nr. X Bucureşti de către reclamant, şi care nu prezintă caracteristicile unui act administrativ, nu poate constitui temei pentru admiterea acţiunii reclamantului, întrucât dispoziţiile acesteia nu pot contraveni legii.
Se constată, pe de altă parte, că prima instanţă a soluţionat judicios, în sensul respingerii, şi capătul de cerere subsidiar din acţiunea reclamantului, de obligare a pârâtului la recunoaşterea în continuare a valabilităţii contractului de închiriere, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare, o atare solicitare a recurentului neputând fi analizată atâta timp cât nu s-a făcut, în litigiu, dovada îndeplinirii cerinţei legale prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de cele mai sus arătate, considerând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că este temeinică şi legală hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Ş.M.F. împotriva Sentinţei civile nr. 1105 din data de 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ş.M.F. împotriva Sentinţei civile nr. 1105 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5412/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5420/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
