ICCJ. Decizia nr. 6007/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6007/2013
Dosar nr. 5128/2/2012
Şedinţa publică de la 28 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitând suspendarea executării ordinului nr. 101/2012 prin care pârâtul a dispus revocarea sa din funcţia de procuror la DNA - Structura Centrală.
Prin Sentinţa civilă nr. 5501 din 3 octombrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.M., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, că reclamanta nu a invocat niciun prejudiciu de ordin material.
Prin urmare, aspectele invocate de reclamantă în susţinerea faptului că este îndeplinită condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente nu au fost reţinute de instanţa de fond.
Curtea de Apel a mai reţinut că prejudiciile de natură morală nu intră în definiţia legală a pagubei iminente, iar în lipsa îndeplinirii uneia din condiţiile prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu se poate dispune suspendarea ordinului atacat, fiind de prisos analizarea îndeplinirii şi celeilalte condiţii a cazului bine justificat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa este nelegală şi netemeinică, fiind rezultatul unei greşite aprecieri a probelor şi unei interpretări şi aplicări eronate a legii. De asemenea, recurenta consideră că hotărârea este nelegală pentru că judecătorul primei instanţe nu s-a pronunţat asupra unor motive invocate prin cererea formulată.
Recurenta mai susţine că în mod nelegal, prima instanţă a luat în considerare o hotărâre de suspendare din funcţia de procuror, deşi acea hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nu este definitivă, a fost atacată cu contestaţie, iar contestaţia nici măcar nu a fost pusă pe rolul Plenului Consiliului. Hotărârea de suspendare fiind o hotărâre care priveşte cariera magistratului nu este un simplu act administrativ, aşadar nu se bucură de prezumţia de legalitate până la desfiinţarea ei. O asemenea hotărâre se poate executa abia după ce s-au epuizat căile de atac.
Recurenta mai consideră că instanţa de fond în mod greşit a stabilit că avizul de revocare din funcţie are natura unui act administrativ de drept comun sau a unui act premergător unui act administrativ. Avizul de revocare emis de către Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este un act administrativ cu o natură juridică specială, se supune regulilor specifice din Legile nr. 304/2004 şi 317/2004. Regimul său juridic este deopotrivă al unui act care priveşte cariera magistraţilor, efectele sale fiind supuse normelor speciale. Astfel, avizul poate fi atacat la Plenul C.S.M., nu se bucură de prezumţia de legalitate şi îşi produce efectele după ce au fost epuizate căile de atac.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurenta-reclamantă nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea ordinului a cărui suspendare se solicită.
Ordinul nr. 101 din 15 iunie 2012 emis de Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care a fost revocată din funcţia de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală recurenta-reclamantă a avut în vedere următoarele:
- reclamanta şi-a îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu şi a avut o conduită morală şi profesională neconformă cu prevederile codului deontologic, fiind apreciată cu calificativul „Bine" pentru activitatea profesională desfăşurată în perioada 2008 - 2010;
- din cercetarea disciplinară a acesteia a reieşit faptul că reclamanta a oferit sfaturi juridice unei persoane cercetate într-o cauză aflată pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu privire la atitudinea procesuală pe care urma să o adopte şi modalitatea de exercitare de către parte a dreptului la apărare, aspecte pentru care a fost cercetată în Dosarul penal 112/P/2011 al Secţiei de combatere a corupţiei, dosar finalizat în ceea ce o priveşte pe reclamantă cu soluţie de neîncepere a urmăririi penale în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.
- deşi fapta săvârşită de reclamantă nu a întrunit elementele constitutive ale unei infracţiuni, recurenta-reclamantă a fost cercetată disciplinar, fiindu-i aplicată sancţiunea disciplinară a excluderii din magistratură, conform Hotărârii CSM, secţia pentru procurori nr. 2P/04.04.2012,
- prin Hotărârea nr. 176 din 14 iunie 2012 Secţia pentru procurori a CSM s-a avizat favorabil solicitarea de revocare din funcţia de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie - nivel central a recurentei-reclamante.
Având în vedere toate aceste aspecte, s-a considerat că reclamanta nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a funcţiona în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv buna pregătire profesională şi conduita morală ireproşabilă, care au fost avute în vedere la momentul numirii sale în funcţie.
Pentru că recurenta-reclamantă a fost sancţionată disciplinar pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 prin Hotărârea nr. 2P din 4 aprilie 2012 a Secţiei pentru Procurori a CSM care a admis acţiunea disciplinară formulată de Comisia de Disciplină pentru procurori, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, s-a aplicat sancţiunea excluderii din magistratură.
Înalta Curte constată că şi condiţia pagubei iminente invocată de recurenta-reclamantă nu este susţinută, întrucât potrivit art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în cazul în care împotriva hotărârii de eliberare din funcţie a judecătorului sau procurorului se exercită calea de atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcţie până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de către instanţa competentă.
Suspendarea recurentei-reclamante a fost dispusă prin Hotărârea nr. 264 din 6 iulie 2012 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Astfel fiind, instanţa de control judiciar consideră că cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
Revine judecătorului de contencios administrativ, învestit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond în mod corect a respins cererea de suspendare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva Sentinţei civile nr. 5501 din 3 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 236/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 6021/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
