ICCJ. Decizia nr. 7069/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7069/2013
Dosar nr. 5730/2/2011
Şedinţa publică de la 5 noiembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Ciclurile procesuale parcurse
1.1 Prin acţiunea iniţială, înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul S.V.C. în contradictoriu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administraţie a formulat plângere, împotriva: (i) Hotărârii nr. 43 din 24 iulie 2007, pronunţată de pârât prin Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi implicit asupra (ii) Hotărârii nr. 1065606 din 24 aprilie 2007, pronunţată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din Şcoala de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului din Marină Giurgiu UM X Giurgiu şi împotriva (iii) Deciziei de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007, emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Şcoala de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului din Marina Giurgiu şi a solicitat anularea acestor acte contestate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că decizia de imputare este lovită de nulitate, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, în sensul că nu a fost efectuată o cercetare administrativă, nu a fost ascultat pentru explicaţii scrise şi pentru a depune probe în apărare.
Decizia de imputare a fost emisă în baza Proceselor-verbale nr. 433245 din 8 noiembrie 2001 şi nr. 433235 din 22 noiembrie 2001, întocmite în urma unui control tematic la compartimentul „Asigurare materială şi tehnică” la UM nr. Y, dar fără a se efectua vreun control sau o cercetare administrativă la UM X.
Reclamantul a arătat că auditorii au prezentat doar concluziile lor în procesele-verbale menţionate, în baza unor declaraţii şi note explicative, fără a se efectua o expertiză contabilă sau o inventariere faptică.
1.2 Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Giurgiu şi pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Tribunalul Giurgiu a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât pe considerentul că obiectul cauzei este verificarea legalităţii deciziei de imputare emisă de Şcoala de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului din Marină fiind în legătură cu raporturile de muncă ale reclamantului.
Instanţa de fond a încuviinţat şi a administrat probele solicitate de reclamant, respectiv proba cu înscrisuri, martori şi expertiză contabilă.
1.3 Prin Sentinţa civilă nr. 119/CAF din 21 aprilie 2009 Tribunalul Giurgiu a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât, a admis acţiunea, a anulat Hotărârea nr. 42 din 24 iulie 2007 pronunţată de M.I.R.A., Hotărârea nr. 1065606 din 24 aprilie 2007 şi Decizia de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007.
1.4 Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor reprezentat prin Centrul de Formare şi Perfecţionare a Personalului Giurgiu fosta Şcoală de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului din Marină Giurgiu.
1.5 Prin Decizia civilă nr. 1245 din 10 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de pârât.
1.6 Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor în baza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă în soluţionarea hotărârii.
1.7 Prin Decizia civilă nr. 765 din 4 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 9822/2/2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia în anulare formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, a anulat Decizia nr. 1245 din 10 mai 2010 şi rejudecând recursul a casat Sentinţa civilă nr. 119/CAF din 21 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Giurgiu în Dosar nr. 1616/122/2007 şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa de control judiciar a constatat că acţiunea reclamantului a fost îndreptată împotriva Hotărârii nr. 43 din 24 iulie 2007 emisă de M.I.R.A. Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, a Hotărârii nr. 1065606/2007 şi a Deciziei de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Şcoala de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului din Marină Giurgiu şi conform art. 10 din Legea nr. 554/2004 acţiunile având ca obiect acte emise de autorităţile publice centrale sunt în competenţa de soluţionare a curţilor de apel.
La Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cauza a fost înregistrată, în fond după casare, sub numărul 5730/2/2011.
2. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 3466 din 23 mai 2012, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.V.C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române pentru Şcoala de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului de Marină Giurgiu şi a anulat Hotărârea nr. 43 din 24 iulie 2007, pronunţată de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, Hotărârea nr. 1065606 din 24 aprilie 2007, pronunţată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor şi Decizia de Imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007, emisă de Şcoala de formare Iniţială şi Continuă a personalului de marină Giurgiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a constatat că pentru stabilirea răspunderii materiale în sarcina reclamantului se impunea constatarea întrunirii elementelor răspunderii materiale, iar în speţă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe.
