ICCJ. Decizia nr. 6919/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6919/2013
Dosar nr. 1154/46/2011
Şedinţa publică de la 24 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 141 din 28 martie 2012, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta SC „P.T.I." SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi a anulat parţial Decizia nr. 147 din 2 mai 2011 şi Decizia de impunere nr. 1835 din 23 decembrie 2010 pentru suma de 31.008 RON, reprezentând accesoriile aferente sumei de 159.638,95 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că în contestaţia administrativă formulată împotriva deciziilor de impunere petenta SC P.T.I. SRL s-a referit la următoarele aspecte: nemotivarea deciziei de impunere, operaţiunile comerciale efectuate cu SC K.G.I. SRL şi tranzacţia având ca obiect imobilul proprietatea SC B.G. SRL.
Referitor la critica privind nemotivarea deciziei de impunere, judecătorul fondului a constatat că din punct de vedere formal, Decizia de impunere nr. 1835/2010 este motivată atât în fapt, cât şi în drept, cu respectarea exigenţelor prevăzute la art. 43 alin. (2) lit. e) şi f) C. proc. fisc.
Cu privire la realitatea tranzacţiilor efectuate cu SC K.G.I. SRL, ce au fost considerate de organele fiscale ca fiind fictive, prima instanţă a constatat că în mod corect pârâta a suspendat contestaţia pe acest aspect întrucât potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, această măsură se poate dispune atunci când există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, existenţa şi întinderea obligaţiilor fiscale reţinute în sarcina reclamantei depinzând de rezultatul cercetării penale cu privire la realitatea tranzacţiilor dintre cele două societăţi comerciale.
În ceea ce priveşte ultimul aspect invocat în contestaţia administrativă referitor la nededucerea TVA-ului din tranzacţia având ca obiect achiziţionarea, în cadrul executării silite, a imobilului proprietatea SC B.G. SRL, Curtea de apel a constatat că aceste susţineri sunt neîntemeiate, întrucât potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., livrarea de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite este scutită de TVA.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada că imobilul în cauză, ce a făcut obiectul transferului de proprietate din data de 5 mai 2009, este nou în sensul avut în vedere de legiuitor, astfel că în mod corect organele fiscale nu au acordat drept de deducere a sumei de 159.638,95 RON reprezentând TVA din factura nr. 5282669 din 5 mai 2009.
În ceea ce priveşte plata de accesorii pentru greşita deducere a acestei sume, instanţa de fond a constatat că atât vreme cât suma în cauză fusese deja colectată la bugetul statului, fără să fie datorată, deducerea ei, chiar greşită, nu poate da drept de percepere de către organul fiscal a penalităţilor de întârziere, o atare soluţie fiind iraţională, deoarece majorările de întârziere îşi au justificarea în neplata la termen a unor obligaţii, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
În fine, judecătorul fondului, având în vedere că, asupra celorlalte motive din acţiune, ce exced contestaţiei administrative, nu se poate pronunţa, căci o atare situaţie ar însemna înfrângerea caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, constată că cererea de chemare în judecată şi contestaţia reclamantei sunt fondate doar în parte.
Împotriva Sentinţei nr. 141/F-CONT din data de 28 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs în termen legal reclamanta SC P.T.I. SRL şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, prin care s-a solicitat, de către recurentul reclamant, admiterea căii extraordinare de atac formulate şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată, a anulării Deciziei nr. 147 din 2 mai 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 1835 din data de 23 decembrie 2010 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, şi a exonerării societăţii de la obligaţia de plată şi pentru sumele de 74.461 RON şi 159.638,95 RON, şi, de către recurenta pârâtă, admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de SC P.T.I. SRL, şi a menţinerii în consecinţă ca legale şi temeinice a actelor administrative fiscale reprezentate de Decizia nr. 147 din 2 mai 2011 şi Decizia de impunere nr. 1835 din data de 23 decembrie 2010.
Reclamanta SC P.T.I. SRL a criticat sentinţa pronunţată de curtea de apel ca fiind nemotivată, netemeinică şi nelegală, şi a susţinut că hotărârea în cauză nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 7 şi 9, art. 3041 C. proc. civ.).
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reclamanta a învederat că a atacat în instanţă integral Decizia nr. 147 din 2 mai 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, solicitând desfiinţarea în totalitate a acestei decizii, dar cu toate acestea reiese în mod evident din considerentele sentinţei recurate că instanţa de fond s-a pronunţat numai asupra pct. 1 şi 2 din decizie şi a omis să se pronunţe asupra aspectelor dezbătute şi hotărâte de D.G.F.P. Argeş la pct. 3 şi 4 din conţinutul Deciziei nr. 147 din 2 mai 2011.
