ICCJ. Decizia nr. 7421/2013. Contencios

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 7421/2013

Dosar nr. 30837/3/2005*

Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 26 august 2005, reclamanta SC V. SA Constanţa, în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri reprezentând profit nerealizat până la data introducerii acţiunii, obligarea pârâtelor la dobânda legală aferentă debitului cu începere de la data introducerii acţiunii şi până la achitării efective şi cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 14 mai 1999, SC V. SA a preluat, prin cesiune de la SC C.F. SRL, cu consimţământul concedentei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa (succesoarea Regia Autonomă Administraţia Zonelor Libere de la acea dată), toate drepturile şi obligaţiile rezultând din contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997, devenind, astfel, proprietara de drept, pe durata concesiunii, a investiţiei în curs de realizare pe parcela concesionată în Zona Liberă, pe care a finalizat-o, fiind în măsură să treacă la exploatarea sa, în speranţa legitimă de obţinere a profitului previzionat.

A menţionat că acest contract a fost încheiat pe 50 de ani, având în vedere regimul de facilităţi fiscale reglementat şi garantat prin Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Referitor la cauza contractului, reclamanta a arătat că aceasta a dispărut urmare a abrogării facilităţilor fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992, prin acte administrative şi normative ulterioare, şi anume Circulara Direcţiei Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai 1999, O.U.G. nr. 217 din 29 decembrie 1999 - promulgată pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, ordonanţă aprobată apoi prin Legea nr. 189 din 17 aprilie 2001, Decizia Direcţiei Generale a Vămilor nr. 753/2001, Legea nr. 345/2002 privind TVA care a abrogat aplicarea cotei de TVA „zero” cu drept de deducere a TVA-ului pentru zonele libere şi Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit care a abrogat scutirea de la plata impozitului pe profit pentru agenţii economici din zonele libere.

Au fost, de asemenea, invocate fapte ilicite concrete şi grave de concurenţă neloială şi obstrucţionare a SC V. SA în exploatarea investiţiei sale şi realizarea de venituri şi profit.

A menţionat existenţa pe rolul instanţelor de judecată a litigiului având ca obiect rezilierea contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997 şi a actelor adiţionale aferente şi obligarea SC V. SA la plata redevenţelor restante.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat prematuritatea acţiunii faţă de împrejurarea că nu a fost convocat pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă.

A invocat, de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997 şi actele adiţionale, precum şi în raport de art. 3 din H.G. nr. 410/2003, susţinându-se că acest contract de concesiune a fost încheiat între reclamantă şi pârâta 1 producând efecte doar între cele două părţi.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La 28 octombrie 2005, a fost formulată întâmpinare şi de către pârâta 1 Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, solicitându-se suspendarea prezentei cauze conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 61 din 26 mai 2005 pronunţată în Dosarul nr. 2883/2005 de către Curtea de Apel Iaşi, recurs care face obiectul Dosarului nr. 3008/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe fondul cererii, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinând că argumentele reclamantei în susţinerea rezilierii din culpa pârâtei sunt neîntemeiate, arătând că, prin încheierea contractului, ambele părţi au urmărit realizarea unui scop care a constituit şi cauza încheierii contractului, şi anume pentru Administraţia Zonelor Libere cel prevăzut la art. 1 din lege, iar pentru SC V. SA, obţinerea unor beneficii în anumite condiţii strict şi expres prevăzute la cap. 5 intitulat „Facilităţi” din Legea nr. 84/1992.

A mai arătat că actele normative sau administrative invocate de SC V. SA Constanţa, şi anume, Legea nr. 345/2002 privind TVA şi Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit sunt ulterioare datei la care aceasta a încetat să plătească redevenţa stipulată în contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997, art. 5.3, încă din octombrie 2000, precum şi faptul că, deşi reclamanta a invocat în cadrul susţinerilor sale unele acte normative mai vechi cum ar fi Circulara Direcţiei Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai 1999, Decizia nr. 753 din 04 aprilie 2001 şi O.U.G. nr. 217/1998 nu a făcut dovada că apariţia acestora ar fi afectat în vreun fel interesele acesteia, existând posibilitatea legală să fi acţionat în justiţie, în situaţia în care ar fi apreciat că îi sunt lezate interesele, lucru pe care aceasta nu l-a făcut.

A precizat că Administraţia Zonelor Libere a atacat în instanţă pe calea contenciosului administrativ, în nume propriu, Decizia Direcţiei Generale a Vămilor nr. 753 din 04 aprilie 2001, însă instanţele s-au pronunţat în unanimitate în sensul că această decizie nu afectează în nici un fel facilităţile din Zonele Libere, situaţie în care susţinerile SC V. SA Constanţa sunt fără suport.

În concluzie, a susţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unui raport de cauzalitate între emiterea lor şi modul în care apariţia lor a afectat interesele economice ale reclamantei, invocarea lor fiind mai degrabă „pro causa”, argumentele fiind lipsite de pertinenţă şi concludenţă.

Reclamanta a formulat răspunsuri la întâmpinări privitor atât la excepţii, cât şi fondul cauzei, fiind depuse acte în combaterea acestor excepţii, respectiv convocarea la conciliere şi corespondenţa părţilor, minutele întocmite cu aceste ocazii, actele normative ce s-au succedat, hotărârile judecătoreşti invocate şi o serie de alte adrese.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2005, s-a admis excepţia prematurităţii formulării acţiunii faţă de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 720¹ C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte că s-a comunicat şi că s-a primit convocarea la conciliere cu 15 zile înainte de introducerea acţiunii.

Prin încheierea din 14 aprilie 2006, a fost suspendată cauza conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

La 19 ianuarie 2007 a fost repusă pe rol cauza şi depuse sentinţele judecătoreşti pronunţate în cauză, precum şi noi precizări ale reclamantei împreună cu răspunsul la aceste precizări.

La 02 martie 2007, pârâta Compania Naţională Administraţia Porturi Maritime SA Constanţa a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cerere soluţionată în şedinţa din 13 aprilie 2007, conform art. 58 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 10619 din 08 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea, a obligat pârâta Compania Naţională Administraţia Porturi Maritime SA Constanţa la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., echivalent în RON la momentul, plăţii, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă şi a obligat aceeaşi pârâtă la dobânda legală aferentă debitului de 5.000.000 dolari S.U.A., de asemenea în RON, cu începere de la pronunţarea hotărârii şi până la plata efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, la data de 27 ianuarie 1997, între Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud şi SC C.F. SRL s-a încheiat contractul de concesiune a suprafeţei de 15.966,77 m.p. teren proprietate publică de stat pe o perioadă de 50 de ani, pentru ca, ulterior, prin actul adiţional încheiat în 21 mai 1999, Regia Autonomă Administraţia Zonelor Libere să accepte transferarea drepturilor şi obligaţiilor SC C.F. SRL către SC V. SA, reclamanta de astăzi. Această operaţiune a avut loc sub imperiul Legii nr. 84/1992, care la Capitolul V statua facilităţi menite să promoveze schimburile internaţionale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi şi să sporească posibilităţile de folosire a resurselor economiei naţionale (art. 1 din lege).

Această concesionare către reclamantă a contractului s-a făcut în raport de art. 130 alin. (2) C. vam. care statuează că pentru mărfurile româneşti care se introduc în zonele libere, precum şi pentru mărfurile româneşti sau străine aflate în zonele libere şi care intră în ţară se depun declaraţii vamale; nefiind tranzacţionate în spaţiul vamal român, urma să li se aplice cota de TVA zero.

Ca atare, preluarea contractului de către reclamantă s-a făcut în temeiul facilităţilor fiscale ce existau la acel moment pentru toată perioada de derulare a acestui act, aceasta fiind în fapt cauza juridică a cesiunii contractului pentru reclamantă.

S-a reţinut, de asemenea, că la foarte scurt timp după ce reclamanta a preluat contractul de concesiune, facilităţile în temeiul cărora s-a operat această tranzacţie şi care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate, în sensul că mărfurile româneşti introduse în zona liberă, dar care nu părăseau teritoriul ţării în aceeaşi stare, au început să fie supuse TVA, iar profitul obţinut în aceste condiţii era impozitat, astfel că activitatea comercială a reclamantei a fost perturbată cu consecinţa pierderii rentabilităţii, conform expertizelor efectuate în cauză şi a soluţiilor anterioare date de instanţele de judecată în litigiul privitor la rezilierea acestui contract.