Din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă că la UM Z nu există pagubă constând în lipsa unor cantităţi de carburant, procesul-verbal de custodie atestând depozitarea legală a carburantului la o altă structură din Ministerul Administraţiei şi Internelor. Neexistând o pagubă nu poate fi reţinută vinovăţia reclamantului şi nici un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor în sensul că procesul-verbal de predare-primire în custodie, anexa nr. 8 din raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil D.M.P., nu este concludent deoarece a fost semnat de locţiitorul pentru logistică al UM X Giurgiu, unitate care a preluat în custodie carburanţii de la UM X, semnătura fiind a lt. col. T.A., ofiţer auditor confirmat de ştampila rotundă cu indicativul şi denumirea în clar a Direcţiei de audit Intern a Ministerului de Interne, instanţa de fond a apreciat că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât acest înscris a fost întocmit cu încălcarea unor normative interne, face dovada celor atestate în conţinutul său.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că nu poate fi relevantă, în cauză, culpa reclamantului pentru întocmirea unor acte informe. Pentru imputarea sumei este relevantă culpa pentru crearea unei pagube, iar această culpă aparţine celui care a atestat prin semnătură că a primit carburantul şi nu a dovedit că l-a depozitat la unitatea primitoare. Astfel, paguba s-a localizat la cea din urmă unitate militară şi nu la unitatea care a transmis carburantul.
3. Motivele de recurs înfăţişate de autorităţile pârâte
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au formulat recurs pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române.
3.1. Recursul promovat de Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI)
Invocând ca temei legal al demersului său procesual, prevederile art. 299 şi art. 3041C. proc. civ., recurentul-pârât MAI, în contextul reluării situaţiei de fapt, a susţinut şi prezentat, în esenţă, următoarele critici vizând hotărârea instanţei de fond:
- raportat la actele dosarului, ce demonstrează condiţiile în care a fost emisă decizia de imputare, faţă de funcţia şi atribuţiile reclamantului pe linia distribuirii combustibilului, soluţia instanţei de fond este totalmente eronată întrucât porneşte de la simpla apreciere că „predarea a fost efectuată la ordinul şefilor ierarhici şi cu aprobarea acestora”;
- există o inconsecvenţă în raţionamentul instanţei de fond în sensul că, deşi se arată că procesul-verbal de primire în custodie a fost întocmit cu încălcarea unor normative interne, în mod surprinzător se concluzionează că nu poate fi relevantă culpa reclamantului pentru întocmirea unor acte informe, în condiţiile în care acesta din urmă ocupa funcţia de gestionar al UM X Giurgiu şi cunoştea sau cel puţin, în virtutea funcţiei şi meseriei avut ar fi trebuit să aibă reprezentarea consecinţelor juridice pe care le poate avea o predare neconformă a bunurilor aflate în gestiune;
- în mod eronat a admis prima instanţă acţiunea şi a anulat Hotărârea nr. 43 din 24 iulie 2007 fără a ţine cont de faptul că acest petit al cererii de chemare în judecată era inadmisibil în condiţiile în care respectiva hotărâre nu este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
3.2. Recursul promovat de Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR)
La rândul său, recurentul-pârât IGPR a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanţe, arătând, în esenţă, că în mod eronat s-a dispus introducerea sa în cauză, pentru fosta Şcoală de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului din Marină Giurgiu, care a emis Decizia de imputare nr. 1065375 din 21 martie 2007, întrucât este vorba despre instituţii publice distincte, aflate pe paliere ierarhice diferite şi într-un raport de subordonare, specific entităţilor din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
S-a mai arătat că încetarea activităţii Centrului de Formare şi Perfecţionare a Personalului Giurgiu echivalează cu dizolvarea astfel cum este reglementată de prevederile art. 40 şi 43 din Decretul nr. 91/1954, IGPR nepreluând patrimoniul acestuia şi nici personalul care îl încadra.
4. Apărările intimatului-reclamant
Reclamantul-intimat S.V.C. a formulat întâmpinare faţă de motivele de recurs înfăţişate de cei doi recurenţi, solicitând respingerea acestora şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond, prin care s-a realizat o descriere amplă a cauzei şi o minuţioasă analiză a întregului material probator.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor promovate
5.1. Cu privire la recursul Inspectoratului General al Poliţiei Române
Analizând cu prioritate regularitatea formulării acestui recurs, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a promovat calea de atac peste termenul legal prevăzut, cu încălcarea art. 301 C. proc. civ.
Conform acestui text de lege termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Potrivit dovezii de primire şi predare a hotărârii instanţei de fond, comunicarea faţă de această autoritate pârâtă, în sensul art. 301 C. proc. civ., s-a realizat la data de 28 iunie 2012, în vreme ce recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti la data de 17 iulie 2012.
Constatând că intervalul de timp, stabilit de lege, în interiorul căruia putea fi exercitată calea de atac a recursului s-a împlinit la data de 16 iulie 2012, Înalta Curte pe temeiul art. 301 C. proc. civ. va respinge aşadar recursului pârâtului IGPR, ca tardiv formulat.
