ICCJ. Decizia nr. 5891/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5891/2013
Dosar nr. 12/32/2012
Şedinţa publică de la 21 iunie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată.
Reclamantul E.F. a chemat în judecată Inspectoratul Judeţean de Politie Bacău, M.A.I. ca reprezentant al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bacău şi Ministerul Finanţelor ca reprezentant al Statului Roman, pentru ca instanţa să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 0112 din 25 iulie 1994 emis de Ministerul de Interne - Şeful Inspectoratului Judeţean de Politie Bacău, prin care a fost trecut în rezervă din rândurile forţelor poliţieneşti active în mod abuziv şi nelegal, declasificat prin Nota-raport nr. 5963 din 10 martie 2011 şi comunicat pentru prima oară de la data emiterii lui, în ziua de 30 mai 2011.
Reclamantul a solicitat: anularea în totalitate a Ordinului 0112 din 25 iulie 1994 emis de către pârâţi în mod nelegal şi abuziv; înlăturarea efectelor Ordinului 0112 din 25 iulie 1994 produse între momentul emiterii acestuia şi acela al anulării efective a actului; reintegrarea în gradul şi funcţia profesională ce corespunde unei vechimi neîntrerupte de la 01 ianuarie 1991 până la reintegrarea efectivă; acordarea drepturilor băneşti reactualizate; obligarea pârâţilor la despăgubire reprezentând salariul neachitat pe perioada de la trecerea în rezervă abuzivă şi nelegală ş până la reintegrarea efectiva .
În ceea ce priveşte taxele judiciare specifice capetelor de cerere ale acţiunii, a solicitat aplicarea O.U.G. nr. 51/2008 privind acordarea ajutorului public judiciar, pe considerentul că din aprilie 2000 şi până în prezent nu a mai realizat nici o formă de venit.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea unui act administrativ cu caracter individual emis la data de 25 iulie 1994.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bacău a formulat întâmpinare, pentru Ministerul Finanţelor Publice, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
La termenul din 26 ianuarie 2011 pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bacău a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport cu data trecerii în rezervă în anul 1994, când reclamantul a semnat personal raportul de demisie.
La termenul din 15 martie 2012, reprezentantul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bacău, a pus concluzii şi pe excepţia autorităţii puterii lucrului judecat, excepţie neinvocată anterior .
Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 65 din 22 martie 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi a M.A.I. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
A respins excepţia autorităţii puterii lucrului judecat.
A respins acţiunea formulată de reclamantul E.F. împotriva pârâtelor M.F.P. şi a M.A.I., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins acţiunea formulată împotriva Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bacău, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. a considerat că este întemeiată.
Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu cea de titular al dreptului şi respectiv, al obligaţiei ce formează conţinutul raportului de drept material dedus judecăţii.
În cauză, reclamantul a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 0112 din 25 iulie 1994 emis de Ministerul de Interne - Şeful Inspectoratului Judeţean de Politie Bacău, prin care a fost trecut în rezervă din rândurile forţelor poliţieneşti active, reintegrarea în gradul şi funcţia profesională ce corespunde unei vechimi neîntrerupte de la 01 ianuarie 1991 până la reintegrarea efectiva; acordarea drepturilor băneşti reactualizate; obligarea pârâţilor la despăgubire reprezentând salariul neachitat pe perioada de la trecerea în rezervă abuzivă şi nelegală şi până la reintegrarea efectivă. Or, Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecăţii, deoarece în situaţia admiterii acţiunii formulată de către reclamant, cererile reclamantului privind plata drepturilor băneşti reactualizate şi obligarea la despăgubire, reprezentând salariul neachitat pe perioada de la trecerea în rezervă abuzivă şi nelegală şi până la reintegrarea efectivă, sunt în sarcina emitentului actului administrativ atacat.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către Ministerul Administraţiei şi Internelor:
Şi în ceea ce priveşte această excepţie, prima instanţă a considerat-o întemeiată, având în vedere că emitent al actului administrativ contestat este Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bacău.