În considerarea acestui fapt, reclamanta a opus pârâtei excepţia de neexecutare a contractului de concesiune, semnalând refuzul său de a mai plăti redevenţele, în condiţiile abrogării tuturor facilităţilor fiscale avute în vedere pentru derularea activităţii.

Prima instanţă a constatat că, în condiţiile unor costuri din ce în ce mai ridicate ale activităţii şi ale retragerii partenerilor de afaceri, V. nu a înregistrat decât pierderi, constând în imobilizările masive de fonduri, generate de executarea obligaţiilor sale contractuale.

Situaţia financiară precară a reclamantei, generată de modificările legislative mai sus invocate, a fost recunoscută şi avută în vedere de Regia Autonomă Administraţia Zonelor Libere, care a consimţit la reeşalonarea succesivă a redevenţelor, la aceasta adăugând-se şi faptul că instanţele judecătoreşti au reţinut caracterul determinant, pentru încheierea contractului, al facilităţilor fiscale garantate de Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

În decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 s-a reţinut că înlăturarea facilităţilor garantate de Legea nr. 84/1992 prin norme ulterioare succesive - O.U.G. nr. 217/1999, nr. 17/2000 şi Circulara Direcţiei Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai 1999 - a schimbat condiţiile de desfăşurare a contractului, aşa încât ambele părţi, după încercări de salvare a efectelor sale - rezultate din actele adiţionale şi corespondenţa purtată - au solicitat rezilierea lui. Instanţele de fond în mod judicios au apreciat cauzele care au condus la imposibilitatea continuării efectelor contractului şi au dispus rezilierea acestuia (...).

A apreciat, prin urmare, instanţa ca fiind relevantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin voinţa părţilor, efectul acestei situaţii fiind faptul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea contractului, creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comercială.

A mai reţinut instanţa iniţial învestită că, întrucât pârâta Compania Naţională Administraţia Porturi Maritime SA Constanţa e succesoarea în drepturi a Regiei Autonome Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud, aceasta este ţinută să răspundă atât pentru conduita contractuală proprie, cât şi pentru cea a Statului Român pe care îl reprezintă. Mai exact, prin abrogarea prevederilor legale ce instituiau aceste facilităţi fiscale statul a comis o faptă culpabilă pentru care Regia Autonomă Administraţia Zonelor Libere, cea care a încheiat iniţial contractul, este ţinută să răspundă, fapt statuat cu autoritate de lucru judecat în cauzele ce au avut ca obiect rezilierea contractului de concesiune.

S-a considerat ca fiind nerelevantă, în acest context, susţinerea pârâtei din întâmpinare conform căreia despăgubirile ar fi fost acordate conform principiului accesiunii, pentru construcţiile din acest spaţiu, importantă fiind obligaţia achitării despăgubirilor constructorului, obligaţie ce revine proprietarului terenului. Dacă la o primă interpretare obligaţia ar fi revenit Statului Român ca proprietar al terenului, instanţele judecătoreşti au statuat că Regia Autonomă Administraţia Zonelor Libere, ca reprezentat al statului în raporturile de concesiune, să fie obligată să execute această sarcină ce revenea Statului Român.

De asemenea, a fost înlăturată susţinerea pârâtei că nu ar datora despăgubirile solicitate cu motivarea lipsei culpei în abrogarea facilităţilor fiscale, întrucât legislaţia în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacră obligaţia concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune, indiferent de existenţa unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective.

A reţinut, însă, că obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru abrogarea acestor facilităţi nu este realizată ca urmare a unei fapte proprii, ci ca urmare a faptei Statului Român, pentru care pârâta este ţinută să răspundă, putând-se interpreta că suprimarea regimului fiscal de către Statul Român a reprezentat o faptă intenţionată a acestuia, astfel încât prevederile art. 1083 C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Dincolo de acest aspect, în materie de concesiune, legiuitorul a instituit un principiu derogator de la dreptul comun (constituit de C. civ.), principiul răspunderii obiective, independente de culpă, pentru prejudiciile cauzate concesionarului în conexiune cu concesiunea, aplicându-se prevederile Legii nr. 219/1998, în vigoare la momentul încheierii contractului şi al naşterii raportului juridic valorificat în prezenta cauză, cât şi în normele metodologice de aplicare a acestei legi.

S-a consacrat, deci, obligaţia concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale a părţii reglementare a contractului de concesiune (art. 31 din lege), a denunţării unilaterale a acestuia (art. 35 din lege şi art. 69 din H.G. nr. 216/1999), a incapacităţii de îndeplinire a obligaţiilor (art. 70 din H.G. nr. 216/1999), precum şi obligaţia concedentului de a restabili echilibrul contractual (art. 32 din lege), în cazul în care avantajele acordate concesionarului sunt disproporţionat de mici prin raportare la sarcinile care îi sunt impuse.

Ca atare, legiuitorul a instituit în sarcina acestuia obligaţia de a-l despăgubi pe concesionar în toate situaţiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea - fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot fi imputate acestuia.

Tribunalul, în aplicarea acestui principiu, a reţinut că suprimarea facilităţilor fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992 a condus la dereglarea activităţii comerciale a reclamantei, astfel încât concedentului îi revine obligaţia de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a împiedicării acestuia de a derula raporturile contractuale în cadrul perioadei preconizate şi de a obţine beneficiul scontat.

Dacă prevederile legale iniţiale consacrau dreptul investitorilor din zonele libere de a fi scutiţi de la plata impozitelor şi taxelor indicate pe întreaga perioadă de derulare a contractelor de concesiune, acest drept a întemeiat speranţa legitimă a reclamantei că va obţine o anumită sumă cu titlu de profit din derularea, în condiţiile existenţei facilităţilor fiscale, a contractului de concesiune.

Ulterior însă speranţa legitimă vizând acest drept şi interes al reclamantei legată de obţinerea unui profit clar şi constant în materia activităţii sale a fost desfiinţată prin abrogarea legislaţiei în materie la momentul încheierii contractului.

Prin decizia nr. 207 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul împotriva sentinţei comerciale nr. 10619 din 08 iulie 2009, a anulat această sentinţă comercială şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Această soluţie a fost menţinută prin decizia nr. 645 din 10 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a respins recursul împotriva deciziei comerciale nr. 207 din 22 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Ca urmare, dosarul a fost înregistrat, în primă instanţă, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

La 28 noiembrie 2011, parata Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa a depus întâmpinare, prin care a invocat: excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004 şi la H.G. nr. 1900/2004, excepţia prescripţiei acţiunii în despăgubiri şi excepţia lipsei calităţii procesuale, atât active, cât şi pasive, prin raportare la contractul de concesiune şi de cesiune încheiate de reclamantă, precum şi la motivele rezilierii contractului de concesiune, astfel cum au fost ele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a susţinut că reclamanta nu a procedat Ia efectuarea demersurilor administrative obligatorii anterioare introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum sunt acestea prevăzute de H.G. nr. 1900 /2004 referitoare la compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Prin decizia nr. 645/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că prezenta cerere despăgubiri având la bază un contract de concesiune este supusă procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, conform căreia orice demers judiciar trebuie precedat de adresarea unei plângeri prealabile către organul emitent al actului administrativ atacat. În anumite situaţii, legiuitorul a stabilit o procedură specială pe care persoanele interesate ar fi trebuit să o urmeze anterior adresării cererii la instanţa de judecată.

Pentru contestarea abrogării facilităţilor fiscale prevăzute în Legea nr. 84/1992, s-a emis H.G. nr. 1900/2004, care stabileşte legal limitele şi procedura pe care trebuie să o urmeze un concesionar din cadrul zonelor libere pentru a putea beneficia în continuare de anumite avantaje financiar-fiscale. Din moment ce se stabileşte o lege specială ce cuprinde paşii administrativi de urmat, reclamanta nu putea utiliza o altă cale legală.

Privitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pârâta a arătat că, potrivit Decretului nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data la care se naşte dreptul la acţiune. În situaţia despăgubirilor contractuale cauzate de rezilierea unui contract, în deplină concordanţă şi cu noile prevederi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, prescripţia curge de la data la care se cunoştea sau ar fi trebuit să se cunoască întinderea pagubei.

Reclamanta, pornind în calculul despăgubirilor de la studiul de fezabilitate întocmit în februarie 1997, reiese că întinderea profitului preconizat îi era cunoscută de la data la care s-a semnat contractul de cesiune.

Referitor la susţinerea reclamantei în sensul că dispariţia facilităţilor fiscale este faptul generator al rezilierii şi implicit al despăgubirilor aferente acesteia, pârâta a arătat că, chiar în raport de fiecare act normativ care a generat modificări legislative, reclamanta, introducând cererea de chemare în judecată la data de 26 august 2005, a depăşit şi ultima zi în care ar fi putut invoca un eventual prejudiciu cauzat de abrogarea facilităţilor fiscale, şi anume 01 iulie 2005, trei ani de la intrarea în vigoare a ultimei legi care a eliminat scutirea de la plata impozitului pe profit.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a susţinut că aceasta este întemeiată, deoarece contractul de cesiune încheiat cu SC C.F. SRL este nul absolut, deoarece, pornind de la prevederile art. 55 din Normele metodologice din 1999 de aplicare a Legii nr. 219/1999 privind regimul concesiunilor şi de la dispoziţiile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1999, doctrina a recunoscut caracterul intuitu personae al acestuia.

A menţionat că, în plus, contractul de cesiune este lovit şi de o altă cauză de nulitate absolută, respectiv lipsa capacităţii de folosinţă a cedentului determinată de natura contractului încheiat de SC C.F. SRL şi SC V. SA - contractul de cesiune fiind o liberalitate. Or, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954, ce consacră principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, se prevede că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

De asemenea, a precizat că dreptul pretins de reclamantă a fost integral recunoscut prin hotărârea judecătorească nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, pârâta a susţinut că nu poate răspunde pentru fapta imputabilă Statului Român, nefiind reprezentant al Statului Român, ci o societate comercială ce funcţionează după principii comerciale, precum şi că singura persoană care ar putea să garanteze dreptul invocat de reclamantă, în baza legislaţiei naţionale sau internaţionale de protecţie a drepturilor omului sau a investiţiilor, este Statul Român, cel care a abrogat facilităţile fiscale.

A mai susţinut că nici pe teren delictual răspunderea pârâtului nu poate fi angajată dacă se are în vedere faptul că, rezilierea contractului de concesiune a intervenit ca urmare a unei hotărâri irevocabile care a stabilit inexistenţa culpei vreuneia dintre părţi.

La 03 februarie 2012, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de statul român, arătând că, în materia contenciosului administrativ, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate sta în judecată decât în condiţiile prevăzute de acte normative speciale şi prin autorităţile publice despre care se prevede în mod expres ca reprezintă Statul Român în acele litigii.

În consecinţă, faptul că reclamanta doreşte sa se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este de natura sa conducă la admisibilitatea unei astfel de acţiuni în contencios administrativ, faţă de acest pârât.

A înţeles, de asemenea, să invoce, pe cale de excepţie de fond, absolută şi peremptorie, lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, susţinând că, în materia contenciosului administrativ, Ministerul Finanţelor Publice nu poate sta în judecată în reprezentarea Statului Român decât în condiţiile prevăzute de acte normative speciale, Statul Român fiind reprezentat în aceste litigii de autorităţile publice despre care se prevede în mod expres că reprezintă statul.

A mai arătat că, în raport de obiectul acţiunii, chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român este nejustificată, având în vedere că reclamanta nu a avut niciun fel de raport juridic sau alte raporturi obligaţionale cu Ministerul Finanţelor Publice, nici în nume propriu şi nici ca reprezentant al Statului Român, pentru a ne fi putut raporta la drepturi şi obligaţii izvorâte din acestea sau din alte raporturi obligaţionale.

Totodată, a invocat dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, potrivit cărora, „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afara de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.”

Pârâtul a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror organizaţii socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului”.

Prin încheierea din 16 martie 2012, Curtea a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru pârâtul Statul Român, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3871 din 08 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, ca neîntemeiate.

A admis cererea formulată de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 5 milioane dolari S.U.A., echivalentul în RON la momentul plăţii, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă.

Totodată, a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 5 milioane dolari S.U.A., echivalentul în RON, începând de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii în privinţa neefectuării de către reclamantă a demersurilor prevăzute de H.G. nr. 1900/2004, a constatat că acest act normativ reglementa forme de sprijin, nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere.

Investitorii trebuiau să se afle în continuarea derulării contractelor de concesiune. În speţă, reclamanta a încetat să mai aibă un astfel de contract odată cu rezilierea judiciară a contractului său.

Prima instanţă a reţinut că H.G. nr. 1900/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1090/23.11.2004. Având în vedere prevederile art. 78 din Constituţie, reiese că actul normativ invocat de pârâtă a intrat în vigoare cu 3 zile înainte de rezilierea judiciară a contractului de concesiune, dispusă prin sentinţa Tribunalului laşi nr. 915/E din 02 decembrie 2004, fiind de menţionat că dezbaterile asupra fondului avuseseră loc anterior publicării H.G. nr. 1900/2004 în M. Of. în data de 11 noiembrie 2004, când instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei, soluţionând-o prin sentinţă executorie.

În speţă, exista o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

În privinţa excepţiei prescripţiei acţiunii, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocat de pârâte, nu este aplicabil cererii reclamantei, deoarece art. 19 alin. (2¹) din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că termenul de 1 an se aplică şi contractelor administrative (cum este cazul contractului de concesiune) a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 02 august 2007, ulterior sesizării instanţei cu prezenta acţiune (25 august 2005).

Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 erau aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu şi contractelor administrative.

De aceea, în lipsa unui termen special de prescripţie în vigoare la data introducerii prezentei cereri, Curtea a considerat că termenul de prescripţie este cel de 3 ani, termen general de prescripţie aplicabil drepturilor de creanţă, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prima instanţă a reţinut că acesta curge de la data când se naşte dreptul la acţiune.

În speţă, data naşterii dreptului la acţiune este data rezilierii judiciare a contractului de concesiune.

Momentul rezilierii judiciare a contractului de concesiune a fost acelaşi cu cel al constatării lipsei culpei concesionarei în încetarea raporturilor contractuale, relevantă în contextul imputării culpei de către concedenta, care a şi reziliat, pe acest temei, contractul de concesiune.

Dreptul la acţiunea în despăgubiri nu se putea naşte decât de la momentul constatării inexistenţei culpei contractuale a concesionarei, căreia i s-a notificat rezilierea contractului pe un temei neconfirmat în cadrul acestei acţiuni.

S-a reţinut ca fiind relevante sub aspectul lipsei culpei reclamantei-concesionare şi consacrării judiciare a bunei sale credinţe, recunoscută acesteia în litigiul anterior, considerentele din sentinţa nr. 915/E din 02 decembrie 2004 a Tribunalului Iaşi, intrate în puterea lucrului judecat.

De asemenea, Curtea de Apel a observat că există o diferenţă între momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în reziliere (momentul dispariţiei cauzei contractului prin abrogarea regimului de facilităţi fiscale) şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubire, ca urmare a rezilierii judiciare ex nunc a unui contract de concesiune (momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de reziliere).

Observând ca termenul de 3 ani nu s-a împlinit până la data introducerii cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului a respins excepţia prescripţiei acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea de Apel a reţinut că prevederile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998, nu instituie interdicţia subconcesionării, ci doar a menţionării unei asemenea interdicţii în contractul de concesiune (interdicţie inexistentă, în speţă, având în vedere clauza 11.2 din contract, contrară).

Pe de altă parte, textul menţionat se referă la subconcesionare şi nu la cesiunea contractului de concesiune. Chiar dacă cele două sunt apropiate din punct de vedere juridic, ele nu sunt identice.

