ICCJ. Decizia nr. 6851/2013. Contencios. Anulare acte administrativ cu caracter normativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6851/2013
Dosar nr. 1086/59/2011
Şedinţa publică de la 23 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 iulie 2011, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi B.O.R., anularea H.G. nr. 53/2008 prin care s-a recunoscut Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că art. 181 din Statutul B.O.R. aprobat prin această hotărâre de guvern, conform căruia "O biserică, imediat după sfinţirea ei, trece în proprietatea şi în folosinţa unităţilor de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul şi clădirile afectate ei şi stă sub dispoziţiile prezentului statut, ţinându-se seama şi de actele de fundaţie. Eventualele condiţii testamentare contrare prezentului statut se vor considera nule", încalcă în mod expres prevederile art. 44 din Constituţia României cu referire la proprietatea privată, efectuându-se, de fapt, o acţiune de confiscare a unei proprietăţi de drept privat, fără a se prevede nicio măsură compensatorie sau altceva pentru a complini contravaloarea imobilelor în cauză.
Precizează reclamantul că a solicitat Guvernului, prin plângere prealabilă, anularea H.G. nr. 53/2008 în situaţia în care B.O.R. nu îşi modifică prevederile statutare cuprinse în cadrul articolului mai sus menţionat, prin Adresa din 29 iunie 2011 comunicându-i-se că reclamaţia administrativă este neîntemeiată.
Solicită ca B.O.R. să procedeze imediat şi necondiţionat la revocarea măsurilor luate, şi anume desfacerea contractului de muncă al preotului B.A., şi permiterea oficializării Sfintei Liturghii în biserica construită de acesta pe terenul propriu.
De la data interzicerii oficierii Sfintei Liturghii la biserica în cauză, nu a mai putut lua contact cu duhovnicul personal, acesta fiind decăzut din drepturi de către Episcopia Caransebeşului, şi nu i se poate impune un alt duhovnic, deoarece fiecare are dreptul să îşi aleagă duhovnicul personal în funcţie de propriile aprecieri.
Astfel, în condiţiile în care art. 181 din statut este neconstituţional, această instituţie de cult trebuie să îşi modifice statutul de funcţionare potrivit Constituţiei României, iar acest nou statut trebuie să fie aprobat de guvern prin emiterea unei noi hotărâri.
A mai solicitat şi acordarea despăgubirilor morale pe care le-a menţionat în plângerea prealabilă, în valoare de 2.000.000 lei.
2. Apărările pârâţilor şi procedura derulată în faţa instanţei de fond,
Pârâtul Guvernul României a formulat note scrise prin a invocat excepţia inadmisibilităţii raportat la art. 9 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Susţine pârâtul că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă chiar şi în situaţia în care acţiunea principală, fondul cauzei, se identifică cu excepţia de neconstituţionalitate, ambele având aceeaşi motivare. Atunci când obiectul exclusiv al acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului, excepţia de neconstituţionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune, pierzându-şi, astfel, natura sa de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii.
În consecinţă, sesizarea fiind făcută în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 9 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă.
A mai arătat pârâtul că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
3. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 193 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului.
În ce priveşte aspectul inadmisibilităţii acţiunii, invocat de pârâtul Guvernul României, instanţa de fond a reţinut că, faţă de obiectul acţiunii, anularea unei hotărâri de guvern, nu este incident art. 9 din Legea nr. 554/2004, acesta reglementând acţiunile împotriva ordonanţelor guvernului. Astfel, verificarea constituţionalităţii unui act administrativ, aşa cum este o hotărâre de guvern, într-o acţiune ce are ca obiect anularea actului, este de competenţa instanţelor de drept comun şi nu a Curţii Constituţionale.
În ce priveşte legalitatea actului administrativ contestat de reclamant, Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 181 din Statutul B.O.R. reglementează doar regimul juridic al unităţilor de cult creştin ortodox, sensul acestui articol fiind acela că nicio biserică sfinţită nu poate fi ortodoxă şi, în acelaşi timp, supusă unui alt statut sau în proprietatea şi/sau folosinţa unei alte persoane decât unitatea de cult aferentă din cadrul eparhiei. Voinţa proprietarului imobilului, de a edifica şi sfinţi o biserică ortodoxă, atrage consecinţe juridice care, altfel, nu s-ar produce, or, exproprierea sau confiscarea exclud, de principiu, voinţa proprietarului.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, reclamantul P.C. a formulat recurs, invocând art. 304 pct. 4, 6, 8, 9, 10 şi 11, prin care a solicitat casarea hotărârii şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată iniţial.
Motivează recurentul că instanţa a judecat fondul acţiunii mai înaintea pronunţării Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate, depăşindu-şi atribuţiile judecătoreşti. S-a omis faptul, de către instanţă, că biserica la care face referire este sfinţită şi, ulterior sfinţirii, s-a solicitat părintelui B.A. să doneze cu titlu definitiv şi nerambursabil terenul împreună cu construcţiile aferente către B.O.R., în baza prevederilor art. 181 din Statut. Urmare refuzului acestuia, reprezentanţii B.O.R. au trecut la măsuri represive.
Apreciază recurentul că tocmai prevederile art. 181 din Statutul B.O.R. constituie un abuz, problema fiind interzicerea oficierii Sfintei Liturghii de către un preot ortodox într-o biserică sfinţită precum şi desfacerea contractului de muncă al preotului B.A., deoarece a refuzat să-şi doneze proprietatea acestui cult. Prin acest articol se impune proprietarului să treacă în proprietatea B.O.R. terenul şi construcţiile, după sfinţire, chiar dacă nu există un acord expres al acestuia.
