ICCJ. Decizia nr. 6601/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6601/2013
Dosar nr. 831/2/2012
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 831/2/2012, la data de 31 ianuarie 2012, reclamanta D.V.A. a chemat în judecată pe pârâţii Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii cu nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Baroului Bucureşti, a Deciziei cu nr. 236 din 3 decembrie 2011 a UNBR şi obligarea pârâţilor să emită Decizia de primire în avocatură a reclamantei, în condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, precum şi înscrierea acesteia în tabloul avocaţilor definitivi ai Baroului Bucureşti.
2. Hotărârea instanţei de fond
A. Prin Sentinţa nr. 2325 din 2 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta D.V.A., în contradictoriu cu pârâţii Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, în sensul că a fost anulată Hotărârii nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Baroului Bucureşti şi Decizia nr. 236 din 3 decembrie 2011 a UNBR.
În consecinţă, instanţa a dispus obligarea pârâţilor la emiterea Deciziei de primire în avocatură a reclamantei în condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (2) litera b din Legea nr. 51/1995 şi la înscrierea acesteia în tabloul avocaţilor definitivi şi incompatibili ai Baroului Bucureşti.
B. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanţe
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că refuzul pârâtei de primire a reclamantei în profesia de avocat, în baza prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 este nelegal şi netemeinic, fiind corolarul exercitării dreptului de apreciere al autorităţii publice cu exces de putere, în accepţiunea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. c), i) şi n) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că pentru a fi în prezenta unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. i) teza întâi din Legea nr. 554/2004, este necesară existenţa unei comunicări exprese a poziţiei autorităţii publice căreia i s-a adresat cererea, în sensul nerezolvării acesteia, iar pe de altă parte, refuzul de a soluţiona cererea trebuie să se bazeze pe depăşirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere.
Prin Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului Bucureşti, cererea reclamantei de primire în profesia de avocat, formulată în temeiul prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că din evaluarea petentei a rezultat că aceasta nu şi-a însuşit cunoştinţele privind profesia de avocat.
Instanţa a reţinut că Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului Bucureşti este nelegală şi netemeinică, fiind emisă cu nerespectarea condiţiilor generale de legalitate ale actului administrativ, precum şi cu încălcarea condiţiilor specifice de legalitate prevăzute de lege pentru existenţa valabilă a actului administrativ a cărui anulare se solicită.
Curtea a reţinut că Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului Bucureşti este emisă cu încălcarea condiţiei de formă prevăzută de lege pentru existenţa valabilă a acesteia, reţinând că hotărârea nu este motivată, condiţie ad validitatem de care se leagă şi alte condiţii de formă exterioare ale actului.
Instanţa de fond a constatat că aprecierea pârâtei, potrivit căreia “din evaluarea petentei a rezultat că aceasta nu şi-a însuşit cunoştinţele privind profesia de avocat”, nu îndeplineşte cerinţa motivării actelor administrative, întrucât nu se arată în concret care au fost dispoziţiile legale care guvernează exercitarea profesiei de avocat pe care reclamanta nu şi le-a însuşit.
Instanţa a reţinut că orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată, nu doar din perspectiva competenţei autorităţii de a o emite, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei vizate şi a organului de control judiciar de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii astfel adoptate, respectiv asupra respectării graniţei dintre puterea discreţionară şi arbitrariu.
În concluzie, a reţinut instanţa că motivarea reprezintă o obligaţie generală a autorităţilor publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă, în profitul beneficiarului actului care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.
Curtea a reţinut incidenţa în cauză şi a altor motive de nulitate a actelor administrative a căror anulare se solicită în prezenta cauză.
În privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, instanţa de fond a făcut o aplicare directă a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră dreptul la un proces echitabil şi a blocului de convenţionalitate constituit de practica constantă a CEDO în cauzele tip Beian c. României.
La soluţionarea prezentei cauze curtea a avut în vedere hotărârea pronunţată de către CEDO în cauza Ştefan şi Ştef împotriva României, obligatorie pentru instanţele de judecată, hotărâre prin care instanţa europeană a statuat modul de aplicare şi de interpretare al prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995.
Or, instanţa de fond a reţinut că situaţia reclamantei din prezenta cauză este identică cu situaţia de fapt şi de drept expusă de către CEDO în cauza Ştefan şi Ştef împotriva României, aşa încât pentru similitudine de raţiune, instanţa şi-a însuşit raţionamentul instanţei europene în privinţa modului de interpretare al prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995.
Instanţa a reţinut că pârâta Baroul Bucureşti a transformat interviul prevăzut de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995, într-un veritabil examen de verificare a cunoştinţelor specifice profesiei de avocat, în condiţiile în care pentru primirea în profesia de avocat fără examen, legea instituie în favoarea reclamantei un drept, necondiţionat de promovarea unui test de verificare a cunoştinţelor.
Din jurisprudenţa constantă în materie a ÎCCJ instanţa a reţinut că scutirea de examen a fost recunoscută numai anumitor categorii de persoane în considerarea calificării profesionale dobândită de acestea, prin exercitarea timp de 10 ani a uneia sau a unora dintre profesiile juridice expres şi limitativ prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995.
Curtea a reţinut că prevederile cuprinse Statutul profesiei de avocat derogă şi modifică prevederile Legii nr. 51/1995, act normativ cu forţă juridică superioară, fiind obligatorie respectarea ierarhiei între actele normative, astfel încât actele normative emise cu depăşirea limitelor prevăzute de actul în temeiul căruia a fost emis urmează a fi lipsite de eficienţă juridică.