A considerat reclamanta, în aceste condiţii, că sentinţa este nemotivată, întrucât instanţa avea obligaţia de a cerceta şi de a pune în discuţia părţilor toate capetele de cerere ce fac obiectul contestaţiei referitoare la măsurile luate prin Decizia nr. 147 din 2 mai 2011, cu atât mai mult cu cât în cauză a fost dispusă, în probaţiune, o expertiză contabilă, necontestată de părţi, dar pe care instanţa de judecată nu s-a pronunţat decât în ceea ce priveşte obiectivele aferente pct. 2 al Deciziei nr. 147 din 2 mai 2011.
Cât priveşte cele dispuse prin pct. 3 al Deciziei nr. 147 din 2 mai 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş recurenta SC P.T.I. SRL a arătat că s-a probat cu expertiza contabilă administrată ca probă în dosar împrejurarea că suma de 74.461 RON a fost în mod greşit impusă la plată, nefiind datorată (cheltuielile de protocol s-au efectuat în limite legale şi ca atare asupra acestor sume nu se datorează impozit pe profit şi nici majorări de întârziere), dar judecătorul fondului a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă deşi era obligat să o facă.
Al doilea motiv de critică a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocat de reclamantă, vizează aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865) de către instanţa de fond, în materia analizării greşitei deduceri de către societate a sumei de 159.638,95 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă facturii fiscale nr. 5282669 din data de 5 mai 2009, asupra căreia Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş s-a pronunţat la pct. 2 al deciziei contestate.
Sub acest aspect a relevat reclamanta că susţinerea din raportul de inspecţie fiscală în sensul că SC B.G. SRL nu a prezentat notificare privind taxarea operaţiunilor taxabile nu îi poate fi opozabilă în condiţiile în care achiziţionarea imobilului s-a făcut la licitaţie publică, prin intermediul executorului judecătoresc, neavând prin urmare o relaţie directă de vânzare-cumpărare cu SC B.G. SRL pentru a putea controla ce notificări a depus sau nu pentru taxare. Pe de altă parte, s-a evocat că taxa pe valoarea adăugată achitată de recurentă a fost virată de Biroul executorului judecătoresc în contul statului şi de aceea nu se poate înţelege de ce ar trebui reclamanta să suporte eventualele greşeli făcute de executorul judecătoresc în aplicarea legii.
Prima instanţă, a precizat recurenta societate comercială, a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a exonerat societatea numai de plata sumei de 31.008 RON reprezentând accesorii, şi nu a acordat dreptul de deducere pentru suma reprezentând obligaţia de plată suplimentară principală, în cuantum de 159.638,95 RON, drept de deducere la care reclamanta era îndreptăţită conform precizărilor acestui aspect făcute în cadrul expertizei contabile, prin răspunsul dat la obiectivul nr. 5 din cadrul expertizei.
Or, expertul contabil a exprimat opinia, având în vedere excepţia prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prevederile pct. 3 din acelaşi articol, că în mod nelegal nu s-a acordat drept de deducere a TVA-ului înscris în factura fiscală de executare silită întrucât conform datelor furnizate de aplicaţia R.O. SC B.G. SRL din localitatea Podari - Braniştea a fost înfiinţată la data de 29 februarie 2008 şi ca atare data primei ocupări/utilizări de către aceasta este cel mai devreme această dată. Aşa fiind, s-a susţinut că B.E.J. T., N. şi T., în contul SC B.G. SRL, avea obligaţia de a emite factura fiscală de executare silită cu TVA întrucât livrarea imobilului şi terenului a avut loc anterior datei de 31 decembrie a anului următor primei ocupări/utilizări de către aceasta.
De asemenea, expertul contabil a mai conchis că nici invocarea prevederilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 nu poate fi luată în considerare întrucât, aşa cum rezultă şi din conţinutul raportului de inspecţie fiscală nr. 109808 din 22 decembrie 2010 imobilul compus din teren intravilan şi construcţie achiziţionat de la SC B.G. SRL a fost livrat de către reclamantă, transferând dreptul de proprietate, către SC P.T.I. SRL Piteşti, ceea ce denotă că imobilul respectiv a fost achiziţionat în folosul operaţiunilor sale taxabile şi ca atare factura fiscală seria BDVA nr. 5282669 din 5 mai 2009 emisă de B.E.J. T., N. şi T. a fost înscrisă în jurnalele de cumpărări (aprovizionare) şi preluată în decontul de TVA depus la organele fiscale, în mod corect.
Aşadar, expertul a considerat că recurenta SC P.T.I. SRL are dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 159.638 RON înscrisă în factura fiscală de executare silită nr. 5282669 din 5 mai 2009 emisă de B.E.J. T., N. şi T. în contul SC B.G. SRL - CUI 23401125 şi ca atare nu datorează nici majorări de întârziere în cuantum de 31.008 RON.
