ICCJ. Decizia nr. 6595/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6595/2013
Dosar nr. 367/45/2012
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 3183/89 din 24 noiembrie 2011, reclamanţii M.S., M.N.D., A.G., A.A., C.E.L. au chemat în judecată pe Universitatea S.H. Bucureşti şi pe M.E.C.T.S., solicitând ca Universitatea să fie obligată să le elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, precum şi certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, care să ateste absolvirea Facultăţii de Sociologie - Psihologie, în sesiunea iulie 2009, iar M.E.N. să aprobe tipărirea formularelor tipizate, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 lei pe zi întârziere.
Tribunalul Vaslui prin sentinţa nr. 270/ CA din 12 martie 2012, şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Iaşi, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 367/45/2012.
2. Hotărârea instanţei de fond
A. Prin Sentinţa nr. 162 din 14 mai 2012 a Curţii de Apel Iaşi a fost admisă acţiunea introdusă de reclamanţii M.S., M.N.D., A.G., A.A. şi C.E.L., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.
A fost obligată pârâta Universitatea S.H. Bucureşti să elibereze actul de studii cu regim special, denumit „Diplomă de licenţă”, însoţit de Suplimentul de Diplomă, precum şi certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, prin care să ateste că reclamanţii au susţinut şi promovat examenul de licenţă, în specialitatea urmată, obţinând „Titlul de Licenţiat”.
Instanţa a respins cererea reclamanţilor de a se obliga pârâta Universitatea S.H. Bucureşti la plata unei penalităţi, de 100 lei pe zi întârziere, în caz de refuz, ca prematură.
Instanţa a respins acţiunea introdusă de reclamanţii M.S., M.N.D., A.G., A.A. şi C.E.L. în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S. şi a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă Universitatea S.H. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanţie M.E.C.T.S.
A fost obligat pârâtul-chemat în garanţie M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a formularelor tipizate, constând în Diploma de Licenţă şi Suplimentul de Diplomă, precum şi Certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, întru-un număr care să asigure dreptul reclamanţilor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de învăţământ superior absolvite de cei în cauză, în cadrul Universităţii S.H. Bucureşti.
A fost respinsă, ca prematură, solicitarea de a se obliga chematul în garanţie la plata de despăgubiri, în cuantum de 100 lei/zi întârziere.
B. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii au încheiat, în anul 2006, contracte de studii cu Universitatea S.H. Bucureşti, având ca obiect pregătirea acestora în cadrul formei denumită „învăţământ la distanţă”, la Facultatea de Sociologie - Psihologie şi că, în urma promovării examenului de licenţă, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-au eliberat adeverinţele nr. 3329 din 06 septembrie 2010, 7962 din 23 iulie 2009, 7817 din 23 iulie 2009, 7809 din 23 iulie 2009, 7980 din 23 iulie 2009 şi 1626 din 25 august 2011, prin care se atestă că, a fost „susţinut şi promovat examenul de licenţa”, obţinându-se „Titlul de Licenţiat”în specialitatea urmată, la finalul înscrisului menţionat făcându-se precizarea că adeverinţa are „termen de valabilitate până la eliberarea Diplomei de Licenţă” şi că „Universitatea Spiru Haret, având învăţământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă”.
Se mai reţine că, prin adresa nr. 36125 din 25 iunie 2009, M.E.N. a adus la cunoştinţa instituţiilor de învăţământ acreditate că SC R SA - Compania de Material Didactic eliberează formularele tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor, numai cu aprobarea scrisă a M.E.N., cerându-li-se celor vizaţi să „solicite M.E.N. aprobarea notei comandă, printr-o cerere conform machetei”.
Urmare acestei solicitări, Universitatea S.H. Bucureşti, prin adresa nr. 769 din 25 august 2009 a înaintat M.E.N. necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor anului 2009 (estimat la cca. 70.000 de absolvenţi), cerere la care s-a revenit prin adresele nr. 278 din 5 august 2010 şi nr. 1054 din 03 februarie 2011, confirmându-se primirea unui număr de 10.325 bucăţi formulare tipizate.
Întrucât reclamanţilor nu li s-au eliberat diploma de licenţă, prin cererea adresată M.E.N. şi Universităţii S.H. la data de 30 septembrie 2010, aceştia au solicitat eliberarea actului administrativ care atestă absolvirea formei de învăţământ urmate, în perioada anilor 2006-2009, cerere căreia nu i s-a dat curs.
Apreciind refuzul de eliberare a diplomei de licenţă ca fiind nejustificat, reclamanţii au promovat prezenta acţiune, în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004.
În raport de această situaţie de fapt, Curtea a constatat că Universitatea S.H. a fost înfiinţată prin Legea nr. 443/2002 ca persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ şi că, prin H.G. nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, pentru forma de învăţământ de zi, domeniile de licenţă, printre care se numără şi specialitatea Psihologie.
