ICCJ. Decizia nr. 7022/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7022/2013
Dosar nr. 9148/2/2012
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul B.V.L., în contradictoriu cu pârâţii C.A.S. a Municipiului Bucureşti şi C.N.A.S., a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 35 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617 din 13 august 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la F.N.U.A.S.S., în partea referitoare la posibilitatea emiterii de către Casele de Asigurări de Sănătate (C.A.S.) de titluri de creanţă sub forma Deciziilor de Impunere.
Prin sentinţa civilă nr. 800 din 22 februarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamantul B.V.L., în contradictoriu cu pârâţii C.A.S. a Municipiului Bucureşti şi C.N.A.S., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că una dintre principalele atribuţii ale caselor de asigurări de sănătate, potrivit art. 271 din Legea nr. 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătăţii, este să colecteze contribuţiile la fond pentru persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către A.N.A.F., acestea trebuind coroborate cu dispoziţiile art. 83 alin. (4) teza I din C. proc. fisc., conform cărora, nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Activitatea privind administrarea creanţelor fiscale, constând în contribuţii la F.N.U.A.S.S. în cazul contribuabililor menţionaţi la art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, este dată în competenţa C.N.A.S. şi a caselor de asigurări de sănătate din subordine în întregime, în ceea ce priveşte stabilirea contribuţiilor, inclusiv pe calea deciziilor de impunere.
În cazul contribuţiei la F.N.U.A.S.S. datorate de persoanele care exercită profesii libere sau care sunt autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente, titlul de creanţă îl reprezintă în principal, declaraţia contribuabilului, despre care art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 arată expres şi indubitabil că trebuie depusă la casa de asigurări.
Stabilirea din oficiu a contribuţiei într-un astfel de caz este consecinţă directă a nedepunerii declaraţiei fiscale, potrivit art. 83 alin. (4) din C. proc. fisc., dreptul de a stabili din oficiu contribuţia este conferită organului fiscal în faţa căruia trebuie depusă declaraţia.
Curtea de Apel a mai reţinut că din interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele de lege menţionate reiese faptul că, prevederile art. 35 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 nu depăşesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006 în executarea căruia a fost emisă şi nu contravin nici prevederilor acestei legi şi nici prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul B.V.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât prin interpretarea normei legale cuprinse în art. 83 alin. (4), judecătorul excepţiei admite posibilitatea unei «derogări implicite» de la prevederile Codului de Procedura fiscală, făcând în acest fel o interpretare extensivă, prin analogie, a textului art. 83 alin. (4), lucru nepermis în privinţa normelor de drept fiscal a căror interpretare „trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege”.
Organele fiscale sunt prevăzute limitativ la art. 17 alin. (5) C. proc. fisc. şi anume: «A.N.A.F. şi unităţile subordonate acesteia, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt denumite în prezentul cod organe fiscale». Codul de procedură fiscală nu asimilează în mod generic, şi nici nu permite, în redactarea sa actuală, asimilarea generică cu „organul fiscal ” a niciunei alte instituţii/ autorităţi publice; acolo unde activităţile de administrare a creanţelor fiscale prevăzute în Codul de procedură fiscală urmează să fie îndeplinite de alte organe decât „organul fiscal” definit la art. 17 alin. (5), indicarea acestora este expresă, iar activităţile ce urmează a fi îndeplinite de acestea sunt de asemenea, expres prevăzute. Asimilarea altor organe ale statului cu organul fiscal în administrarea creanţelor fiscale este - atunci când Codul de procedură fiscală o face întotdeauna expres şi limitat la acţiunile/activităţile expres prevăzute pentru care o asemenea asimilare operează. Iar în materia „stabilirii contribuţiilor” Codul de procedură fiscală însuşi nu stabileşte nicio competenţă specială a altui organ/instituţie decât organul fiscal aşa cum este acesta definit la art. 17 alin. (5) C.proc.fisc. Codul lasă însă posibilitatea ca în materia competenţei de administrare a creanţelor fiscale reprezentatul contribuţiilor sociale, deci implicit şi competenţa de „stabilire” a creanţelor fiscale constând în contribuţii la F.N.U.A.S.S., să se deroge prin hotărâre de guvern de la competenţa generală a organelor fiscale: în acest sens. art. 32 alin. (1) şi (2) dispune: „(1) Organele fiscale au competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală. (2) În cazul impozitului pe venit şi al contribuţiilor sociale, prin hotărâre a Guvernului se poate stabili altă competenţă specială de administrare”.
Legea nr. 95/2006 operează o derogare de la prevederile generale ale Codului de procedură fiscală în materia competenţei organelor ce desfăşoară activităţi în legătură cu „declararea”, verificarea” şi „colectarea” contribuţiilor la F.N.U.A.S.S., stabilind, prin derogare de la prevederile Codului de procedură fiscală, că aceste activităţi sunt desfăşurate de către C.A.S.
