ICCJ. Decizia nr. 7116/2013. Contencios. Despăgubire. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7116/2013
Dosar nr. 1681/1/2013
Şedinţa publică de la 6 noiembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 martie 2013, C.R. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 5254 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte în Dosarul nr. 2897/2/2010.
Contestatorul a invocat ca temei al contestaţiei formulate dispoziţiile art. 317 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. şi a arătat faptul că legiuitorul a urmărit ca partea chemată în judecată să aibă efectiv cunoştinţă de acest fapt, pentru exercitarea dreptului la justiţie.
Contestatorul a arătat că în cazul de faţă, încălcarea regulamentului şedinţelor de judecată şi nelăsarea dosarului la a doua strigare, a determinat o modificare a egalităţii armelor, cu atât mai mult cu cât cei prezenţi erau în minoritate. S-a susţinut că prin acest mod instanţa a anulat efectivitatea citării şi a încălcat dreptul la apărare al contestatorului, precum şi dreptul la un proces echitabil. S-a susţinut că, în cazul de faţă, fără prezenţa părţilor a fost invocată o excepţie, iar aceasta trebuia discutată în contradictoriu cu toate părţile, situaţie în care se impunea lăsarea dosarului la sfârşitul şedinţei.
Contestatorul a arătat că instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor necompetenţa cu privire la calea de atac formulată, fiind invocată necompetenţa Curţii de Apel Bucureşti, deci necompetenţa altei instanţe care, în aprecierea necontestată a competenţei sale, a pronunţat o hotărâre ce nu a fost atacată de părţi sub acest aspect. S-a susţinut că instanţa a dezvoltat o analiză a textului care nu are nimic de a face cu intenţia legiuitorului şi nici cu normele generale de competenţă.
S-a susţinut că instanţa de recurs, fără a avea competenţa materială cerută potrivit propriilor criterii, a procedat la o examinare ce excede excepţiei invocate, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unor pârâţi, fără a stabili sau justifica o ordine în această analiză extinsă.
S-a arătat că Înalta Curte nu s-a pronunţat şi/sau asupra excepţiei de prescriere, precum şi faptul că instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs ca urmare a necompetenţei sale materiale, consecinţă a necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
2. Decizia ÎCCJ atacată cu contestaţie în anulare.
Prin Decizia nr. 5245 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de C.R. împotriva Încheierii din 10 mai 2011, a Încheierii din 31 mai 2011 şi a Sentinţei nr. 6004 din 18 octombrie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa a casat hotărârile atacate şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că prin Sentinţa nr. 6004 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Primăria sectorului 6 Bucureşti şi Administraţia Domeniului Public şi Dezvoltare Urbană şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul C.R., în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al municipiului Bucureşti, pentru acest considerent, reţinându-se ca fiind prescris dreptul la acţiune.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Primăria Sectorului 6 Bucureşti şi Administraţia Domeniului Public şi Dezvoltare Urbană Sector 6, faptul că este neîntemeiată, reţinând că, deşi nu sunt emitenţii Dispoziţiei nr. 1118 din 25 august 2003 de desfiinţare a construcţiei emisă de PMB şi a somaţiei, constatate nelegale, aceste autorităţi au pus în executare decizia de demolare şi, întrucât reclamantul solicită despăgubiri în ceea ce priveşte demolarea construcţiei provizorii, ca operaţiune în ansamblul său, aceasta priveşte inclusiv partea de executare a actelor administrative în temeiul cărora s-a dispus demolarea, astfel că, din acest punct de vedere, cele două pârâte sunt titulare ale raportului juridic dedus judecăţii, având calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea a constatat că reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti la data de 31 martie 2010, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar la plata de daune materiale în sumă de 1.400.000 Euro, reprezentând c/v construcţiei proprietate personală, în suprafaţă de 700 mp, situată în Şos. V. nr. X, sector 6, ce i-a fost demolată abuziv şi nelegal; echivalentul sumei de 500.000 Euro, reprezentând c/v terenului în suprafaţă de 500 mp aferent construcţiei; echivalentul sumei de 221.200 Euro, reprezentând c/v daunelor la care a fost obligat prin clauza penalizatoare la contractul de închiriere pe perioada septembrie 2003 - martie 2010; aplicarea unei penalităţi de 93,33 Euro/zi de întârziere, începând cu data prezentei acţiuni şi până la executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor.
De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune morale în sumă de 200.000 Euro şi la plata cheltuielilor de judecată, iar la data de 27 septembrie 2011 şi-a majorat cuantumul despăgubirilor solicitând obligarea pârâţilor şi la plata sumei de 525.000 Euro, reprezentând c/v chiriilor neîncasate pe perioada 2004 - martie 2010.
Curtea a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acţiunea în daune poate fi introdusă, fie odată cu acţiunea principală, fie ulterior, pe cale separată, ulterior constatării nelegalităţii actelor administrative ce au generat prejudiciul, însă, în cadrul termenului de prescripţie de un an calculat de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Raportat la situaţia de fapt existentă în dosar, Curtea a apreciat că reclamantul a cunoscut de existenţa actului administrativ vătămător şi, în mod evident, de prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a demolării construcţiei, la data de 23 februarie 2004, când a formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, în Dosarul nr. 7545/CA/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, arătând că potrivit Legii nr. 215/2001, competenţa de autorizare şi deci de demolare a trecut la primăriile de sector şi că pe rolul Judecătoriei Sectorului 6, se află o acţiune pentru dobândirea titlului de proprietate pentru terenul pe care se află construcţia, solicitând anularea Dispoziţiei de demolare şi a somaţiei, instanţa încuviinţând în principiu cererea.