Curtea a reţinut, de asemenea, că în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, M.E.N. a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, prin care a stabilit, la art. 2, că: „Admiterea în învăţământul superior public şi particular se organizează pe domenii de studiu de licenţă pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”, la art. 8 al aceluiaşi ordin s-a arătat că: „Formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pot fi organizate numai de către universităţile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective şi dispun de departamente specializate”.
În raport de acest cadru normativ, care permitea Universităţii S.H. să organizeze forme de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, Curtea a constatat că Facultatea de „Psihologie” figurează în anexa nr. 3 la H.G. nr. 676/2007, ca autorizată să organizeze forma de învăţământ de zi pe domeniul de studiu de licenţă „Psihologie” şi a apreciat că forma de învăţământ urmată de reclamantă nu poate fi considerată ca fiind „în afara cadrului legal”, astfel cum susţine M.E.N.
În acest sens, instanţa a constatat că, nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 şi a H.G. nr. 635/2008, şi nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, nici unul dintre factorii cu atribuţii de decizie din cadrul sistemului naţional de educaţie nu numai că nu a sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare şi desfăşurare a procesului educaţional la nivelul Universităţii S.H., dar, în aceeaşi perioadă, M.E.N. a autorizat chiar şi eliberarea de diplome de licenţă, pentru absolvenţi ai formei de învăţământ la distanţă, organizată de universitatea menţionată, ceea ce echivalează cu o confirmare, fie ea şi indirectă, a legalităţii procesului de învăţământ în acel domeniu.
În aceste condiţii de reglementare şi în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administraţiei publice centrale, chemat să organizeze şi să conducă sistemul naţional de educaţie, respectiv de M.E.N., Curtea a apreciat că organizarea de către Universitatea S.H. a formei de învăţământ la distanţă, pentru specialitatea „Psihologie”, concomitent cu forma de pregătire prin cursuri de zi, ţine de exerciţiul autonomiei universitare, autonomie care este garantată de art. 32 alin. (6) din Constituţia României şi Legea nr. 84/1995, în vigoare la acea dată.
Ca atare, recunoaşterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de M.E.N., a posibilităţii organizării, de către universităţile acreditate, a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, a concluzionat instanţa că statuează reclamanţilor dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de licenţă, însoţită de Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut şi de pct. VII din Metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul Universităţii S.H., la data de 13 mai 2009, act ce a fost înregistrat sub art. 1405 din 21 mai 2009.
Curtea a apreciat de asemenea că acest drept nu poate fi afectat şi cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergenţele care au apărut, pe parcursul timpului, între Universitatea S.H. şi M.E.N., pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării activităţilor specifice formei de învăţământ la distanţă, pentru specializările la care erau organizate şi cursuri de zi acreditate/ autorizate, atâta timp cât M.E.N. sau A.R.A.C.I.S., înfiinţată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă, în perioada de referinţă, care să conducă la concluzia că instituţia de învăţământ superior menţionată a acţionat în afara cadrului legal, în condiţiile în care M.E.N. i se recunoştea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii”.
În acest context, Curtea a apreciat că, atâta timp cât, nici până la încheierea perioadei de monitorizare şi nici ulterior acestui moment, M.E.N., în exercitarea atribuţiei sale de control şi monitorizare a aplicării prevederilor legale referitoare la organizarea şi funcţionarea unităţilor de învăţământ superior de stat şi particulare, nu a reclamat nereguli în organizarea admiterii, în funcţionarea domeniilor de studiu pentru care s-a obţinut acreditarea sau autorizaţia de funcţionare provizorie, şi nici cu privire la susţinerea examenelor de licenţă, acesta, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, având rol de organizator şi conducător al sistemului naţional de educaţie, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susţinut de reclamanţi şi să ia măsurile administrative corespunzătoare, care să permită satisfacerea dreptului celor în cauză de a li se elibera diploma de licenţă, în condiţiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007, act administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverinţelor eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licenţă la maxim 12 luni.
Curtea a apreciat că persistenţa în refuzul organului administrativ, cu rol de conducător al sistemului naţional de educaţie, de a aproba eliberarea formularelor tipizate, la nivelul solicitat de Universitatea S.H., prin adresa nr. 769 din 25 august 2009, doar pentru că are rezerve în ceea ce priveşte faptul că specializarea „Psihologie” la forma de „învăţământ la distanţă”, nu se regăseşte în nici o hotărâre de Guvern, în perioada anilor 2005 - 2009, este nejustificat, atâta timp cât art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de ministrul educaţiei, permitea, chiar dacă nu într-o formă suficient de clară, posibilitatea organizării acestei forme de învăţământ în cazul în care forma de învăţământ prin cursuri de zi, pentru acea specialitate, fusese acreditată şi dacă existau departamente specializate în cadrul universităţii organizatoare.