Excepţia autorităţii de lucru judecat fost respinsă, deoarece sentinţa civilă nr. 902/31 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. 5349/110/2008, nu este definitivă, reclamantul declarând recurs la data de 23 ianuarie 2012, înregistrat la 6 februarie 2012, la Curtea de Apel Bacău, primul termen de judecată stabilit fiind 19 aprilie 2012.
Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către reprezentantul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă, reţinând următoarele:
Reclamantul, prin raportul din data de 18 iulie 1994 a solicitat Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bacău, aprobarea să fie trecut în rezervă, începând cu data de 26 iulie 1994, motivând că are de rezolvat mai multe probleme familiale.
Raportul poartă semnătura reclamantului.
Cererea reclamantului (raportul menţionat mai sus), a fost soluţionată, în sensul că s-a emis ordinul contestat, prin care reclamantul a fost trecut în rezervă.
Dovada că reclamantul a luat cunoştinţă de soluţionarea cererii sale, este tocmai faptul că ulterior, acesta nu a mai funcţionat în cadrul poliţiei, fiind mulţumit de modul de soluţionare a cererii sale.
Faptul că Ordinul nr. 0112 din 25 iulie 1994 i-a fost comunicat reclamantului la data de 30 mai 2011, pentru prima dată, nu poate constitui data când acesta a luat cunoştinţă de modalitatea de soluţionare a cererii sale.
Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”
Potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, „plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie”.
Curtea de apel a considerat că reclamantul nu poate invoca acum că nu a avut cunoştinţă de Ordinul de trecere în rezervă, în situaţia în care a solicitat trecerea în rezervă, cererea fiindu-i soluţionată favorabil, ulterior desfăşurând activităţi ca şi civil, astfel că reclamantul a luat cunoştinţă de modul de soluţionare a cererii sale în momentul în care raporturile sale de serviciu au încetat şi a fost trecut în rezervă şi nu la data când a solicitat comunicarea înscrisului care atesta această situaţie de fapt.
A apreciat prima instanţă că, în cazul în care reclamantul ar fi avut nelămuriri privitoare la modalitatea de soluţionare a cererii sale, se impunea a se adresa autorităţii pârâte în termenul prevăzut de către legiuitor, respectiv 30 de zile sau de 6 luni de zile de la data trecerii în rezervă.
Reclamantul, în răspunsul la întâmpinarea formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, a susţinut că obiectul acţiunii îl constituie constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 0112/1994 şi în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 înlocuite cu dispoziţiile art. 2502 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este imprescriptibil.
Cu privire la această apărare, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantului este formulată în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege specială, care nu conţine instituţia nulităţii absolute, legiuitorul dând posibilitatea ca, în temeiul dispoziţiilor acestei legi, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral să se poată adresa instanţei de contencios administrativ, cu respectarea unei anumite proceduri şi a unor termene.
Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul E.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea în drept a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 5 şi 7 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 3041 din acelaşi cod.
Fără a dezvolta separat motivele de recurs invocate, recurentul-reclamant aduce sentinţei atacate următoarele critici:
- În mod greşit instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de pârâţi, fără a administra dovezi cu privire la temeinicia acestora, deşi prin răspunsurile la întâmpinări, dezbaterile orale de la termenul din data de 15 martie 2012 şi concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care excepţiile invocate de pârâţi trebuie respinse.
- În partea expozitivă a sentinţei instanţa a omis să menţioneze că pronunţarea hotărârii a fost amânată cu menţiunile despre amânarea pronunţării, că încheierea de dezbateri face corp comun cu sentinţa pronunţată precum şi faptul că această sentinţă a fost comunicată fără încheierea de amânare a pronunţării.
- În considerentele hotărârii, instanţa a încălcat normele prevăzute de art. 261 C. proc. civ., prin crearea aparenţei că a respectat aceste dispoziţii.
Astfel, pentru a judeca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii M.A.I. şi M.F., instanţa în mod mincinos a afirmat în alin. (5) al pag. 9 din sentinţa, că reclamantul nu a motivat care sunt temeiurile de fapt şi de drept care să justifice calitatea procesuală pasivă a pârâţilor M.F.P. şi M.A.I., când, de fapt a motivat acest lucru prin răspunsurile la întâmpinările depuse la dosar, cu menţiunea că instanţa nu a luat în seamă cererea sa prin care solicita ca pârâţii M.A.I. şi I.J.P. să depună la dosar actele normative sau Ordinele de Ministru prin care M.A.I. delega decizia de trecere în rezervă a subofiţerilor din cadrul unităţilor de Politie judeţene către Şeful acestor unităţi.