Cum art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998 este o normă juridică specială, ea se aplică strict, doar subconcesiunii, nu şi altor cazuri asemănătoare, potrivit principiului „norma specială este de strictă aplicare”.

Nici Legea nr. 219/1998 şi nici normele sale de aplicare nu prevedeau sancţiunea nulităţii absolute pentru cesiunea contractului de concesiune.

A reţinut, de asemenea, prima instanţă, că cesiunea contractului de concesiune s-a făcut, la acea dată, cu acordul concedentei, care a încheiat cu cesionara SC V. SA un act adiţional la contractul de concesiune din 1997, de confirmare a acceptării cesiunii.

Ca o confirmare, concedenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA a pretins SC V. SA, şi nu altei persoane, executarea obligaţiilor contractuale izvorâte din contractul de concesiune, solicitând tragerea la răspundere contractuală a concesionarei SC V. SA pentru neplata de către aceasta a redevenţei.

Referitor la celalalt argument invocat de pârâte, privind lipsa capacităţii de folosinţă, Curtea a considerat ca acesta este neîntemeiat, fiindcă cedenta SC C.F. SRL avea dreptul de a cesiona contractul de concesiune, chiar cu titlu gratuit, acest singur act juridic neîncălcând scopul stabilit în momentul înfiinţării acesteia.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA, judecătorul fondului a reţinut că şi aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, a observat că acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect indemnizaţia „adecvată şi efectivă” prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului, pe temeiul răspunderii obiective.

Ori, în temeiul art. 31 alin. (2) coroborat cu art. 35 lit. b) din Legea nr. 219/1998, obligaţia dezdăunării revine concedentului. Despăgubirea se stabileşte prin acordul dintre concedent şi concesionar, iar in lipsa unui acord, de către instanţa judecătorească.

Totodată, a apreciat ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reţinând că abrogarea regimului de facilităţi fiscale, existente la momentul încheierii contractului de concesiune s-a realizat de pârâtul Statul Român, fapt ce a dus la dispariţia cauzei contractului şi naşterea contextului rezilierii înainte de momentul acordării ajutorului de stat, prin care contractul ar fi putut fi salvat.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut că la data de 27 ianuarie 1997, între Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud (actuala Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA) şi SC C.F. SRL s-a încheiat un contract de concesiune cu privire la o suprafaţă de 15.966,77 m.p., teren proprietate publică de stat, pe o perioadă de 50 ani. Prin act adiţional, Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud şi a Zonei Libere Basarabi a acceptat transferarea drepturilor şi obligaţiilor derivând din contractul cesionat către SC V. SA.

La acel moment se aflau în vigoare prevederile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere. Prin Capitolul V, Legea nr. 84/1992 instituia o serie de facilităţi menite să promoveze schimburile internaţionale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi şi să sporească posibilităţile de folosire a resurselor economiei naţionale.

Principalele facilităţi fiscale care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate prin Circulara Vămilor nr. 14.935/1999 şi Decizia nr. 753/2001 a Direcţiei Generale a Vămilor, O.U.G. nr. 17/2000 privind TVA, raportată la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a Direcţiei Generale a Vămilor (care a reluat Circulara Vămilor nr. 14.935/1999), O.U.G. nr. 217/1999 privind impozitul pe profit (raportată, şi ea, la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a Direcţiei Generale a Vămilor) şi Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit şi Legea nr. 244/2004, de modificare şi completare a Legii 84/1992.

În considerarea abrogării tuturor facilităţilor fiscale iniţial vizate, intimata-reclamanta a opus concedentei-pârâte, pe calea excepţiei de neexecutare a contractului de concesiune, refuzul de a mai continua plata redevenţelor (ianuarie 2000). Refuzul concesionarei a fost pus în aplicare începând cu luna octombrie 2000 (aspect validat prin sentinţa nr. 915/E din 02 decembrie 2004 a Tribunalului Iaşi).

S-a observat că pierderea activităţii reclamantei ca urmare a abrogării regimului de facilităţi fiscale reiese din declaraţiile partenerilor de afaceri ai concesionarei, care şi-au anunţat intenţia de a renunţa la investiţii.

S-a reţinut, de asemenea, ca fiind importantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin voinţa părţilor, efectul acestei situaţii fiind faptul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea contractului, creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comercială.

În temeiul principiului autorităţii lucrului judecat, Curtea de Apel a constatat că a fost antrenată răspunderea Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere pentru Statul Român, aceasta fiind obligată la despăgubiri către reclamantă pentru prejudiciile create prin încetarea contractului de concesiune.

Susţinerea pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA că nu ar datora despăgubirile solicitate cu motivarea lipsei culpei în abrogarea facilităţilor fiscale este neîntemeiată, întrucât legislaţia în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacră obligaţia concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune indiferent de existenţa unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective.

În acest sens, instanţa de fond, reţinând dispoziţiile art. 31, art. 32, art. 35 din Legea nr. 219/1998, precum şi cele ale art. 69, 70 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998, aprobate prin H.G. nr. 216/1999, a constatat că acestea consacră obligaţia concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale a părţii reglementare a contractului de concesiune, a denunţării unilaterale a acestuia, a incapacităţii de îndeplinire a obligaţiilor, precum şi obligaţia concedentului de a restabili echilibrul contractual în cazul în care avantajele acordate concesionarului sunt disproporţionat de mici prin raportare la sarcinile care îi sunt impuse.

Legiuitorul a instituit în sarcina concedentului obligaţia de a-l despăgubi pe concesionar în toate situaţiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea, fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot fi imputate acestuia.

Răspunderea reglementată de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 şi de art. 69 din H.G. nr. 216/1999 este o răspundere obiectivă.

În decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (argumentare obligatorie în cauză în temeiul principiului autorităţii de lucru judecat) se arată că în materia contractului de concesiune şi în baza legislaţiei existente se putea desfiinţa contractul prin reziliere şi prin constatarea neexecutării lui (legea în vigoare la acel moment, respectiv art. 31 din Legea nr. 219/1998), nu doar prin culpă conform principiului clasicei rezilieri.

Aceeaşi decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privitoare la construcţia edificată statuează că acest lucru ar fi fost posibil doar cu plata de despăgubiri de către concedent.

Ca atare, pentru paguba efectivă, pretenţiile reclamantei au fost soluţionate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, principiul de drept vizând, însă atât damnum emergens cât şi lucrum cessans.

Referitor la susţinerea pârâtelor, în sensul că dreptul pretins de reclamantă ar fi fost integral reparat prin decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă a reţinut că aceasta este nefondată, deoarece instanţele au dispus despăgubirea concesionarei SC V. SA pe temeiul accesiunii reale imobiliare, prin acordarea unei sume de bani cuvenită acesteia în calitatea sa de constructor pe terenul altuia (de bună-credinţă). Despăgubirea pe temeiul accesiunii reale imobiliare a fost separată şi independentă de regimul special al concesiunii.

În litigiul anterior nu s-a soluţionat cererea concesionarei de acordare a indemnizaţiei „adecvate şi efective”, cuvenită reclamantei pentru pierderea suferită în urma deteriorării echilibrului financiar al contractului de concesiune, deteriorare ce a cauzat dispariţia cauzei contractului şi, în final, încetarea acestuia cu efecte pentru viitor.

Curtea de Apel a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este aplicabil în cauză.

Părţile s-au întemeiat în mod rezonabil şi justificat pe prevederile Capitolului V din Legea nr. 84/1992, la încheierea contractului de concesiune, astfel cum au reţinut instanţele ce au soluţionat rezilierea contractului, termenul pentru care reclamanta şi-a asumat obligaţii fiind de 50 de ani, tocmai pentru încrederea acesteia în respectarea de către stat a angajamentului său şi pentru a beneficia de facilităţile existente.

Abrogarea acestor facilităţi prin modificările legislative succesive a condus la lipsirea investitorilor din zonele libere de posibilitatea continuării raporturilor contractuale asumate şi realizării profiturilor.

Beneficiul nerealizat este asimilat noţiunii de „bun”.

Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie a recunoscut existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în situaţia în care, în baza unei jurisprudenţe constante a instanţelor naţionale, titularul ar fi fost îndreptăţit la obţinerea unor beneficii de natură patrimonială.

Reclamanta a suferit atât un prejudiciu constând în damnum emergens, contravaloarea construcţiilor ridicate, soluţionat deja, cât şi cel implicat de lucrum cessans, respectiv beneficiul nerealizat.

Reparaţia trebuie sa fie integrală incluzând atât paguba concretă asupra căreia există autoritate de lucru judecat, cât şi profitul pe care reclamanta l-ar fi realizat dacă şi-ar fi desfăşurat activitatea normală.

Prin raportul de expertiză judiciară s-au propus trei variante de calcul, una în care reclamanta ar putea fi despăgubită cu 11.235.146 dolari S.U.A., o altă medie de 12.483.310 dolari S.U.A. şi varianta maximă de 13.732.311 dolari S.U.A., iar prin expertiza extrajudiciară s-a stabilit valoarea de 22 milioane dolari S.U.A., însă Curtea a avut în vedere doar suma de 5 milioane dolari S.U.A., solicitată de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată.

Suma de 5 milioane euro, pe care reclamanta a solicitat-o prin concluziile orale puse pe fondul cauzei şi prin concluziile scrise nu a putut fi avută în vedere, deoarece aceasta solicitare de majorare a câtimii pretenţiilor este formulată tardiv, după terminarea etapei de administrare a probelor şi acordarea cuvântului asupra fondului cauzei.

Pentru a acoperi prejudiciul creat prin lipsa de folosinţă a sumei menţionate anterior până la plata efectiva a acesteia, în baza art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000, Curtea a obligat pe pârâtă şi la plata dobânzii legale aferente acesteia, echivalentul în RON, începând de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă.

Cu privire la pârâtul Statul Român, instanţa de fond a considerat că pentru prejudiciul cauzat, acesta răspunde, deoarece prin fapta proprie de abrogare a facilităţilor fiscale aplicabile zonelor libere a lipsit pe reclamantă de beneficiul pe care l-ar fi realizat ca urmare a executării contractului de concesiune în contextul în care acesta a fost încheiat.

De asemenea, a reţinut că Statul Român nu a legiferat expres posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul rezilierii contractelor de concesiune, ca urmare a dispariţiei facilităţilor fiscale existente.

De vreme ce interesul naţional (impus de aderarea României la Uniunea Europeană şi de îndeplinirea condiţiilor necesare în acest scop) a dictat încetarea contractului concesionarei (prin notificarea din 08 februarie 2002), ambele pârâte devin solidar răspunzătoare pentru despăgubire integrală şi efectivă, în condiţiile impuse de art. 69 din H.G. ne. 216/1999 şi art. 35 lit. b) din Legea nr. 84/1992.

Recursul

Împotriva sentinţei nr. 3871 din 08 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 3871 pronunţată la data de 08 iunie 2012 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, solicitând ca instanţa de judecată, pe baza probelor administrate, să dispună:

În principal:

- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia;

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al SC V. SA;

- admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulată de SC V. SA.

În subsidiar:

Admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii introductive ca neîntemeiată precum şi obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Motivele de recurs în esenţă

- Arată recurenta ca hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

Instanţa de fond a respins în mod nelegal şi neîntemeiat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a subscrisei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa.

Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Companiei, motivat de faptul că aceasta nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în care prejudiciul invocat se datorează faptei unei terţe persoane, respectiv Statului Român.

S-a precizat faptul că Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA nu este şi nu a fost niciodată reprezentanta Statului Român, fiind o societate comercială care funcţionează după principiile pieţei concurenţiale, astfel încât compania nu avea posibilitatea reală de a garanta menţinerea regimului de facilităţi fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992, după cum nici legiuitorul însuşi nu a înţeles să o facă.

Modificarea Legii nr. 84/1992 şi eliminarea regimului facilităţilor fiscale a fost atributul exclusiv al Statului Român, prin organele sale legislative, atribut statuat de dispoziţiile art. 73 din Constituţia României, entitate terţă raportului obligaţional invocat de intimata-reclamantă.

Mai mult, precizează recurenta că în contractul de concesiune încheiat cu intimata-reclamantă, nu se prevedea în sarcina companiei obligaţia menţinerii şi/sau garantării regimului beneficiilor fiscale, pe durata derulării concesiunii.

Instanţa de fond, realizând o aplicare greşită a legii, a respins excepţia invocată de subscrisa, apreciind în mod nejustificat că „acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect indemnizaţia adecvată şi efectivă prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului şi întrucât „legislaţia în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacra obligaţia concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune, indiferent de existenţa unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective”.

- Instanţa de fond a soluţionat excepţiei lipsei calităţii procesuale a recurentei, pornind de la o premiză total eronată şi anume aceea că legislaţia în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, ar fi cea prevăzută de Legea nr. 219/1998;

Se arata de recurenta că la data încheierii contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, Legea nr. 219/1998 nu fusese încă adoptată, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 1999, după 2 ani calculaţi de la momentul semnării contractului.

În mod evident în anul 1997, subscrisa Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA nu putea să îşi asume ceea ce nu era prevăzut în legislaţia în vigoare la data încheierii contractului, iar intimata-reclamantă SC V. SA (cea care a preluat drepturile şi obligaţiile contractuale de la SC C.F. SRL) nu putea avea aşteptarea legitimă de a fi despăgubită cu o indemnizaţie „adecvata şi obiectivă”, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, pentru simplul motiv că Legea nr. 219/1998 nu exista la data de 27 ianuarie 1997 (data încheierii contractului), aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 459/30.11. 1998 şi intrată în vigoare la data de 29 ianuarie 1999.

Considera recurentă că la data de 14 mai 1999, data semnării actului de cesiune de drepturi între SC C.F. SRL şi SC V. SRL, era în vigoare Legea nr. 219/1998, însă acest act normativ nu se aplică contractului de concesiune încheiat la data de 27 ianuarie 1997, şi aceasta deoarece:

1. În cuprinsul art. 40 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 se prevede expres că „toate contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi îşi păstrează valabilitatea”;

2. Prin actul adiţional nr. 2 la contractul de concesiune, încheiat între subscrisa recurentă şi concesionara SC V. SA la data de 21 mai 1999, s-a stipulat în mod expres că „toate celelalte clauze ale contractului de concesiune rămân valabile”, înţelegându-se prin aceasta că părţile nu au înţeles să supună contractul de concesiune noilor reglementări legislative în materia concesiunii, în vigoare la data încheierii primului act adiţional la contract.

Recurenta a arătat ca astfel nu şi-a asumat prin clauzele contractului de concesiune obligaţia menţinerii şi/sau garantării facilităţilor fiscale de care beneficia concesionara şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990, sub imperiul cărora s-a încheiat şi derulat contractul, nu prevedeau obligaţia subscrisei-concedente la plata unei indemnizaţii „adecvate şi efective” în situaţia încetării contractului înainte de termen, indiferent de existenţa sau inexistenţa culpei Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa.

- De asemenea a arătat recurenta că s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 915/2004 a Tribunalului laşi, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că încetarea contractului s-a produs datorită unui caz fortuit, iar Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA nu era obligată ca în acestă situaţie să repare prejudiciul concesionarei nici în temeiul dispoziţiilor contractuale şi nici în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile la momentul încheierii contractului, intimata-reclamantă nu poate invoca un raport obligaţional în contradictoriu cu subscrisa, întemeiat pe răspunderea obiectivă.

A mai precizat recurenta că această concluzie rezultă şi din considerentele deciziei nr. 3718/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit cu care „nu cu titlu de sancţiune a rezilierii contractului au fost acordate despăgubiri pârâtei, ci ca urmare a creşterii valorii fondului. Nu poate fi loc de daune interese când dintr-un caz fortuit debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase”.

Pe fondul cauzei consideră recurenta că important în soluţionarea prezentului litigiu este a se reţine natura juridică şi considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 când a stabilit obligarea recurentei la plata contravalorii investiţiei, respectiv faptul că suma reprezentând contravaloarea investiţiei ce urma a fi plătită de subscrisa către SC V. SA, „nu era datorată cu titlu de sancţiune a rezilierii contractului, ci ca urmare a creşterii valorii fondului”.