Or, în speţă, atribuirea de competenţă către C.N.A.S. şi C.A.S. în privinţa „stabilirii” creanţelor fiscale constând în contribuţii la F.N.U.A.S.S. (care echivalează cu o derogare de la competenţa generală a organelor fiscale în privinţa acestei activităţi) este operată nu prin lege (aşa cum permite art. 1 alin. (2) C. proc. fisc.), nici prin hotărâre de guvern (aşa cum permite art. 32 alin. (2) C. proc. fisc.), ci printr-un simplu ordin al C.N.A.S., anume prin prevederile art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 a căror anulare s-a solicitat.
Recurentul mai susţine că nu poate fi primită interpretarea instanţei de fond în sensul că decizia de impunere este emisă de organul fiscal în faţa căruia trebuie depusă declaraţia, întrucât o astfel de interpretare asimilează C.N.A.S. şi C.A.S. cu organul fiscal în mod nelegal şi nejustificat, atribuindu-le astfel competenţe pe care acestea nu le pot dobândi decât printr-o prevedere legală expresă.
Faptul că prin art. 215 alin. (3) se dă în competenţa C.N.A.S. prin C.A.S. activitatea de «declarare » a creanţelor fiscale reprezentând contribuţii la F.N.U.A.S.S. o decizie de impunere nu înseamnă că acestea dobândesc în competenţă si activitatea de « stabilire » a creanţelor fiscale în lipsa unor dispoziţii legale exprese, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 17 alin. (5) şi art. 32 C. proc. fisc.
Recurentul mai consideră că interpretarea instanţei în sensul că C.N.A.S. şi C.A.S. ar avea în competenţă întreaga administrare a creanţelor fiscale reprezentând contribuţii la F.N.U.A.S.S. este greşită, întrucât aşa cum s-a arătat, şi cum reiese din dispoziţiile coroborate ale art. 1 alin. (2), art. 17 alin. (5) şi art. 32 C. proc. fisc., atribuirea în competenţa altor organe decât organele fiscale a unei/unor activităţi de administrare a creanţelor fiscale trebuie să reiasă în mod expres dintr-o prevedere legală.
Că este aşa o demonstrează şi faptul că atunci când legiuitorul a intenţionat să atribuie una sau mai multe componente ale activităţii de administrare a creanţelor fiscale altor entităţi decât «organul fiscal», a făcut acest lucru în mod expres şi explicit.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În cauză, Ordinul nr. 617/2007, emis de C.N.A.S. pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, a fost emis în temeiul dispoziţiilor expres menţionate din Legea nr. 95/206 privind reforma în domeniul sănătăţii (art. 211 alin. (3), art. 213 alin. (3) şi 4, art. 216, art. 256-260 ş.a.) şi al Statului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin H.G. nr. 972/2006 (art. 7, art. 17 alin. (5) şi art. 18 pct. 36).
Recurentul-reclamant a considerat că Ordinul nr. 617/2007 adaugă la lege întrucât sunt extinse competenţele C.A.S. şi cu privire la emiterea de decizii de impunere, care la scadenţă au valoarea de titlu executoriu în baza cărora se poate declanşa urmărirea silită, în plus faţă de abilitarea legală deja recunoscută, aceea de a proceda la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere.
Înalta Curte apreciază, raportat la prevederile art. 216 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care, în cazul neachitării la termen, conform legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de A.N.A.F., C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, că dispoziţiile art. 35 din Normele metodologice nu au caracter nelegal întrucât nu adaugă la lege şi nici nu contravin sensului şi spiritului legii în aplicarea căreia au fost adoptate.
Astfel, art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură fiscală atunci când menţionează atribuţiile execuţionale ale C.N.A.S.
Împrejurarea că dispoziţiile art. 35 al Normelor metodologice stipulează şi posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către organul competent al C.A.S. nu reprezintă o adăugare nelegală la textul legii mai sus arătat, care să contravină prevederilor Codului de procedură fiscală.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că în condiţiile în care potrivit art. 141 din acest cod executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, de către organul de executare competent, care în cazul dat este chiar C.N.A.S.
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor cuprinse în textele examinate rezultă că prevederile art. 35 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2006 nu depăşesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căruia a fost esenţialmente emis şi nu contravin legii, în condiţiile în care, strict cu privire la obligaţiile de plată către F.N.U.A.S.S., în cadrul competenţelor atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse şi cele de emitere a titlurilor executorii, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003.
O astfel de interpretare apare ca fiind şi raţională în condiţiile în care, gestionarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, ca fond special ce se constituie din contribuţia pentru asigurări de sănătate datorată, se realizează prin C.N.A.S. şi prin casele de asigurări expres indicate, ceea ce demonstrează că aceste autorităţi se află direct şi nemijlocit în posesia datelor necesare referitoare la cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate pentru a putea emite, prealabil executării silite propriu-zise, titlul executoriu, cu respectarea prevederilor art. 141 C. proc. fisc.
Un argument în plus în soluţia pronunţată îl reprezintă practica judiciară existentă la nivelul instanţei supreme.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.V.L. împotriva Sentinţei nr. 800 din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7003/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7035/2013. Contencios. Suspendare provizorie a... → |
|---|