În fine, recurenta reclamantă a apreciat că intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş ar fi trebuit să solicite, în cadrul procedurii de inspecţie fiscală, lămuriri de la biroul executorului judecătoresc, pentru a se putea pronunţa dacă imobilul poate fi considerat nou potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 4 din C. fisc.
Cât priveşte recurenta pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, aceasta a invocat de asemenea dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi a considerat că judecătorul fondului în mod eronat a admis, chiar în parte, acţiunea reclamantei SC P.T.I. SRL
S-a precizat, de către pârâtă, că faţă de cererea de chemare în judecată şi de cele reţinute în Decizia nr. 147/2011 instanţa de fond nu putea anula accesoriile aferente sumei de 159.638,95 RON, respectiv suma de 31.008 RON, întrucât prin actul administrativ contestat s-a dispus suspendarea soluţionării cauzei pentru suma de 2.664.146 RON reprezentând impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată şi accesorii aferente.
Pe de altă parte, recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a susţinut că în mod legal şi temeinic prin Decizia nr. 147/2011 s-a procedat la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., şi la respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma de 159.639 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată, organele fiscale neacordând justificat dreptul de deducere atâta timp cât s-a probat că operaţiunea de achiziţie a imobilului şi a terenului respectiv era scutită de taxa pe valoarea adăugată, potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., şi nu s-a prezentat de către reclamantă notificarea către organele fiscale din care să rezulte că a optat pentru taxarea operaţiunii respective. Or, în condiţiile în care operaţiunea respectivă era scutită de plata taxei pe valoarea adăugată beneficiarii acestei operaţiuni trebuiau să solicite furnizorului stornarea facturii cu taxă şi emiterea unei noi facturi fără taxă, aşa cum se precizează la pct. 40 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
A mai relevat pârâta recurentă că în mod greşit prima instanţă a analizat litigiul doar prin prisma concluziilor de la obiectivul 7 al raportului de expertiză contabilă, aceasta apreciind totodată că în speţă se impunea neluarea în considerare a concluziilor expertizei, ele nefiind concludente, pertinente şi utile.
În fine, recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a concluzionat că organele de inspecţie fiscală au procedat în mod legal la verificarea documentelor justificative referitoare la veniturile şi cheltuielile înregistrate de petentă şi la stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora, contestaţia fiind respinsă temeinic şi legal.
Înalta Curte, în urma analizei motivelor de recurs invocate în cauză, a motivelor de fapt şi de drept din acţiunea în contencios administrativ, a dispozitivului şi considerentelor sentinţei atacate, a materialului probator şi a dispoziţiilor legale incidente, reţine următoarele:
I. Referitor la motivele de recurs invocate de reclamanta SC P.T.I. SRL, se constată, în primul rând, că nu este incident motivul de modificare a hotărârii recurate, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, cu modificările şi completările ulterioare (”când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”), întrucât sentinţa dată de curtea de apel cuprinde elementele menţionate la art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, anume motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Astfel, judecătorul fondului a relevat just, în considerentele hotărârii pronunţate, cât priveşte criticile reclamantei referitoare la respingerea de către organul de soluţionare a căii administrative de atac, prin punctul 2 din Decizia nr. 147 din 2 mai 2011 emisă de Direcţia generală a Finanţelor Publice Argeş, a contestaţiei vizând taxa pe valoarea adăugată în sumă de că 5.461 RON (menţionată la subpunctele 3 şi 4 din decizie, din care 4.297 RON aferentă achiziţiilor considerate că nu sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, respectiv bunuri destinate acţiunilor de protocol peste limita admisă de lege, şi 1.164 RON rezultată prin aplicarea procentului de prorată la total taxa pe valoarea adăugată deductibilă înregistrată în luna decembrie 2009), că procedura de contestare a actelor administrativ fiscale este cea prevăzută în Titlul IX al Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi presupune parcurgerea procedurii administrative obligatorii prealabile sesizării instanţei reglementată de aceste dispoziţii legale, că procedura are caracter obligatoriu (aspect care implică şi pe acela că actul administrativ poate fi supus cenzurii instanţei dacă şi numai în măsura în care a făcut obiectul contestării în procedura specială prevăzută de art. 205 şi următoarele C. proc. fisc.), că în contestaţia administrativă societatea s-a referit punctual numai la aspectul nemotivării deciziei de impunere, la operaţiunile comerciale efectuate cu SC K.G.I. SRL şi la tranzacţia având ca obiect imobilul proprietatea SC B.G. SRL, şi că instanţa de judecată este legal învestită, potrivit principiului disponibilităţii, numai în raport cu aspectele invocate în contestaţia administrativă.