- A mai arătat recurenta că, excluzând culpa contractuală, ca temei juridic pentru admiterea acţiunii şi obligarea subscrisei la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A. reprezentând beneficiu nerealizat, rezultă că singurul temei în baza căruia ar putea fi admisă această acţiune este o răspundere legală, obiectivă, a subscrisei rezultând din dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 219/1998 însă în speţă nu se poate reţine o răspundere legală, obiectivă, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 219/1998, acest act normativ nefiind în vigoare la momentul încheierii contractului de concesiune.

Prima instanţă în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de SC V. SA interpretând dispoziţiile H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, în mod izolat, iar nu în corelaţie cu actele normative anterioare prin care au fost abrogate facilităţile fiscale şi care au constituit însuşi fundamentul adoptării H.G. nr. 1900/2004.

Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii formulată de subscrisa întrucât:

- H.G. nr. 1900/2004 reglementează forme de sprijin, nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere;

- H.G. nr. 1900/2004 nu se aplică investitorilor ale căror contracte încetaseră să mai existe la momentul instituirii acestei forme de sprijin cum a fost şi cazul contractului de concesiune încheiat de părţi;

- În plus, în speţă există o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

Recurenta considera ca SC V. SA nu s-a prevalat de procedura reglementată de H.G. nr. 1900/2004, iar obţinerea ajutorului de stat cu titlu de beneficiu nerealizat echivalează cu lipsirea de efect (în ceea ce o priveşte) a actelor normative care au abrogat facilităţile fiscale.

H.G. nr. 1900/2004 reprezenta singura cale legală de obţinere a echivalentului ajutoarelor de stat pentru contractele de concesiune încheiate cu administraţiile zonelor libere până la data de 01 iulie 2002;

- În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită despăgubiri echivalente cu profitul nerealizat, pretins cauzate de abrogarea facilităţilor fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992; dar în fapt, concesionara SC V. SA urmăreşte recuperarea ajutorului de stat recunoscut de Legea nr. 84/1992 şi care a fost abrogat de legiuitor din această perspectivă, admiterea acţiunii SC V. SA constituie astfel fraudă la lege.

Prima instanţă în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al SC V. SA indiferent de temeiul juridic în raport cu care se verifică incidenţa sancţiunii prescripţiei.

Instanţa de fond a reţinut greşit că art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu este aplicabil cererii reclamantei deoarece art. 19 alin. (2¹) din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că termenul de 1 an se aplică şi contractelor administrative a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 02 august 2007, ulterior sesizării instanţei cu prezenta acţiune (25 august 2005).

Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 erau aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu şi contractelor administrative.

Recurenta a arătat ca raţionamentul primei instanţe este excesiv de rigid şi în contradicţie cu practica constantă a instanţelor de judecată.

Contractele administrative erau asimilate actelor administrative încă din formularea iniţială a Legii nr. 554/2004 şi aceeaşi calificare primeau şi în temeiul Legii nr. 29/1990.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul special de prescripţie de un an

Cauza care a atras stingerea obligaţiilor contractuale în opinia intimatei reclamante a reprezentat-o abrogarea facilităţilor fiscale.

Abrogarea facilităţilor fiscale a reprezentat atât temei pentru cererea de reziliere a contractului de concesiune şi de obligare a subscrisei la acoperirea valorii investiţiei (damnum emergens), cât şi pentru cererea de obligare a subscrisei la plata venitului nerealizat (lucrum cessans) ce face obiectul prezentei judecăţi.

Acest lucru este recunoscut expres de intimata reclamantă în cadrul procedurii de conciliere directă. Recurenta apreciază că la data învestirii instanţei cu propria cerere de reziliere a contractului şi de obligare a subscrisei la plata contravalorii investiţiei efectuate, intimata reclamantă cunoştea atât contravaloarea investiţiei (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

De altfel, momentul obiectiv la care intimata reclamantă a luat cunoştinţă de beneficiul nerealizat a fost momentul la care a intrat în vigoare cel din urmă act care a abolit facilităţile fiscale, iar acest act normativ este Legea nr. 414/2002, intrată în vigoare la 01 iulie 2002.

Aşadar, termenul maxim în care SC V. SA putea solicita contravaloarea acestui beneficiu nerealizat era 01 iulie 2003, şi nicidecum 26 august 2005, moment la care intimata reclamantă a dedus judecăţii pretenţiile din prezenta cauză.

Se arată de recurenta că de la momentul la care intimata reclamantă a avut reprezentarea întregului său prejudiciu, respectiv: 01 iulie 2002, data intrării în vigoare a celui din urma act care a abolit facilităţile fiscale Legea nr. 414/2002 sau, cel mai târziu, 20 august 2002 data înregistrării cererii de reziliere a contractului de concesiune şi „de obligare a subscrisei la plata contravalorii Iui damnum emergens; şi până la data înregistrării prezentei cereri, 26 august 2005 s-a scurs mai mult de un an de zile, se solicită modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al SC V. SA şi respingerii acţiunii acesteia ca tardiv introdusă.

Susţine recurenta ca şi in cazul in care s-ar analiza momentul naşterii dreptului la acţiune în conformitate cu regulile generale din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă atunci acţiunea formulată de SC V. SA ar fi tot prescrisă contrar opiniei primei instanţe.

Raţionamentul primei instanţe privind sancţiunea prescripţiei extinctive şi principiile care stau la baza acesteia consacrate expres la art. 1 respectiv art. 12 din Decretul nr. 167/1958 este eronat.

Efectul prescripţiei extinctive - stingerea dreptului material la acţiune - este cârmuit de două principii importante, consacrate expres la art. 1 respectiv art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Recuperarea prejudiciului, inclusiv a profitului nerealizat (lucrum cessans), constituie un drept accesoriu dreptului principal de a cere anularea contractului de cesiune, SC V. SA a formulat prezenta acţiune anterior ca litigiul privind rezilierea să fie soluţionat irevocabil.

Concluzionând recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA a arătat ca prin abrogarea facilităţilor fiscale, contravaloarea pretinselor investiţii realizate nu a fost afectată, deci nu o eventuală scădere a acestei valori a determinat formularea cererii reconvenţionale solicitând modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al SC V. SA întrucât, chiar dacă, prin reducere la absurd s-ar considera că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel de un an din Legea nr. 554/2004, termenul maxim în care s-ar fi putut solicita contravaloarea profitului nerealizat ar fi fost 01 iulie 2005 (iar nicidecum 26 august 2005).

Prima instanţă a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 1200 C. civ. pronunţându-se cu privire la natura răspunderii concedentei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa deşi acest aspect a fost tranşat cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 12414/1/2005.

Prima instanţă a avut un raţionament greşit considerând că Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime a fost ţinută răspunzătoare pentru Statul Român; a considerat abrogarea facilităţilor fiscale drept faptă proprie a subscrisei, apreciind că în cauză a avut loc modificarea unilaterală a contractului de concesiune la iniţiativa acesteia; a stabilit ca fiind aplicabilă Legea nr. 219/1998, respectiv art. 31 din lege şi art. 69 din H.G. nr. 216/1999; a interpretat cadrul legal incident în sensul instituirii unei răspunderi obiective a concedentului.

Prima instanţă asimilează în mod neîntemeiat abrogarea facilităţilor fiscale cu modificarea unilaterală a contractului de concesiune de către subscrisa.

Se arată că abrogarea facilităţilor fiscale şi, pe această cale, modificarea contractului de concesiune, nu poate fi imputată subscrisei câtă vreme recurenta nu este putere executivă şi nici legiuitor.

Nicio prevedere contractuală nu derogă de la regimul legal al concesiunii, instituind o răspundere a concedentului independent de orice culpă. Dimpotrivă, problema răspunderii pentru forţă majoră a fost tranşată contractual în termeni expreşi care exclud orice controversă.

Potrivit art. 9.2. din contractul de concesiune: „întârzierea sau neexecutarea obligaţiilor asumate în caz de forţă majoră nu atrag după sine, pentru niciuna dintre părţi penalizări, alte compensaţii sau participări în compensaţii de la cealaltă parte”.

