ICCJ. Decizia nr. 5706/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5706/2013
Dosar nr. 7641/2/2012
Şedinţa publică din 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată în cauza nr. 66430/3/2011 aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secția de contencios administrativ Și fiscal, privind pe reclamanta D.M.C., în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Mun. Bucureşti şi având ca obiect anularea deciziei de impunere privind obligaţii de plată la F.N.U.A.S.S. pentru anii 2005 - 2009, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 35 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617 din 13 august 2007 în partea referitoare la posibilitatea emiterii de către C.N.A.S. a titlurilor de creanţă sub forma deciziilor de impunere.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a arătat că prevederile din articolul menţionat a căror anulare se solicită sunt nelegale pentru că:
- pe de o parte, conferă Caselor de asigurări de sănătate competenţa de a emite titluri de creanţă fiscale, respectiv decizii de impunere prin care stabilesc contribuţii la F.N.U.A.S.S., adăugând astfel la Legea nr. 95/2006 care nu conferă asemenea competenţă C.A.S.;
- pe de altă parte, încalcă dispoziţiile imperative ale C. proc. fisc. în privinţa competenţei exclusive a organului fiscal de a emite decizii de impunere prin care se stabilesc creanţe fiscale.
Prin încheierea din 3 octombrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secția de contencios administrativ Și fiscal, a înaintat cauza Curtii de Apel BucureȘti, secția de contencios administrativ Și fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate.
Excepţia de nelegalitate a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel BucureȘti, secția de contencios administrativ Și fiscal, sub nr. 7641/2 din 11 octombrie 2012.
A formulat întâmpinare faţă de excepţia menţionată numai emitentul actului administrativ atacat, respectiv C.N.A.S., citat în cauză potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa nr. 6406 din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta D.M.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că activitatea privind administrarea creanţelor fiscale constând în contribuţii la F.N.U.A.S.S. în cazul contribuabililor menţionaţi la art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 este dată în competenţa C.N.A.S. şi a caselor de asigurări de sănătate din subordine în întregime, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea contribuţiilor, inclusiv pe calea deciziilor de impunere.
Prin urmare, în opinia instanţei, chiar şi în situaţia în care Legea nr. 95/2006 nu s-a referit literal la emiterea deciziilor de impunere în cazul nedepunerii benevole a declaraţiilor care constituie titluri de creanţă, rezultă fără urmă de îndoială că întreaga activitate de administrare a respectivelor contribuţii este dată în competenţa caselor de asigurări de sănătate.
Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele de lege citate conduce la concluzia că prevederile art. 35 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 nu depăşesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006 în executarea căruia a fost emisă şi nu contravin nici dispoziţiilor acestei legi şi nici prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.M.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie potrivit art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta – reclamantă a arătat că interpretarea instanţei de fond în sensul că decizia de impunere este emisă de organul fiscal în faţa căruia trebuie depusă declaraţia, este eronată întrucât o astfel de interpretare asimilează C.N.A.S. şi C.A.S. cu organul fiscal în mod nelegal şi nejustificat, atribuindu-le astfel competenţe pe care acestea nu le pot dobândi decât printr-o prevedere legală expresă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că opinia instanţei referitoare la faptul că C.N.A.S. şi C.A.S. ar avea în competenţă întreaga administrare a creanţelor fiscale reprezentând contribuţii la F.N.U.A.S.S. este greşită, întrucât aşa cum rezultă din dispoziţiile coroborate ale art. 1 alin. (2), art. 17 alin. (5) şi art. 32 C. proc. fisc., atribuirea în competenţa altor organe decât organele fiscale a unei/unor activităţi de administrare a creanţelor fiscale trebuie să reiasă în mod expres dintr-o prevedere legală.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta – reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimaţilor – pârâţi, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Ordinul nr. 617/2007, din care face parte norma administrativă atacată pe calea excepţiei de nelegalitate, are ca obiect aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate F.N.U.A.S.S.
Ordinul a fost emis de C.N.A.S., în temeiul unor prevederi expres menţionate din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (art. 211 alin. (3), art. 213 alin. (3) şi (4), art. 216, art. 256 – 260 ş.a) şi din Statutul C.N.A.S., aprobat prin H.G. nr. 972/2006 (art. 7, art. 17 alin. (5) şi art. 18 pct. 36).
Soluţia adoptată de judecătorul fondului reflectă aplicarea corectă a principiului ierarhiei forţei juridice a actelor normative, art. 35 din Normele metodologice neadăugând la lege şi necontravenind sensului şi spiritului actelor normative cu forţă juridică superioară în aplicarea cărora a fost adoptat.
Art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la prevederile C. proc. fisc. în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor ce revin C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice sau juridice specializate, pentru aplicarea măsurilor de executare silită în vederea încasării sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere aferente, astfel că nu se poate reproşa instanţei de fond că a raportat fără temei analiza legalităţii ordinului la prevederile C. proc. fisc., în loc să se limiteze la cele ale Legii nr. 95/2006, aşa cum afirmă recurenta - reclamantă.
Potrivit art. 141 C. proc. fisc., executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul normelor cuprinse în acelaşi cod, de către organul de executare competent, care în materia supusă analizei este C.N.A.S. Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele examinate conduce, aşadar, la concluzia că, în cadrul competenţei atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silite pentru sumele datorate către F.N.U.A.S.S., este inclusă şi atribuţia de a emite decizii de impunere şi titluri executorii, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor C. proc. fisc.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.M.C. împotriva Sentinţei nr. 6406 din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia A VIII-A contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5684/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5734/2013. Contencios → |
|---|