Aşadar, a reţinut instanţa că refuzul pârâtei de primire în avocatură a reclamantei cu scutire de examen nu poate să fie întemeiat pe lipsa însuşirii cunoştinţelor profesionale specifice profesiei de avocat, eventualul refuz trebuie să fie fundamentat pe neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute de art. 11 şi 13 din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995, în forma în vigoare la data depunerii cererii de primire în avocatură cu scutire de examen.
3. Recursurile declarate de Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Prin cererea de recurs formulată de Baroul Bucureşti a fost criticată hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada cunoştinţelor legislaţiei de avocat. S-a susţinut că a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive prin întâmpinarea depusă la fond, care a fost greşit respinsă de instanţă, întrucât singura entitate abilitată să verifice cunoştinţele unui candidat pentru ocuparea unei profesii, indiferent de specialitatea profesiei, este comisia de examinare şi comisia de soluţionare a contestaţiilor. S-a arătat că instanţa trebuie numai să verifice dacă din punct de vedere administrativ îndeplineşte condiţiile de admitere în profesia respectivă.
Recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat aplicabilitatea prevederilor din Statutul profesiei de avocat, întrucât atât Legea nr. 51/1995, cât şi Statutul au forţă juridică egală.
Uniunea Naţională a Barourilor din România a criticat hotărârea instanţei de fond arătând că nu îndeplineşte una dintre condiţiile esenţiale de formă prevăzute de lege pentru existenţa valabilă a acesteia şi anume motivarea acesteia, întrucât argumentele reţinute de instanţă au fost evidenţiate succint şi cu totul greşit.
Recurenta a arătat că în mod cu totul neîntemeiat instanţa de fond a reţinut neîndeplinirea cerinţei motivării, atât în ceea ce priveşte Hotărârea nr. 7290/2011 a Baroului Bucureşti, cât şi Decizia nr. 236/2011 a UNBR, susţinându-se că instanţa reţine caracterul ei insuficient, raportat la o nemenţionare a dispoziţiilor legale care guvernează exercitarea profesiei de avocat, pe care reclamanta nu şi le-a însuşit.
Totodată, s-a arătat că este neîntemeiată reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. m) din Legea nr. 554/2004, referitor la un pretins exces de putere în aprecierea evoluţiei reclamantei-intimate la evaluarea cunoştinţelor profesionale specifice profesiei de avocat.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond şi pentru greşita interpretare a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.
UNBR a invocat şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susţinând că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât a obligat pârâţii să emită decizia de primire în avocatură a reclamantei şi să procedeze la înscrierea acesteia în tabloul avocaţilor definitivi şi incompatibili ai Baroului Bucureşti.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va admite recursurile şi va casa hotărârea atacată, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte a reţinut că la data formulării cererii de primire în profesie de către D.V.A., dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat aveau următorul cuprins: „(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen: b)cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare, care îl fac nedemn pentru profesia de avocat”.
Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, se prevede că „în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen, consiliul baroului poate să verifice cunoştinţele solicitantului cu privire la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat”.
În fine, prin Hotărârea nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului UNBR, care la pct. 5 detaliază procedura de verificare a cunoştinţelor privind legislaţia specifică profesiei de avocat, se mai adaugă suplimentar şi că „Rezultatul verificării cunoştinţelor … poate determina respingerea cererii de primire în profesie cu scutire de examen”:
Înalta Curte reţine că, din actele depuse la dosarul cauzei de reclamantă şi de intimaţi, nu rezultă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a se putea dispune admiterea cererii de primire în profesia de avocat.
Pe de o parte, este în sarcina reclamantei să producă probele ce consideră că îi sunt necesare şi favorabile, pentru admiterea unei cereri de chemare în judecată, pe de altă parte, este sarcina emitentului actului atacat de a depune la dosar toată documentaţia avută în vedere la soluţionarea cererii de primire în profesie.
Înalta Curte a constatat că la dosarul cauzei nu sunt depuse înscrisuri care să dovedească vechimea în funcţii juridice de minim 10 ani pentru reclamantă, precum nici dovada dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare, condiţii cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea în profesie cu scutire de examen.
Este adevărat că din deciziile atacate rezultă faptul că recurenţii-pârâţi au respins cererea reclamantei numai pentru considerentul că nu a dovedit însuşirea cunoştinţelor privind legislaţia specifică profesiei de avocat, însă la dosarul cauzei nu sunt depuse înscrisuri care să dovedească îndeplinirea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru admiterea în profesie cu scutire de examen, înscrisuri obligatorii pentru soluţionarea acestei cereri.
Pentru a nu prejudicia partea de o cale de atac, având în vedere rolul activ pe care instanţa trebuie să-l manifeste întotdeauna în soluţionarea cauzei, pentru a da posibilitatea administrării probelor necesare, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, Înalta Curte va casa hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de fond are sarcina de a administra întreg probatoriul necesar soluţionării acestei cereri, pentru a se face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.
De asemenea, instanţa de fond va verifica dacă este competentă, la acest moment, să dispună înscrierea în tabloul avocaţilor a menţiunilor solicitate de reclamantă. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile formulate de Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva Sentinţei nr. 2325 din 2 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6593/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6603/2013. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