5.2. Cu privire la recursul Ministerului Administraţiei şi Internelor
Analizând recursul pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor prin prisma motivelor invocate, în raport cu probatoriile administrate în toate fazele procesuale parcurse în cauză dar şi faţă de cadrul legal aplicabil, Înalta Curte reţine netemeinicia criticilor înfăţişate, în considerarea celor în continuare arătate.
Reclamantul-intimat a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a tuturor actelor administrative, hotărâri şi decizie de imputare, emise în legătură cu constatarea pagubei de 20.953,85 RON, produsă ca urmare a stabilirii unor lipsuri în gestiunea Carburanţi Lubrifianţi deţinută de agentul şef principal S.V.C., partida „depozit”, totalizând 3,8 t benzină şi 10,9 t motorină.
Decizia de imputare nr. 1064375 din 21 martie 2007 a fost emisă pe numele reclamantului intimat de şeful Şcolii de Formare Iniţială şi Continuă a Personalului de Marină Giurgiu, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, pentru suma arătată.
Problema de fapt dar şi de drept asupra căreia s-a pronunţat instanţa de fond, învestită cu soluţionarea cauzei, a vizat îndeplinirea condiţiilor cerute pentru angajarea răspunderii materiale, cu referire directă la certitudinea prejudiciului.
În acord cu argumentele primei instanţe şi contrar susţinerilor recurentului MAI, Înalta Curte constată că soluţia atacată nu este nici eronată şi nici rezultatul unor raţionamente inconsecvente.
Judecătorul fondului, analizând minuţios probatoriul administrat în cauză, în toate etapele procesuale parcurse şi valorificând totodată concluziile rapoartelor de expertiză contabilă întocmite, cu deplin temei a statuat în sensul că, în ceea ce priveşte răspunderea materială reţinută în sarcina reclamantului intimat, nu este îndeplinită cerinţa producerii prejudiciului (a pagubei).
Or, în condiţiile în care nu se poate stabili cu certitudine că s-a produs paguba la care autorităţile recurente au făcut referire (cantitatea de carburant în valoare de 20.953,85 RON), desigur că nici celelalte cerinţe ale răspunderii materiale nu mai pot fi reţinute, neexistând suport, nici în fapt dar nici legal, în acest sens.
Înalta Curte arată, astfel cum a statuat deja în jurisprudenţa sa în materie, că nu poate exista răspundere materială, după cum nici răspundere patrimonială, în general, dacă nu există un prejudiciu real, cert şi direct.
Prejudiciul este nu numai o condiţie a răspunderii dar şi măsura ei, în sensul că autorul, atunci când se dovedeşte cu certitudine că a produs o pagubă, răspunde numai în limitele prejudiciului cauzat.
În fine, nu lipsită de relevanţă este în cauză şi incidenţa principiului general de drept potrivit cu care atunci când există o îndoială, aceasta trebuie să-i profite celui ce se obligă, respectiv reclamantului-intimat.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că şi celelalte critici ale recurentului MAI sunt neîntemeiate, întrucât aprecierea instanţei de fond în sensul că procesul-verbal de custodie ce atestă depozitarea legală a carburantului la o altă structură din cadrul MAI face dovada celor menţionate în conţinutul său, în ciuda viciilor de formă invocate, este nu numai logică dar şi perfect susţinută de probatoriul administrat în cauză.
În plus, pentru justa soluţionare a cererii cu care a fost învestită, ceea ce interesa prioritar instanţa de fond era, inter alia, determinarea naturii certe şi efective a pagubei reclamate şi nu atât îndeplinirea de către actele depuse în probatoriu a tuturor cerinţelor de formă impuse de normativele interne, fără însă ca prin aceasta raţionamentul înfăţişat să fie susceptibil de a fi apreciat ca inconsecvent.
În fine, nici critica vizând natura juridică a Hotărârii nr. 43/2007 pronunţată de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, apreciată ca nefiind un act administrativ nu este fondată, câtă vreme, în mod legal, instanţele succesiv învestite în cauză au analizat şi statuat în mod corespunzător asupra actelor administrative şi a celor preparatorii, producătoare de efecte juridice în mod direct, asupra reclamantului intimat.
Reţinând aşadar că soluţia atacată prin recursul MAI este legală şi deplin susţinută de materialul probator existent la dosar, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva Sentinţei civile nr. 3466 din 23 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva Sentinţei civile nr. 3466 din 23 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant S.V.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 6998/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7116/2013. Contencios. Despăgubire.... → |
|---|