Se reţine, în schimb că este fondat motivul de recurs referitor la greşita respingere, de către instanţa de fond, a pretenţiilor recurentei de anulare a Deciziei de impunere nr. 1835 din 23 decembrie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Argeş - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi a pct. 2 din Decizia nr. 147 din 2 mai 2011 privind soluţionarea contestaţiei depusă de SC P.T.I. SRL emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, cât priveşte suma de 159.638,95 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată înscrisă în factura fiscală de executare silită nr. 5282669 din 5 mai 2009 emisă de Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi T., N. şi T. din Craiova şi plătită de reclamantă, aferentă achiziţiei la licitaţie publică a unei clădiri şi a unui teren situat în localitatea Craiova, str. M.D. judeţul Dolj, aparţinând debitoarei executate silit SC B.G. SRL, sumă pentru care organul fiscal nu a recunoscut dreptul de deducere motivat de împrejurarea că operaţiunea de achiziţie a imobilului şi a terenului respectiv este scutită de taxa pe valoarea adăugată, potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi că nu a fost prezentată organului fiscal notificarea persoanei impozabile de opţiune pentru taxarea livrării bunurilor mobile prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., astfel cum prevede pct. 39 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Înalta Curte constată, în cauză, că reclamanta era îndreptăţită la deducerea sumei de 159.638,95 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată înscrisă în factura fiscală de executare silită nr. 5282669 din 5 mai 2009 emisă de Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi T., N. şi T. din Craiova, sumă ce a fost achitată de către SC P.T.I. SRL cu Ordinul de plată nr. 868 din 13 mai 2009 şi care a fost virată la bugetul statului de către executorii judecătoreşti cu Ordinul de plată nr. 1 din 15 mai 2009 (fiind îndeplinită astfel cerinţa prevăzută la pct. 75 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal), această sumă nefiind practic datorată, în condiţiile în care art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data efectuării procedurii de executare silită a SC B.G. SRL, prevedea expres că este scutită de taxa pe valoarea adăugată operaţiunea de livrare de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren.
În mod evident, nu i se poate imputa reclamantei nerespectarea de către organul de executare silită a dispoziţiilor art. 141 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale pct. 39 alin. (1) şi (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ce reglementează opţiunea persoanei impozabile de taxare a livrării bunurilor imobile prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal. Într-adevăr, opţiunea de taxare a operaţiei de livrare a bunului imobile ce a format obiectul executării silite aparţinea nu cumpărătorului ci vânzătorului, acesta din urmă având dealtfel şi obligaţia de a notifica acest lucru organelor fiscale locale pe formularul prezentat în anexa nr. 3 la normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere din acţiunea recurentei prin care s-a solicitat a se constata nelegalitatea măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative formulate de SC P.T.I. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 1835 din 23 decembrie 2010 privind alte sume decât suma de 159.638,95 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată înscrisă în factura fiscală de executare silită nr. 5282669 din 5 mai 2009 şi suma de 31.008 RON reprezentând accesoriile aferente acesteia, a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care prin cererea de recurs reclamanta nu a invocat, sub acest aspect, critici de nelegalitate şi netemeinicie.
II. În raport de cele mai sus arătate, fiind recunoscut dreptul reclamantei de deducere a sumei de 159.638,95 RON considerate de organul fiscal debit principal, reprezentând taxa pe valoarea adăugată înscrisă în factura fiscală de executare silită nr. 5282669 din 5 mai 2009 emisă de Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi T., N. şi T. din Craiova, rezultă caracterul evident nefondat a recursului declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 141/F-CONT din data de 28 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin care au fost anulate parţial actele administrativ fiscale atacate de reclamantă pentru suma de 31.008 RON reprezentând accesoriile aferente sumei de 159.638,95 RON.
Aşa fiind, văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. din 1865, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a se dispune, în primul rând, admiterea recursului declarat de SC P.T.I. SRL împotriva Sentinţei nr. 141/F-CONT din data de 28 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul anulării parţiale a Deciziei de impunere nr. 1835 din 23 decembrie 2010 şi a Deciziei nr. 147 din 2 mai 2011, emise de D.G.F.P. Argeş, în ceea ce priveşte suma de 159.638,95 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi suma de 31.008 RON reprezentând majorări de întârziere, şi a menţinerii celorlalte dispoziţii ale hotărârii recurate, şi, în al doilea rând, respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC ”P.T.I.” SRL împotriva Sentinţei nr. 141/F-cont din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Alba Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi în consecinţă:
Modifică sentinţa atacată în sensul că anulează parţial Decizia de impunere nr. 1835 din 23 decembrie 2010 şi Decizia nr. 147 din 2 mai 2011, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, în ceea ce priveşte suma de 159.638,95 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată şi 31.008 RON reprezentând majorări de întârziere aferente.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş (în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti) împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6914/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 7153/2013. Contencios. Anulare proces verbal... → |
|---|