- Instanţa de fond a judecat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de IJP Bacău în lipsa oricăror dovezi, reţinând, în mod greşit, că reclamantul, prin raportul din 18 iulie 1994 a solicitat I.J.P. Bacău aprobarea să fie trecut în rezervă începând cu data de 26 iulie 1994, cu motivaţia că are de rezolvat mai multe probleme familiale, iar în cazul în care ar fi avut nelămuriri privitoare la modalitatea de soluţionare a cererii se impunea a se adresa în termenul prevăzut de către legiuitor, respectiv de 30 zile s-au de 6 luni de zile de la data trecerii în rezervă, deşi acţiunea pe care a formulat-o este imprescriptibilă.
Instanţa nu a respectat obligaţia imperativă a art. 261 C. proc. civ. şi nu a motivat în fapt şi în drept prescripţia acţiunii şi inexistenţa nulităţii absolute în Legea nr. 554/2004.
A mai susţinut recurentul reclamant că toate criticile sale demonstrează că sentinţa civilă nr. 65/2012 a fost rezultatul unui proces viciat.
Totodată, în finalul cererii de recurs, recurentul - reclamant a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 0112 din 25 iulie 1994, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, fără a dezvolta motive noi de nelegalitate ale actului administrativ contestat. Afirmă recurentul că propune ca probatoriu în susţinerea excepţiei pe cel indicat în cererea de chemare în judecată.
La data de 17 iunie 2013, recurentul-reclamant a depus la dosar precizări cu privire la cererea de recurs, asupra cărora Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus punct de vedere cu solicitarea de a fi constatate nule pentru depunerea peste termenul de motivare a recursului prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 0112 din 25 iulie 1994, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia de nelegalitate a unui act administrativ este un mijloc de apărare care poate fi invocat în cadrul unui proces început, doar pe cale incidentală.
În cauză dedusă judecăţii, obiectul acţiunii reclamantului îl constituie anularea Ordinului nr. 0112/25 iulie 1994, emis de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Bacău, act administrativ asupra căruia recurentul a înţeles să invoce excepţia de nelegalitate, în cadrul căii de atac a recursului.
Or, cum nu se poate tinde la desfiinţarea efectelor unui act administrativ, şi pe cale principală şi pe cale incidentală, în cadrul aceluiaşi proces, Înalta Curte respinge cererea recurentului - reclamant, luând în considerare şi faptul că acesta nu a motivat distinct excepţia de nelegalitate şi nici nu a solicitat alte probe în susţinerea acesteia.
Referitor la precizările la cererea de recurs depuse la dosar la data de 17 iunie 2013, analizând conţinutul acestora, Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat motive noi de recurs, reiterând doar unele aspecte reliefate în cererea de recurs.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Critica privind lipsa menţiunilor din hotărârea pronunţată cu referire la faptul că pronunţarea hotărârii a fost amânată, că încheierea de dezbateri face corp comun cu sentinţa pronunţată, precum şi faptul că această sentinţă a fost comunicată fără încheierea de amânare a pronunţării, este nefondată.
Astfel cum rezultă din practicaua sentinţei recurate, instanţa a menţionat faptul că dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 15 martie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din aceeaşi zi, menţiune care din punct de vedere procedural şi juridic exprimă instituţia amânării pronunţării reglementată de art. 260 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte lipsa celorlalte menţiuni, precum şi necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 265 C. proc. civ. care stabilesc elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină hotărârea judecătorească nu reglementează obligaţia instanţei de a trece alte menţiuni decât cele enumerate limitativ la punctele 1-8 din articolul procedural arătat.
De asemenea, art. 266 C. proc. civ. prevede că „hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul când aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului”. Prin urmare, necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării, nu poate constitui motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, recurentul nedovedind vreo vătămare procesuală, care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea sentinţei atacate.
