ICCJ. Decizia nr. 6619/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Drepturi băneşti. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6619/2013
Dosar nr. 8094/90/2012
Şedinţa de la 9 octombrie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 septembrie 2012 la Tribunalul Vâlcea, reclamanta D.D.C. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata indemnizaţiei rezultată ca urmare a dobândirii unei vechimi în muncă de peste 20 de ani, începând cu luna aprilie 2011, concretizată în indemnizaţia calculată prin Ordinul nr. 821/C/2011 emis de Ministerul Justiţiei, precum şi obligarea pârâţilor la plata diferenţei până la indemnizaţia efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime.
Reclamanta a solicitat să se constate discriminarea sa faţă de alţi judecători cu aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, prin aplicarea unor procente diferite la indemnizaţia de încadrare, înainte şi după anul 2011, fără a exista o justificare obiectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 222 din 25 februarie 2013, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Hotărârea tribunalului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 7 din Anexa VI Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora, persoana din sistemul justiţiei care este nemulţumită de modul de stabilire a drepturilor salariale se poate adresa instanţei de judecată special prevăzută de lege şi care, în cazul reclamantei, este Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale şi prin sentinţa civilă nr. 1605 din 15 mai 2013 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi în vederea soluţionării acestuia, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 7 din Anexa VI Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010, pentru că reclamanta nu solicită anularea Ordinului nr. 821/C/2011 emis de Ministrul Justiţiei cu privire la salarizarea sa, formulând acţiunea în baza prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 pentru sancţionarea comportamentului discriminatoriu al angajatorului şi pentru obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre indemnizaţiile colegilor săi care au împlinit aceeaşi vechime anterior datei de 31 decembrie 2010.
Dând eficienţă principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă numai în limitele investirii, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere obiectul şi motivarea cererii de chemare în judecată, precum şi temeiul de drept, în raport de care a constatat că prezenta acţiune este de drept comun, având ca obiect plata diferenţelor salariale rezultate din pretinsa discriminare şi deci competenţa de soluţionare în primă instanţă revine secţiilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalelor.
Sesizată asupra prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa Tribunalului Vâlcea pentru a se pronunţa în primă instanţă asupra cauzei, având în vedere următoarele considerente:
Reclamanta D.D.C. îndeplineşte funcţia de judecător la Judecătoria Râmnicu - Vâlcea şi prin Ordinul nr. 821/C/2011 emis de Ministru Justiţiei a fost încadrată cu începere de la data de 1 aprilie 2011 în gradaţia 5, clasa de salarizare 102, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă de peste 20 de ani.
Acest ordin a fost emis în temeiul Legii - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul M.M.F.P.S. nr. 42/2011 şi Ordinul M.F.P. nr. 77/2011.
În cauza dedusă judecăţii, nu s-a solicitat anularea ordinului individual privind încadrarea şi salarizarea reclamantei, contestându-se modalitatea de calcul a indemnizaţiei potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 285/2010, cu motivarea că, această modalitate generează discriminare în raport cu alţi magistraţi care au împlinit o vechime de peste 20 de ani anterior anului 2011 şi care, beneficiază de o indemnizaţie mai mare, fără a exista o justificare obiectivă.
Faţă de considerentele expuse în cererea de chemare în judecată şi în răspunsul la întâmpinare rezultă cu evidenţă că reclamanta nu a contestat modul de stabilire a drepturilor sale salariale, astfel că, nu sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în art. 7 Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi avute în vedere de Tribunalul Vâlcea pentru admiterea excepţiei de necompetenţă materială.
Reclamanta a precizat că temeiul legal al cererii sale constă în încălcarea dreptului său subiectiv cu privire la principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament, reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sunt esenţiale pentru corecta determinare a normelor de competenţă materială incidente în litigiu, cu respectarea principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă numai în limitele investirii.
Atât cererea principală, cât şi cererea accesorie din acţiunea formulată de reclamantă s-au întemeiat pe O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
În consecinţă, acest act normativ reprezintă temeiul de drept al acţiunii, astfel că, devine aplicabilă regula de competenţă materială cuprinsă în art. 27 alin. (1), care prevede că, persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Pentru motivele care au fost expuse, se constată că, prezentul litigiu nu este supus normelor speciale de competenţă prevăzute de art. 7 Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, fiind un litigiu de drept comun, pentru soluţionarea căruia, în primă instanţă, competenţa materială aparţine Tribunalului Vâlcea, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţa corect sesizată de către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta D.D.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6605/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6624/2013. Contencios → |
|---|
