ICCJ. Decizia nr. 576/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 576/2013
Dosar nr. 2932/1/2012
Şedinţa publică de la 5 februarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Actului de constatare nr. 49/I.I din 01 iunie 2009 întocmit de autoritatea pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a acordat asistenţă juridică unei învinuite, pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la art. 248 C. pen., autoritatea pârâtă considerând astfel că s-a aflat în starea de incompatibilitate, prevăzută de dispoziţiile art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, iar ceea ce contestă este interpretarea extensivă, exclusiv literală, nesistematică şi neraţională a textului de lege ce se pretinde a fi fost încălcat, prin aceasta obţinându-se efecte contrare scopului urmărit de legiuitor, pe lângă faptul că i se creează pe plan profesional, un regim discriminator, neadmis de Constituţia României şi de legile ţării.
Prin sentinţa nr. 2930 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, reţinând în esenţă, următoarele:
Prin actul de constatare nr. 49/I.I din 01 iunie 2009, s-a constatat că reclamantul se află în stare de incompatibilitate întrucât, în timp ce exercita funcţia de deputat, a acordat, în calitate de avocat, asistenţă juridică unui învinuit în sarcina căruia fuseseră reţinute fapte penale încadrate juridic drept infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, încadrare juridică cunoscută la acel moment de către reclamant.
Reclamantul nu contestă situaţia de fapt reţinută în actul de constatare, ci doar interpretarea extensivă şi exclusiv literală, nesistematică şi neraţională a textului de lege, pe care o înlocuieşte cu propria sa interpretare.
În speţă, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul nefăcând vreo distincţie după cum conflictul de interese ar exista în concret sau după soluţia ce s-ar pronunţa în cauza penală cu privire la învinuitul sau inculpatul asistat.
Prima instanţă a mai arătat că, de altfel, reclamantul nu a avut în vedere, în propria interpretare dată textelor de lege, faptul că raţiunea legiuitorului a fost evident şi aceea ca un reprezentant al puterii de stat să nu pledeze împotriva intereselor statului român (care este acuzatorul public în cauzele penale), raţiune care transpare inclusiv din alin. (3) al art. 821 din lege.
Împotriva hotărârii primei instanţe, în termen legal, a promovat recurs recurentul-reclamant.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, vizând calitatea sa de avocat în Baroul Bucureşti din anul 1996 şi de membru al Parlamentului României – Camera Deputaţilor, în mod succesiv pentru legislaturile 2004-2008 şi 2008-2012, perioadă în care a exercitat, ca fiind permis de lege, în cumul şi profesia de avocat, recurentul a dezvoltat mai multe critici ale sentinţei primei instanţe.
Prin Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de A.S., împotriva sentinţei nr. 2930 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
4.1. O primă critică a recurentului, dezvoltată şi susţinută prin mai multe argumente, vizează interpretarea strict formală, literală şi neraţională realizată de instanţa fondului a dispoziţiilor art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, fără aplicarea cu prioritate a prevederilor din C.E.D.O.
Înalta Curte a reţinut că nu sunt întemeiate aceste critici şi susţineri ale recurentului, în condiţiile în care, prima instanţă, chiar dacă în manieră concisă, redând şi analizând conţinutul normei incidente, a precizat că nu pot fi primite aprecierile contestatorului, întrucât exced conţinutului textului de lege aplicabil.
Contrar celor afirmate de recurent şi în acord cu cele reţinute de judecătorul fondului, Înalta Curte a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 nu poate fi considerată nici strict formală şi nici neraţională, desprinsă de contextul factual, câtă vreme conţinutul clar al textului exclude astfel de abordări.
Interpretarea logică raţională a prevederii de lege incidente în cauză ce instituie incompatibilitatea prin stipulaţia expresă în sensul că „deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar doreşte să exercite şi profesia de avocat nu poate acorda asistenţă juridică” impune ca elementele factuale ce au determinat sau eventual motivat (a se vedea interesul strict profesional invocat) o atare situaţie, la care face referire recurentul să nu poată fi luate în considerare, apărând ca irelevante.
A mai reţinut prima instanţă că unica situaţie, expres reglementată de legiuitor în care prevederile art. 821 din Legea nr. 161/2003 nu se aplică este cea menţionată în art. 821 alin. (4) şi vizează cauzele în care avocatul este parte în proces sau acordă asistenţă ori reprezentare soţului sau rudelor până la gradul IV inclusiv.