A mai arătat recurenta, analizând imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata bunul public, de interes naţional sau local - ipoteza dedusă judecăţii, în literatura de specialitate s-a arătat că: „sintagma «imposibilitate obiectivă» are în vedere imposibilitatea executării obligaţiilor determinată de o cauză exterioară, care nu este imputabilă părţii respective, înglobând atât forţa majoră, cât şi cazul fortuit. În doctrină se consideră că noţiunea de «imposibilitate obiectivă» are acelaşi conţinut cu cauza străină neimputabilă prevăzută de art. 1082 C. civ.”

Chiar şi în ipoteza în care nu s-ar fi decis cu putere de lucru judecat că, în cauză, operează cazul fortuit/forţă majoră exoneratoare de răspundere, trebuie sa se observe că intimata reclamantă a primit indemnizaţia pentru intervenirea forţei majore administrative, respectiv contravaaloarea creşterii fondului, orice alte pretenţii (contravaloarea profitului nerealizat) fiind inadmisibile.

Prima instanţă a stabilit greşit situaţia de fapt şi tot astfel a calificat, interpretat şi aplicat cadrul legal incident, admiţând greşit acţiunea formulată de SC V. SA.

Arată recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA că instanţa supremă a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre irevocabilă, că desfiinţarea contractului de concesiune s-a produs datorită intervenirii unui caz fortuit - împrejurări exterioare voinţei părţilor, de neînlăturat şi imprevizibile - respectiv modificările legislative prin care au fost abrogate facilităţile fiscale în zonele libere, care au condus la imposibilitatea obiectivă a executării obligaţiilor contractuale, deci o lipsă a răspunderii contractuale a acesteia în situaţia intervenirii cazului fortuit care a dus la desfiinţarea contractului de concesiune.

De asemenea, a mai arătat recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA, niciuna din condiţiile răspunderii civile contractuale nu sunt îndeplinite în cauză, nu există fapta ilicită a recurentei şi nici răspunderea acesteia pentru fapta altuia.

Răspunderea contractuală se fundamentează pe încălcarea unei obligaţii contractuale concrete, prevăzută în contractul încheiat între părţi.

Niciunde în cuprinsul contractului de concesiune încheiat între subscrisa şi intimata reclamantă nu se prevede obligaţia subscrisei de a acorda sau menţine facilităţi fiscale (obligaţie de altfel şi imposibil de prevăzut, dată fiind lipsa unor competenţe de legiferare ale subscrisei).

Prin urmare, nefiind încălcată o obligaţie contractuală concretă, stabilită în mod expres în contractul dintre părţi, nu există fapta ilicită a subscrisei.

Recurenta consideră că nu există o răspundere a recurentei pentru faptele Statului Român, care să dea naştere unei obligaţii de despăgubire în sarcina subscrisei nu există prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat, iar acesta nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi reparat: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Prejudiciul constând în beneficiul nerealizat din activitatea preconizată a fi desfăşurată în zona liberă, ca urmare a abrogării facilităţilor fiscale nu este însă cert, având în vedere următoarele ca potrivit caietului de sarcini şi ofertei tehnice depuse de concesionară, activitatea ce trebuia să se desfăşoare de aceasta pe terenul luat în concesiune în zona liberă era aceea de producţie parchet triplu stratificat, obiectivul investiţional fiind construirea şi dezvoltarea unei fabrici de parchet laminat triplu stratificat ori niciodată concesionara SC V. SA nu a desfăşurat pe terenul concesionat activitatea de producţie parchet, ci destinaţia investiţiei a fost schimbată în depozitare mărfuri.

Se arata ca SC V. SA a schimbat destinaţia iniţială a investiţiei (fabrica de parchet stratificat) şi nu a început vreodată să desfăşoare activitatea de producţie parchet şi in consecinţă nu poate solicita un prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat din această activitate, activitate pe care nu a realizat-o niciodată.

Proiectul investiţional nu a fost niciodată finalizat. Clădirea realizată pe terenul concesionat nu a fost niciodată dotată cu echipamentele tehnologice necesare activităţii de producţie parchet motiv pentru care investiţia nu a fost niciodată funcţională pentru producţia parchet.

De asemenea, precizează recurenta, SC V. SA s-a confruntat cu dificultăţi financiare, neavând capacitatea financiară de a susţine investiţia, încă înainte de abrogarea facilităţilor fiscale şi independent de acestea s-a găsit în mod repetat în situaţia de a nu putea plăti redevenţele datorate, invocând lipsa de lichidităţi şi situaţia financiară dificilă.

În concluzie se arată că SC V. SA nu a deţinut niciodată mijloacele financiare necesare realizării investiţiei preconizate şi desfăşurării activităţii de producţie parchet, astfel încât, în lipsa dovedirii existenţei unor resurse financiare necesare pentru realizarea unei astfel de activităţi şi cel puţin a demarării acestei investiţii, nu se poate susţine că prejudiciul solicitat, constând în beneficiul nerealizat din această activitate, este unul cert.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru stabilirea profitului nerealizat, se susţine de recurenta ca acesta nu poate fi luat în considerare întrucât îşi bazează concluziile pe studiul de fezabilitate întocmit de societatea R.E. din Finlanda pentru SC C.F. SRL (nu pentru societatea reclamantă), anterior încheierii contractului de concesiune.

În lipsa realizării interesului public (finalizarea şi operarea proiectului investiţional), arată recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA încasarea profitului nerealizat cu titlu de daune echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză.

Precizează recurenta ca nu există fapta ilicită şi prejudiciu nici raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, nu există culpă.

În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C. proc. civ., art. 19 alin. (2), art. 11 alin. (2), art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 1082 şi art. 1083 C. civ.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 3871 din data de 08 iunie 2012 şi a încheierii din şedinţa din 16 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 30837/3/2005 solicitând în principal casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar, în subsidiar, admiţând recursul, modificarea în tot, prin admiterea uneia din excepţiile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (a inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român) şi respingerea acţiunii ca atare, iar în subsidiar, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Motivele de recurs în esenţă

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Se arată de recurentă că deşi la termenul de judecată din data de 02 martie 2007 (dosar Tribunalul Bucureşti nr. 30837/3/2005), Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA a formulat cerere de introducere în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în baza art. 12 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, instanţa de fond nu a clarificat aspectul cu privire la calitatea deţinută în litigiu de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv de pârât sau de intervenient.

Astfel, inclusiv soluţia pronunţată de instanţa de fond faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice trebuia sa se facă in raport de calitatea acestuia in litigiu, care sa fie reflectata in procedura de citare.

Or, citarea unei părţi, pe tot parcursul litigiului, în calitate de intervenient şi stabilirea unei obligaţii în sarcina acesteia, prin hotărârea judecătorească, în calitate de pârât, atrage aplicarea dispoziţiilor art. 105 C. proc. civ., cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţie invocată prin notele scrise depuse la termenul de judecată din data de 03 februarie 2012.

Arată recurenta că din cuprinsul hotărârilor pronunţate de instanţa de fond, nu rezultă niciun moment că instanţa a analizat şi s-a pronunţat cu privire la această excepţie.

Instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la următoarele excepţii:

1. Invocate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:

a) excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român - prin încheierea de la termenul de judecată din 16 martie 2012);

b) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin sentinţa din data de 08 iunie 2012.

2. Invocate de Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA:

a) excepţia inadmisibilităţii in privinţa neefectuării de către reclamante a demersurilor prevăzute de H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate in temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;

b) excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;

c) excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

d) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA.

Din cuprinsul hotărârii judecătoreşti nu rezultă că instanţa de fond a analizat în totalitate apărările formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a respectat prevederile art. 261 C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanţa de fond a respins greşit excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi, respectiv, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fără a observa că în cauză raporturile juridice nu s-au creat între reclamanta SC V. SA Constanţa şi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român, conform art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 şi de asemenea, Ministerul Finanţelor Publice nu a emis nici un act a cărui anulare să se solicite şi nici nu este parte semnatară a contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, care a generat litigiul de faţă.

