ICCJ. Decizia nr. 6607/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6607/2013
Dosar nr. 8264/2/2011
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23 septembrie 2011, reclamantul M.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii U.M. X „P”, Serviciul de Protecţie şi Pază şi P.L.S., Director al Serviciului de Protecţie şi Pază, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
1) obligarea pârâţilor să-i elibereze actul administrativ care să conţină numărul de zile şi numărul de ore lucrate în perioada 15 decembrie 1992 - 31 iulie 1998 şi 1 decembrie 2000 - 18 iunie 2010;
2) repararea pagubei ce i-a fost cauzată de neprimirea în timp util a actului administrativ, situaţie de natură să-i prejudicieze interesele şi drepturile recunoscute de lege şi în consecinţă, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor către reclamant în cuantum de 100.000 RON (precizat oral în şedinţa publică de la data de 17 ianuarie 2012 şi, în scris, prin cererea precizatoare depusă la termenul de la data de 28 februarie 2012);
3) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 22 noiembrie 2011, Curtea a luat act de cererea reclamantului de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică P.L.S., Director al Serviciului de Protecţie şi Pază.
Pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază a depus întâmpinare la dosarul cauzei, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtului U.M. X „P” şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
A. Prin Sentinţa nr. 1375 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a U.M. X „P” şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu această parte.
Instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului în contradictoriu cu SPP.
B. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanţe
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în ceea ce priveşte U.M. X „P”, aceasta nu este o instituţie publică de sine stătătoare, ci face parte din Serviciul de Protecţie şi Pază. În aceste condiţii actele care emană de la această structură trebuie privite ca acte ale Serviciului de Protecţie şi Pază, judecata urmând să se poarte doar în contradictoriu cu această instituţie publică. Faţă de aceste considerente Curtea a constatat întemeiată excepţia invocată şi, în consecinţă, a respins acţiunea faţă de U.M. X „P” ca fiind introducă împotriva unei entităţi fără capacitatea de folosinţă.
În ceea ce priveşte acţiunea în contradictoriu cu Serviciul de Protecţie şi Pază, Curtea a constatat că reclamantul a solicitat acestui serviciu să îi comunice numărul de zile şi numărul de ore lucrate în perioada 15 decembrie 1992 - 31 iulie 1998 şi 1 decembrie 2000 - 18 iunie 2010, iar intimatul a comunicat reclamantului că în această perioadă a lucrat în ture de 12 ore urmat de perioada de repaus de 24 sau 48 de ore.
De asemenea s-a comunicat faptul că reclamantul a for internat un număr de 7 zile şi a beneficiat de 13 zile scutire medicală.
Instanţa a reţinut că intimatul a furnizat informaţiile care erau cuprinse în actele instituţiei, neavând posibilitatea să furnizeze alte informaţii decât cele care rezultau din evidenţele întocmite la nivelul acesteia.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că se poate concluziona că necomunicarea informaţiilor solicitate de reclamant nu reprezintă expresia unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri.
Cât priveşte cererea de plată a unor despăgubiri, Curtea constată că acest capăt de cerere urmează soarta principalului întrucât, cât timp nu se poate vorbi de un refuz nejustificat, nu există faptă ilicită şi, deci, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii delictuale.
3. Recursul declarat de M.F.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a prezentat situaţia de fapt a litigiului intervenit şi a invocat în susţinerea căii de atac formulate, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de fond nu este motivată, întrucât nu cuprinde motivele în temeiul cărora şi-a format convingerea de a pronunţa respectiva hotărâre. A arătat că motivarea instanţei întinsă pe 4 rânduri este formală şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază hotărârea.
În privinţa motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia şi înţelesul lămurit al acestuia, întrucât reclamantul a solicitat emiterea unui înscris care să prezinte în cumul de zile/ore durata muncii depuse de reclamant în perioada indicată şi nu un înscris care să precizeze câte ore ar fi trebuit să muncească într-o zi.
Recurentul a arătat că instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât din modul de redactare a hotărârii nu a identificat legea pe care se întemeiază. A susţinut că lipsa de bază legală a sentinţei recurate reprezintă lipsa unei norme juridice, care să poată constitui premisa majoră a raţionamentului deductiv judiciar faţă de soluţia dată.
S-a arătat că SPP nu a depus nici un înscris care să dovedească lipsa calităţii procesuale pasive, iar instanţa şi-a întemeiat soluţia numai pe afirmaţiile pârâtei. A precizat că din toate înscrisurile dosarului rezultă faptul că cererea şi plângerile prealabile ale reclamantului au fost adresate numai SPP şi nu intimatei UM, afirmând că această unitate a răspuns la cererea sa.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtei la soluţionarea cererii reclamantului, aşa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea, s-au solicitat şi daune.
Instanţa de control judiciar reţine că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul precizării numărului de zile şi numărului de ore lucrate în perioada 15 decembrie 1992 - 31 iulie 1998 şi 1 decembrie 2000 - 18 iunie 2010.
În cauza de faţă însă recurentul-reclamant nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a răspunde sau a soluţiona cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cauza de faţă, nu îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul solicitat, căci instituţia pârâtă a răspuns conform evidenţelor sale la cererea reclamantului.
În aceste condiţii, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se priveşte ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, întrucât nu echivalează cu un refuz nejustificat răspunsul oferit reclamantului, reţinându-se că soluţia dată cererii a avut un temei legal.
În cauză reclamantului i s-a dat răspuns, iar împrejurarea că acesta este nemulţumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare şi nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Faptul că cererea reclamantului nu a fost soluţionată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a cererii reclamantului.
Nici celelalte critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reţinute şi, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de M.F. împotriva Sentinţei nr. 1375 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6606/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 6608/2013. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
