ICCJ. Decizia nr. 7049/2013. Contencios. Pretentii. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7049/2013
Dosar nr. 946/1/2013
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 310 din 9 februarie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinţei civile nr. 188 din 15 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5405/30/2010, în contradictoriu cu reclamanţii P.V. şi V.F. (P.), a modificat sentinţa recurată în sensul că a respins acţiunea promovată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că reclamanţii nu au prezentat documente doveditoare noi faţă de cele depuse în dosarul administrativ în faţa Comisiei Judeţene Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, care să ateste situaţia de refugiat a numitului P.F.C..
Curtea de Apel a mai constatat că, din înscrisurile aflate în dosarul administrativ, a rezultat că reclamanţii, împreună cu defuncta P.V., au solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 după defunctul P.F.C. Actele de stare civilă depuse la dosarul primei instanţe atestă că numitul P.F.C. este tatăl defunctului P.C., soţ al defunctei O.A.. Prin urmare, solicitanţii despăgubirilor sunt nepoţii defunctului P.F.C.
Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003 a solicitat titularilor cererii să prezinte dovezi privind calitatea de refugiat pentru antecesorul P.F.C., precum şi privind legătura dintre familiile Pojoga şi Opaiţ.
S-a mai reţinut că solicitanţii au administrat dovezi care atestă bunurile deţinute pe teritoriul actual al Ucrainei de către defunctul P.F.C. (recensământul agricol din 1941, precum şi declaraţii pe proprie răspundere). În schimb, solicitanţii nu au prezentat nici un fel de documente care să ateste faptul că defunctul menţionat s-ar fi refugiat, bunurile sale rămânând în teritoriile enumerate în art. 1 din Legea nr. 290/2003, acesta fiind de altfel motivul pentru care cererea lor a fost respinsă prin Hotărârea nr. 32 din 29 martie 2006 emisă de Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003.
Astfel, instanţa de recurs a apreciat că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt contrară, interpretând eronat conţinutul unor documente prezentate de reclamanţi Comisiei, mai exact a adresei nr. 320 din 24 noiembrie 2003 emisă de Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuţi din Ucraina, în care se menţionează că la solicitarea numitului P.V. i s-a înaintat acestuia „xerocopia despre imobilitatea cetăţeanului P.F.C. în satul Ciudei, Raionul Storojineţ” precizându-se că în documentele primăriei care s-au păstrat nu există „alte informaţii despre stabilitatea cetăţeanului P.F.C.”.
Instanţa de recrurs a mai constatat că prima instanţă a interpretat eronat documentul astfel tradus, apreciind că se referă la o situaţie de interdicţie impusă defunctului P.F.C., datorită termenului utilizat, referitor la „imobilitatea” sa. În fapt însă, din coroborarea documentelor depuse în dosarul administrativ rezultă că documentul transmis în xerocopie numitului P.V. privea averea imobiliară a numitului P.F.C., denumită eronat în traducere „imobilitate”, iar nicidecum o situaţie personală a defunctului, putându-se observa că la dosarul administrativ nu a fost depus un astfel de document, ci doar procesul-verbal încheiat la recensământul general al României din 1941, care atestă averea imobiliară a antecesorului reclamanţilor.
Cu privire la calitatea de refugiat a defunctului instanţa de recurs a apreciat că nu pot fi reţinute în cauză nici documentele de care se prevalează reclamanţii, anume hotărârile emise de Casa Judeţeană de Pensii Timiş - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, deoarece acestea nu vizează pe P.F.C., ci pe fiul său, P.C., ori persoane aflate în relaţie de afiliere, din familia O.
Instanţa de recurs nu a valorificat nici declaraţiile date pe proprie răspundere de către reclamanţi, prezentate Comisiei Judeţene Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, apreciind că acestea nu se referă la situaţia de refugiat a defunctului P.F.C., ci exclusiv la averea sa, deţinută în teritoriile fostei Basarabii, în timp ce art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 precizează expres că „persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate”.
Instanţa de recurs a mai reţinut că reclamanţii nu au prezentat documente care să dovedească împrejurarea că antecesorul lor - P.F.C. ar fi fost refugiat din teritoriile menţionate de art. 1 din Legea nr. 290/2003, pentru a se putea considera că moştenitorii săi pot beneficia de măsurile reparatorii stabilite prin această lege.
Împotriva deciziei nr. 390 din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, intimaţii-reclamanţi P.V. şi V.F. au formulat contestaţie în anulare.
Contestaţia în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 317-321, respectiv art. 322-328 C. proc. civ.
Contestatorii au susţinut că Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 188 din 15 februarie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, iar în motivarea sentinţei se arată toate încălcările de lege comise de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a Legii 9/1998 şi Legii 393/2006.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 310 din 9 februarie 2012, a admis recursul declarat de pârâtă cu toate că acesta nu a fost declarat în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
S-a mai arătat că instanţa de recurs nu a ţinut cont de motivarea Tribunalului Timiş în privinţa încălcărilor de lege care au stat la baza sentinţei favorabile.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, cu motivele formulate de contestatori, va respinge prezenta contestaţie în anulare.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei.
Faţă de cele ce preced, instanţa apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus citate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.V. şi V.F. (P.) împotriva Deciziei nr. 310 din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7048/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7058/2013. Contencios → |
|---|