Mai arată recurentul-reclamant că, în cuprinsul sentinţei recurate, nu se face nicio referire la capetele de cerere care fac obiectul principal al acţiunii, respectiv interzicerea săvârşirii Sfintei Liturghii în această biserică sfinţită şi desfacerea contractului de muncă al părintelui B.A., el fiind afectat direct de aceste abuzuri.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
1. Înalta Curte, analizând motivele de recurs, în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat,după cum se va arăta în continuare.
Motivul invocat de recurent, că instanţa de fond a judecat fondul acţiunii, deşi Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată, este nefondat, având în vedere cele reţinute în practicaua acestei decizii referitoare la respingerea cererii recurentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 181 din Statutul B.O.R., ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992.
Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că articolul 181 din Statutul B.O.R. nu este contrar art. 44 din Constituţie, reglementând regimul juridic al unităţilor de cult creştin ortodox, sensul articolului fiind că nicio biserică sfinţită nu poate fi ortodoxă şi, în acelaşi timp, supusă unui alt statut sau în proprietatea sau folosinţa altei persoane decât unitatea de cult aferentă din cadrul eparhiei.
Astfel, potrivit art. 29 alin. (3) din Constituţia României, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii, iar potrivit alin. (5) cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea.
În acest sens sunt şi prevederile Statutului B.O.R. aprobat prin H.G. nr. 53/2008 care stipulează la art. 4 alin. (1) că aceasta este autonomă faţă de stat şi faţă de alte instituţii.
Susţinerea recurentului, că, la data sfinţirii bisericii la care face referire, nu erau aplicabile prevederile Statutului B.O.R. aprobat prin H.G. nr. 53/2008, nu are relevanţă, de vreme ce şi în Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea B.O.R. nr. 4593 din 17 februarie 1949, abrogat de H.G. 53/2008, la art. 177 se prevedea că „O biserică particulară, imediat după sfinţirea ei, trece în proprietatea şi folosinţa eparhiei, cu tot terenul şi clădirile afectate ei şi cade sub dispoziţiunile acestui statut, ţinându-se bineînţeles seama de actele de fundaţiune. Eventualele condiţii testamentare contrare acestui statut se vor considera nule.”
Astfel, dispoziţiile statutare contestate de recurentul-reclamant au acelaşi conţinut, atât sub vechiul, cât şi sub noul Statut al B.O.R.
În ce priveşte motivul de recurs invocat de recurent, în sensul că instanţa de fond nu face referire la interzicerea Sfintei Liturghii în această biserică şi, respectiv, la desfacerea contractului de muncă al părintelui B.A., Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, cultele își aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementari, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol „Exercitarea funcției de preot sau orice altă funcție care presupune exercitarea atribuțiilor de preot fără autorizația sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancționează potrivit legii penale.”
Aceeaşi lege mai prevede la art. 26 alin. (1)-(3):
„(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementarilor proprii.
(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice.
(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții şi infracțiuni în sistemul jurisdicțional.”
Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 797 din 03 iulie 2008, Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a reţinut că „alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioşilor de o anumită religie, că ele sunt autonome faţă de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. Aşadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că acesta este o organizaţie politică, care îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.
(…).
Astfel, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, Curtea reţine că este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.”
În consecinţă, instanţa de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional şi nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care „a fost desfăcut contractul de muncă al părintelui B.A.”
Din dispozițiile legale invocate mai sus, rezultă faptul că, între preoți si cultele cărora aparțin, nu există raporturi juridice de muncă pentru a fi aplicabile prevederile C. muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice.
În acest sens este şi Decizia nr. 43/1993 a Curţii Constituţionale, care stabileşte că unităţile de cult nu sunt unităţi bugetare, iar personalul acestora nu sunt funcţionari publici.
Dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 interzic orice competenţă a instanţelor judecătoreşti în această materie, cu excepţia - subliniată şi de Curtea Constituţională - litigiilor privind acuzaţii de săvârşire a contravenţiilor şi infracţiunilor, adică în cazul săvârşirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale.
Înalta Curte mai reţine, cu privire la importanţa libertăţii religioase într-o societate democratică, şi aprecierile C.E.D.O., din Hotărârea din 13 decembrie 2011 dată în Cauza Mitropolia Basarabiei şi Alţii contra Moldovei (Cererea nr. 45701/99), privind necesitatea asigurării autonomiei de organizare a cultelor.
În acest context, conform jurisprudenţei sale constante, C.E.D.O. recunoaşte statelor părţi la Convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a decide cu privire la necesitatea existenţei şi întinderii unei ingerinţe, dar aceasta este efectuată împreună cu controlul european, care se extinde atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor care aplică legea respectivă. Sarcina Curţii este de a determina dacă măsurile luate la nivel naţional sunt, în principiu, justificate şi proporţionale.
Având în vedere necesitatea protejării libertăţii religioase, Înalta Curte apreciază că excluderea controlului judiciar statal asupra măsurilor de disciplină internă ale Bisericii are un suport legitim, protejat inclusiv prin textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, în situaţia invocării săvârşirii unor fapte grave, susceptibile a fi calificate drept contravenţii sau infracţiuni, accesul la instanţele judecătoreşti de drept comun este garantat, situaţie în raport cu care instanţa apreciază că această limitare este proporţională cu scopul urmărit, respectiv cu necesitatea protejării organizării interne a bisericilor.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.
3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.C. împotriva sentinţei nr. 193 din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara , secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7431/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 6867/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