A apreciat instanţa de recurs că interpretarea strictă, literală, realizată de prima instanţă nu contravine nici normelor constituţionale la care recurentul a făcut expresă trimitere, întrucât conformitatea textului incident în cauză cu textele constituţionale a fost examinată de către Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de recurentul – reclamant în faţa instanţei de fond (prin raportare la dispoziţiile art. 53, art. 41 alin. (1), art. 16 alin. (1) art. 24, art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie).
Nici susţinerile vizând nesocotirea de către judecătorul naţional a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie nu sunt fondate, câtă vreme Curtea Constituţională a examinat şi a stabilit natura constituţională a normei naţionale şi prin raportarea la prevederile şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi reţinând totodată opinia exprimată de judecătorul fondului prin Încheierea din 5 martie 2010, prin care se evidenţiază concordanţa şi similitudinea reglementării interne cu cele existente în multe state europene.
În acest context, Înalta Curte a constatat că nefondate sunt şi susţinerile recurentului referitoare la lipsa motivării instanţei de fond, punctual pe aceste aspecte, întrucât în cuprinsul încheierii interlocutorii din data de 5 martie 2010 de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată (fila 96 dosar fond) judecătorul fondului şi-a expus într-o manieră coerentă şi pertinentă punctul de vedere asupra excepţiei, în raport de toate textele din Constituţie evocate, astfel că respectiva argumentaţie nu se mai impunea a fi reluată şi în considerentele hotărârii.
Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate şi criticile circumscrise susţinerii în sensul că interpretarea realizată de judecătorul fondului este eronată şi din perspectiva prevederilor şi jurisprudenţei C.E.D.O.
Fără a nega, din perspectivă general teoretică, viabilitatea consideraţiunilor recurentului fundamentate pe jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire specială la art. 14 din Convenţie, privitor la interzicerea discriminării, Înalta Curte a constatat însă, că acestea nu au aplicabilitate în cauză, deoarece această prevedere are ca scop să împiedice orice discriminare privitoare la drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le garantează, iar criteriul este acela al aplicării unor diferenţe de tratament la situaţii analoage sau comparabile. Or, în cauză este vorba de situaţii în care, în funcţie de scopul urmărit, sunt diferite, căci este vorba de avocatul parlamentar, faţă de avocatul care nu este şi parlamentar, astfel că cerinţa situaţiilor analoage sau comparabile, sus indicată nu este îndeplinită în cauză.
Pentru aceleaşi consideraţiuni mai sus înfăţişate, Înalta Curte a considerat că nefondate sunt şi criticile vizând nemotivarea respingerii principalelor apărări ale recurentului.
În final, a apreciat prima instanţă că, în cuprinsul hotărârii chiar se regăsesc trimiteri la interpretările recurentului – reclamant asupra conţinutului textului de lege incident, înlăturate, astfel cum s-a arătat deja, pe considerentul general al raţiunii şi al scopului urmărit de legiuitor ca şi al poziţiei deţinute de recurent, ca reprezentant al unei autorităţi statale de cel mai înalt rang, respectiv de membru al Parlamentului României.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare A.S. invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. respectiv existenţa unei erori şi necercetarea completă a motivelor de recurs privind Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
La data de 6 noiembrie 2012 contestatorul a depus la dosar motivele contestate în anulare solicitând admiterea contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului în vederea cercetării şi dezlegării tuturor problemelor de drept invocate în faţa instanţei de recurs.
Contestatorul arată că instanţa de recurs nu a dezlegat o problemă de drept invocată în faza dezbaterilor, iar omisiunea instanţei de recurs a produs şi produce efecte juridice neprevăzute de lege, nerezolvate într-un stat democratic şi care nu pot fi acceptate de instanţa de recurs.
Se arată că problema de drept nerezolvată constă în faptul că pe de-o parte noţiunea de incompatibilitate nu este definită prin Legea nr. 161/2005 iar pe de altă parte, în cazul său autoritatea intimată A.N.I. a extins nelegal şi nejustificat cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 81 şi 82 din Legea nr. 161/2003 şi la interdicţia prevăzută de art. 821 din Legea nr. 161/2003, articol care reglementează situaţia parlamentarului avocat.