În ceea ce priveşte critica privind soluţionarea de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive atât a M.F.P. cât şi a M.I., se constată că, instanţa de fond a motivat soluţia de admitere acestei excepţii, reţinând că, în raport cu actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat, respectiv Ordinul nr. 0112 din 25 iulie 1994 al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bacău, calitate procesuală pasivă are numai această autoritate emitentă a actului atacat.
În ceea ce priveşte critica privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta curte constată că şi aceasta este nefondată, pentru următoarele argumente:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanţei de contencios administrativ la data de 03 ianuarie 2012, recurentul-reclamant a solicitat anularea unui act administrativ cu caracter individual, respectiv Ordinul nr. 0112 emis de Şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bacău, la data de 25 iulie 1994 prin care s-a dispus trecerea în rezervă a recurentului-reclamant, în urma cererii sale formulate în acest sens prin Raportul semnat olograf şi datat 18 iulie 1994.
Actul administrativ menţionat a fost imediat pus în executare, raporturile de serviciu ale reclamantului cu unitatea angajatoare I.P.J. Bacău încetând din momentul emiterii ordinului.
În acest context, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că dreptul la acţiune a reclamantului s-a prescris, apreciind, în mod just, că afirmaţiile recurentului-reclamant referitoare la comunicarea pentru prima dată a ordinului de trecere în rezervă şi a actelor care au stat la baza lui, la data de 30 mai 2011 sunt nerelevante, din moment ce efectele produse de actul administrativ contestat erau bine-cunoscute de către recurentul-reclamant încă de la data emiterii acestuia, respectiv de la 25 iulie 1994.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”
Potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.
Prin urmare, raportat la aceste dispoziţii legale, data de 27 iunie 2011, ca dată a formulării plângerii administrative, împotriva Ordinului nr. 0112 din 25 aprilie 1994 nu respectă niciunul dintre termenele menţionate în textul de lege.
Susţinerea recurentului că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 30 mai 2011, când i s-a comunicat, în materialitatea lui ordinul de trecere în rezervă, după declasificare, reflectă o interpretare care se îndepărtează de la scopul avut în vedere de legiuitor, atunci când a stabilit că termenul de 30 de zile începe să curgă de la comunicarea actului administrativ.
Raţiunea pentru care s-a prevăzut un termen, a avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, dar şi prezumţia că destinatarul actului, chiar dacă nu i s-a comunicat actul în forma sa materială, a luat cunoştinţă de cele dispuse prin acesta, iar în cazul de faţă, prezumţia a devenit certitudine, din moment ce raporturile de serviciu ale reclamantului au încetat în urmă cu aproape 20 de ani.
Pe de altă parte, art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 are în vedere, prin sintagma „motive temeinice” şi ipoteza în care actul administrativ nu a fost comunicat, stipulând că plângerea prealabilă poate fi introdusă şi peste termenul de 30 de zile de la comunicare, dar nu mai târziu de 6 luni de la emiterea acestuia.
Or, recurentul-reclamant, nu a depus nicio diligenţă în intervalul de timp de 6 luni de când i-au încetat raporturile de serviciu prin emiterea ordinului, afirmaţiile sale în sensul că raportul depus la dosar prin care solicita trecerea în rezervă nu este real, sau că solicitarea sa a fost făcută doar pentru un interval de 3 luni de zile, nefiind probate cu niciun înscris depus la dosarul cauzei.
Înalta Curte nu poate primi nici susţinerea recurentului - reclamant în sensul imprescriptibilităţii acţiunii sale, întrucât a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului administrativ contestat.
Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantului este formulată în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege specială, care dă posibilitatea persoanei vătămate într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual să se poată adresa instanţei de contencios administrativ, cu respectarea unei anumite proceduri şi a unor termene, reglementând expres imprescriptibilitatea, în ceea ce priveşte formularea plângerii prealabile, respectiv a acţiunii în anulare doar în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ.
În acest context, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a aplicat dispoziţiile legii contenciosului administrativ referitoare la prescripţia dreptului la acţiunea formulată de reclamant, respingând-o ca atare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de E.F. împotriva sentinţei nr. 65 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5830/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6102/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