Curtea a apreciat că deşi prin Sentinţa civilă nr. 1772 din 4 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1012 din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII, s-a constatat nelegalitatea Dispoziţiei nr. 1118/2003 şi a somaţiei din data de 19 august 2003, efectul admiterii unei excepţii de nelegalitate nu repune pe reclamant în termenul de a solicita despăgubiri, de la momentul rămânerii irevocabile a sentinţei prin care s-a admis excepţia de nelegalitate, întrucât, dreptul la acţiune în ceea ce priveşte despăgubirile curge de la data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
În concluzie, instanţa a constatat că dreptul la acţiune pentru despăgubiri al reclamantului nu s-a născut o dată cu constatarea irevocabilă a nelegalităţii Dispoziţiei şi somaţiei, ci de la data de 23 februarie 2004, când reclamantul a formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, în Dosarul nr. 7545/CA/2003 al Tribunalului Bucureşti.
La termenul din 11 decembrie 2012 instanţa de control judiciar, sesizată cu soluţionarea recursului formulat în cauză de reclamant, a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de fond în soluţionarea prezentei cauze.
Examinând excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, invocată potrivit art. 304 pct. 3, art. 159 pct. 2 şi art. 162 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010 (formă aplicabilă în cauză, în temeiul art. XXII alin. (2) din acest din urmă act normativ), Înalta Curte a constatat că este fondată.
Instanţa de control judiciar a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aplicabile în materia stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Instanţa de recurs a constatat că în speţa de faţă nu se contestă acte administrative care să privească plata taxelor, impozitelor, contribuţiilor sau datoriilor vamale, fiind aplicabil în materia stabilirii competenţei criteriul poziţiei în sistemul autorităţilor publice a pârâţilor, care sunt autorităţi publice de nivel local, ceea ce atrage competenţa materială a tribunalului, ca instanţă de fond în contencios administrativ.
II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în contestaţia de faţă:
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge ca nefondată pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Înalta Curte a constatat că această cale extraordinară de atac de retractare este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de art. 317 (necompetenţă sau vicii de procedură) şi art. 318 (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs) C. proc. civ., fără ca instanţa de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
În conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 317 pct. 1 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului; pct. 1) când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, iar potrivit dispoziţiilor pct. 2) când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Analizând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor care reglementează contestaţia în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia atacată nu se circumscrie niciunei ipoteze a prevederilor legale arătate.
Contestatoarea a invocat viciul de procedură, necompetenţa, cât şi analiza incompletă a unor motive de critică formulate în recursul ce a făcut obiectul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte are în vedere faptul că la data soluţionării recursului, 11 decembrie 2012, a fost îndeplinită procedura de citare cu toate părţile, aşa cum rezultă de altfel din actele dosarului.
Înalta Curte a reţinut că motivul privind viciul de procedură cu recurentul, respectiv cu C.R. a fost invocat, arătându-se că pricina a rămas în pronunţare mai înainte de a se prezenta în instanţă această parte, care conform înscrierilor din practicaua deciziei atacate s-a prezentat la instanţă la orele 10:50, după ce cauza a rămas în pronunţare.
Înalta Curte reţine că nu a fost afectat principiul dreptului la apărare al părţilor şi implicit dreptul la un proces echitabil, neexistând nici un viciu de procedură legat de acest aspect, întrucât partea avea obligaţia de a se prezenta la orele 9:00 în instanţă, când începe şedinţa de judecată la Înalta Curte, iar neprezentarea părţii în instanţă la termenul stabilit nu poate împiedica instanţa să treacă la soluţionarea cauzei, atunci când procedura este legal îndeplinită cu toate părţile.
De altfel, aşa cum se reţine la instanţa de recurs, contestatorului i s-a acordat dreptul de a depune note de concluzii la dosarul cauzei, astfel încât motivul invocat în prezenta contestaţie cu referire la art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi primit de instanţa de retractare.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte a constatat faptul că instanţa de recurs s-a pronunţat pe aspectul competenţei de soluţionare a cauzei la instanţa de fond, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, şi constatându-se că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă a dispus în consecinţă, fiind admis recursul declarat de C.R. şi casată hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu trimitere a cauzei la instanţa competentă material a soluţiona litigiul dedus judecăţii pe fond, astfel încât motivele contestatorului în susţinerea motivului necompetenţei instanţei de recurs nu pot fi primite de această instanţă de retractare.
Înalta Curte reţine că instanţa de recurs era competentă să se pronunţe cu privire la recursul formulat împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă inferioară, respectiv de Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 299 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât critica formulată de contestator pe acest aspect nu poate fi primită de instanţa de retractare, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că în cauza de faţă nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât dispoziţiile constituţionale şi dispoziţiile prevăzute de CEDO au fost respectate în această privinţă.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit în mod constant că noţiunea de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţie, impune ca o jurisdicţie internă - în cauză, instanţa care a pronunţat recursul - să examineze efectiv problemele esenţiale care îi sunt supuse examinării şi nu să se mulţumească a confirma pur şi simplu concluziile unei jurisdicţii inferioare.
Or, instanţa de recurs a procedat la analizarea sentinţei atacate şi constatându-se că a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material a procedat la trimiterea cauzei la instanţa competentă a soluţiona fondul litigiului dedus judecăţii, astfel cum prevăd normele procedurale.
De asemenea, Înalta Curte a reţinut că instanţa de recurs a soluţionat cauza pe excepţia necompetenţei, astfel încât alte aspecte ce privesc fondul cauzei nu au fost dezbătute, iar pentru aceste considerente critica cu privire la faptul că instanţa de recurs nu a răspuns la toate motivele de recurs formulate, nu poate fi primită de această instanţă de retractare.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se pot reţine motive de retractare a deciziei pronunţate, astfel încât contestaţia formulată va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.R. împotriva Deciziei nr. 5245 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7069/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7236/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