Contestatorul arată că dispoziţiile art. 83 din Legea nr. 161/2003 precizează expres diferenţele de regim juridic existente între situaţia parlamentarului incompatibil şi situaţia parlamentarului avocat.
Se arată că problema de drept nerezolvată constă în faptul că ipoteza interzisă prin art. 821 din Legea nr. 161/2003 are un regim juridic diferit de cel de incompatibilităţilor interzise prin art. 81 şi art. 82, iar situaţia sa, care se încadrează în dispoziţiile art. 821 din Legea nr. 161/2003 nu este supusă sancţiunilor prevăzute de art. 83 din acelaşi act normativ.
Se arată că omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra acestei probleme de drept a determinat încălcarea art. 53 din Constituţia României prin emiterea Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 30 din 11 septembrie 2012 prin care s-a constatat încetat mandatul său de deputat, hotărâre care nu poate fi contestată în justiţie.
În susţinerea motivelor contestaţiei în anulare, contestatorul a depus acte filele 15-22 dosar recurs.
La dosar intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca nefondată.
La dosar contestatorul a depus adresa din 14 decembrie 2012 emisă de Avocatul Poporului şi Decizia nr. 822/2012 a Curţii Constituţionale.
Pe excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimată prin întâmpinare, Curtea în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. o va respinge pentru următoarele considerente.
Contestaţia în anulare formulată în baza art. 317 alin. (1) C. proc. civ. pentru motivele prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. împotriva Deciziei nr. 1807 din 3 aprilie 2012 este admisibilă, ca o cale de retractare a hotărârii instanţei de recurs şi ţinând cont de dispoziţiile art. 321 C. proc. civ.
Aceste dispoziţii procedurale reglementează condiţia de admisibilitate a contestaţiei în anulare în sensul că „nu poate face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data de celei dintâi”.
Curtea apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 321 C. proc. civ. va respinge excepţia de inadmisibilitate invocată.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare formulată, Curtea o apreciază pentru următoarele considerente ca nefondată, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 5711/2/2009 s-a respins recursul declarat de contestatorul-recurent împotriva sentinţei civile nr. 2930 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 2930 din 13 aprilie 2011 s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de contestator împotriva actului de constatare nr. 49/II din 1 iunie 2009 al intimatei Agenţiei Naţionale de Integritate prin care se reţinuse situaţia sa de incompatibilitate în raport de dispoziţiile art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.
Curtea verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3181 C. proc. civ. în raport de motivele invocate, apreciază că hotărârea instanţei de recurs prin care s-a respins recursul ca nefondat nu este rezultatul unei erori materiale iar instanţa de recurs a răspuns motivat, prin considerentele aspectelor de nelegalitate invocate în cererea de recurs şi a verificat hotărârea recurată sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ.
În cauză nu poate fi reţinută o eroare materială care să fi determinat soluţia dispusă prin Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012.
În ceea ce priveşte a doua ipoteză prevăzută de art. 3181 C. proc. civ. în sensul existenţei unei omisiuni de a cerceta din greşeală a unui motiv de recurs, curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile normei legale.
Instanţa de recurs a răspuns motivat la toate aspectele de nelegalitate invocate de contestator, inclusiv cu privire la interpretarea dată de judecătorul de fond a dispoziţiilor art. 821 lit. a) din Legea nr. 161/2003.
În cauză problema de drept invocată în cadrul contestaţiei în anulare nu reprezintă în primul rând un motiv de recurs care să fi fost omis din greşeală a fi analizat, iar în al soilea rând instanţa de recurs a răspuns motivat la problema de drept invocată prin faptul că nu şi-a însuşit interpretarea contestatorului cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 821 din Legea nr. 161/2003 subliniind că recurentul nu s-a aflat în situaţia expres reglementată de dispoziţiile art. 821 alin. (4) din Legea nr. 161/2003.
Curtea nu va reţine criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României deoarece acestea reprezintă aspecte de neconstituţionalitate care au fost verificate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestator, în aceeaşi cauză privind dispoziţiile art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 320 alin. (1) C. proc. civ. va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎIN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia inadmisibilităţii.
Respinge contestaţia în anulare formulată de A.S. împotriva Deciziei nr. 1807 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 574/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 584/2013. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