Cum este necontestat faptul că specializarea „Psihologie” a fost acreditată, Curtea a apreciat că, simplul refuz de a recunoaşte valabilitatea studiilor la forma de învăţământ la distanţa, nu poate acoperi lipsa de acţiune şi nefinalizarea vreunui demers legal sau judiciar, menit să constate pretinsa încălcare a legii, de către instituţia de învăţământ superior organizatoare a examenului de licenţă, la această formă de învăţământ, precum şi a regulilor şi normelor referitoare la organizarea şi desfăşurarea procesului educaţional, pe parcursul celor 10 ani ce au trecut de la momentul înfiinţării acesteia, prin lege.
În atare condiţii, Curtea a apreciat că refuzul pârâtului-chemat în garanţie de a aproba eliberarea formularelor tipizate, solicitate de Universitatea S.H., nu poate acoperi sau suplini lipsa de acţiune a instituţiilor publice cu atribuţii în domeniul asigurării calităţii educaţiei, atâta timp cât O.U.G. nr. 75/2005 obliga pe furnizorii de educaţie ca, după obţinerea acreditării, să transmită anual A.R.A.C.I.S. rapoarte anuale de evaluare internă, iar pe instituţia de interes public naţional menţionată să avertizeze pe furnizorul de educaţie, atunci când ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate şi să procedeze la aducerea activităţii educaţionale la nivelul standardelor naţionale în vigoare.
De altfel, acelaşi act normativ evocat, a reţinut instanţa de fond că permitea M.E.N. ca, în cazul în care şi în urma celui de al treilea raport de evaluare externă, constatările ar fi fost nefavorabile, să elaboreze sau să promoveze, după caz, prin ordin, hotărâre a Guvernului sau prin lege, decizia de încetare definitivă a şcolarizării în cadrul programului contestat, demersuri ce nu s-a dovedit a fi fost iniţiate şi finalizate.
Având însă în vedere că obligaţia de eliberare a actului individual de studii în sistemul naţional de învăţământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007, emis de M.E.N., ca fiind „document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studiile de învăţământ superior efectuate”, revine instituţiei de învăţământ superior acreditate şi nu conducătorului sistemului naţional de educaţie, Curtea a admis acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., pe care o va obliga să elibereze diploma de licenţa şi suplimentul la diploma, prin care să se ateste susţinerea şi promovarea examenului de licenţă, cu titlul de Licenţiat în Psihologie.
Întrucât se constată că între reclamanţi şi pârâtul M.E.N. nu exista nici un raport juridic direct, legat de procesul de finalizare a studiilor şi de eliberare a actelor de studii, Curtea a respins acţiunea promovată în contradictoriu cu acesta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive în prezenta cauză.
Curtea a constatat însă că există un raport juridic direct între pârâta Universitatea S.H. şi M.E.N., născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC R. SA a numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat ca fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au trecut de la înfiinţarea menţionatei universităţi, nu s-a acţionat în mod decisiv pentru a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal de desfăşurare a activităţii, prin organizarea formei de învăţământ la distanţă, în condiţiile în care Ordinul nr. 3404/2006 nu interzicea, în mod explicit, instituţiei de învăţământ să desfăşoare această activitate, dacă forma de învăţământ prin cursuri de zi fusese acreditată, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie a fost admisă, în sensul obligării M.E.N. să aprobe tipărirea, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a formularelor tipizate necesare satisfacerii dreptului reclamanţilor.
Cât priveşte solicitarea reclamanţilor şi respectiv cererea pârâtei-reclamante de a se obliga părţile chemate în judecată la plata de penalităţi, în caz de refuz de a se aduce la îndeplinire dispoziţiile prezentei hotărâri, Curtea o consideră ca fiind prematură, acest drept putând fi valorificat doar după împlinirea termenului stabilit de instanţă şi numai în procedura prevăzută de art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004, considerente pentru care aceste cereri au fost respinse.
3. Recursul declarat de M.E.N.
Prin motivele de recurs formulate M.E.N. a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, recurentul a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât prin obligarea M.E.C.T.S. să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă, spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale, instanţa de fond s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare, substituindu-se M.E.C.T.S., fără ca studiile efectuate să fie la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.
Recurentul a arătat că instanţa de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învăţământului superior şi nu a ţinut cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituţia de învăţământ superior cu aprobarea M.E.C.T.S.
S-a arătat că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate/ autorizate să funcţioneze provizoriu structurile şi specializările universitare cu formele de învăţământ respective, interpretând în mod eronat prevederile legale aplicabile cauzei.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 3041 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, ca instanţă de fond, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată se referă la obligarea pârâţilor Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S. la eliberarea diplomei de licenţă.
Înalta Curte reţine că pârâta Universitatea S.H. este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Prin Legea nr. 443/2002 a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Potrivit art. l din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Înalta Curte a reţinut că Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în discuţie.
În speţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I a din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte a reţinut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispoziţiile art. 10, competenţa materială de soluţionare a cauzelor în raport de două criterii şi anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte un act administrativ ce trebuie emis de o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul ce va emite actul.
Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, în temeiul art. 312 - 313 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Vaslui.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de M.E.N. împotriva Sentinţei nr. 162 din 14 mai 2012 a Curţii de Apel Iaşi-secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6631/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 6602/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