Trebuie avute în vedere, totodată, şi dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, potrivit cărora, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.”

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, „Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror organizaţii socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului”.

Greşit susţine reclamanta că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ar avea calitate procesuală pasivă ce izvorăşte din calitatea de proprietar al terenului concesionat acesteia, teren pe care pârâta-concedentă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA doar îl administrează.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri”, calitatea de ordonator principal de credite pentru bunurile din domeniul public aflate în administrarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa (inclusiv pentru bunul ce a făcut obiectul contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997) o are Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

Cele de mai sus rezultă şi din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 342/2004, al căror conţinut este următorul:

„(1) Bunurile din domeniul public al statului aflate în administrarea Regiei Autonome Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud şi a Zonei Libere Basarabi, prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, se transmit în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.

(3) Anexa nr. 2 conţine bunuri din domeniul public al statului, administrate de Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud şi a Zonei Libere Basarabi, aferente contractelor de concesiune, care se preiau de către Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa.”

Deşi a reţinut că în cauza a fost antrenată răspunderea Regiei Autonome Administraţia Zonei Libere Constanţa, instanţa de fond a obligat în mod greşit şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor către reclamantă.

Arată recurenta că atâta vreme cât litigiul de faţă s-a desfăşurat în materia contenciosului administrativ, instanţa de fond avea obligaţia să aplice dispoziţiile art. 18 alin. (4) ale Legii nr. 554/2004 să constate că părţi în litigiu nu pot fi decât părţile contractante, că raportul juridic s-a creat exclusiv între reclamanta SC V. SA şi pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA şi, ca atare, numai în legătură cu această pârâta instanţa de fond trebuia să hotărască, cu privire la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă.

Instanţa de fond nu a făcut nicio analiză în legătură cu îndeplinirea condiţiilor necesare a putea fi antrenată, răspunderea civilă respectiv, existentă unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, existenţa unui prejudiciu şi a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu stabilind, în mod arbitrar, că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, trebuie să plătească reclamantei despăgubiri, împreună cu pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA.

Consideră recurenta că instanţa de fond a stabilit o răspundere mixtă a celor două părţi obligate în solidar, reprezentată de o răspundere contractuală, în ceea ce priveşte pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA, şi de o răspundere civilă delictuală, nedovedită însă, în ceea ce priveşte Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ceea ce este inadmisibil şi nu a indicat temeiul în baza căruia a stabilit obligaţia solidară a Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Mai mult decât atât a arătat recurenta că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, de vreme ce a făcut aprecieri în legătură cu actele normative pe care avea obligaţia să le aplice, şi nu să critice conţinutul acestora.

Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele (art. 304¹ C. proc. civ.).

Apărările reclamantei intimate SC V. SA

Reclamanta-intimată SC V. SA a formulat întâmpinare împotriva cererilor de recurs, solicitând respingerea recursurilor formulate şi a motivelor invocate în susţinerea acestora, ca nefondate, obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Caracterul nefondat al motivelor de recurs, a arătat reclamanta intimata SC V. SA se deduce din argumentele ce urmează:

1. Solicitarea recurentului-pârât Statul Român, formulată prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, de casare a sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare în favoarea primei instanţe, apare ca inadmisibilă faţă de prevederile art. 312 alin. (6¹) C. proc. civ. deoarece secţia a VIII-a de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti a rejudecat cauza în fond, după o primă desfiinţare a unei iniţiale soluţii asupra fondului, pronunţată de o instanţă considerată necompetentă (secţia a VI-a comercială a Tribunalului Municipiului Bucureşti).

2. Critica nefondată formulată împotriva modului în care a fost reţinută calitatea de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Caracterul nefondat al acestei critici, formulată de către recurentul-copârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se datorează incidenţei, în cauză, a prevederilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ.

Ca urmare a incidenţei prevederilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., desfiinţarea sentinţei Tribunalului Municipiului Bucureşti a produs efecte inclusiv asupra cadrului procesual, redevenit cel iniţial, respectiv cel de la momentul introducerii acţiunii de judecată şi cel dictat de principiul disponibilităţii părţii - în speţă, al reclamantei-intimate SC V. SA, de chemare în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca pârât.

Calitatea de intervenient principal a revenit Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a arătării, în persoana sa, a titularului dreptului de proprietate asupra terenului concesionat reclamantei-intimate. Arătarea în persoana acestuia a titularului dreptului de proprietate s-a făcut de către recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA, prin recursul acesteia în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 64-66 C. proc. civ.

Se arată că nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., supusă îndreptării în recurs pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează citarea propriu-zisă a părţii în proces, iar nu calitatea în care se îndeplineşte operaţiunea citării.

3. Pretinsa nemotivare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva argumentelor invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Excepţia pretins nesoluţionată şi/sau nemotivată inclusiv din perspectiva motivelor Statului Român viza, în esenţă, inadmisibilitatea acţiunii „în lipsa unor reglementări speciale” apte de a prevedea, în mod expres, faptul că Statul Român ar putea sta în judecată prin Ministerul Finanţelor Publice în acţiunile de contencios administrativ. Acest recurent-pârât pretinde că în cauză ar putea fi incidente doar dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, faţă de prevederile căruia ar putea avea calitate procesuală pasivă doar „autoritatea publică despre care reclamantul consideră că l-a vătămat într-un drept sau interes legitim”.

Considera reclamanta intimata ca interpretarea dată Legii nr. 554/2004 de acest recurent-pârât este deosebit de restrictivă şi eronată.

Soluţionând acţiunea pe fondul său, prima instanţă a făcut-o având în vedere că sfera de aplicabilitate a Legii nr. 554/2004 nu se poate limita doar la prevederile art. 8 alin. (1), cu totala ignorare a prevederilor art. 2 lit. c) teza a II-a (de asimilare a contractelor administrative actelor administrative unilaterale), precum şi a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de preconizare a soluţiilor judiciare aplicabile în materia litigiilor izvorâte din contractele administrative, pe toată durata derulării contractelor.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată (şi) de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost unită cu fondul cauzei, pe temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii primei instanţe din perspectiva expresă a argumentelor - oricum nefondate - ale acestei excepţii, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România), însă această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

4. Caracterul nefondat al excepţiei reiterată în recurs, a lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice pentru recurentul-copârât Statul Român

Se arată că este nefondată susţinerea, reiterată în recurs (pe temeiul art. 25 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954), a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român - proprietar al terenului concesionat reclamantei-intimate SC V. SA şi aflat în administrarea recurentei-copârâte Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA, subordonată administrativ Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.

Textul art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerul Finanţelor Publice reglementează două situaţii:

a) cea a reprezentării Statului Român în faţa instanţelor - caz în care rolul reprezentării revine întotdeauna - şi fără excepţii - Ministerului Finanţelor Publice;

b) cea a reprezentării Statului Român în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice - caz în care rolul reprezentării poate reveni şi altor organe reglementate expres de lege, altele decât Ministerului Finanţelor Publice.

În cazul dedus judecăţii, Ministerului Finanţelor Publice este chemat în judecată, în faţa instanţei, ca reprezentant al Statului Român (împrejurare ce atrage incidenţa primei ipoteze reglementată de teza I a art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009), neaflându-ne într-o altă situaţie (prevederile tezei a II-a a art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 nedevenind, din acest motiv, incidente).

Prin urmare, chiar dacă în cadrul raporturilor de drept substanţial calitatea de reprezentant al Statului Român (proprietar al terenului concesionat) ar fi putut-o avea Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, calitatea de reprezentant a Statului Român în cadrul acţiunii judecătoreşti îndreptate împotriva acestuia o are întotdeauna Ministerul Finanţelor Publice, potrivit prevederilor art. 3 pct. 81 teza I din H.G. nr. 34/2009.

5. Caracterul nefondat al excepţiei reiterată în recurs a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român

Este nefondat, motivul de recurs prin care este reiterată (ca apărare de fond) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe motiv al imposibilităţii de adoptare a unei alte soluţii de fond în afara celor strict reglementate, în materia contenciosului administrativ, de prevederile art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, de răspunderea imputabilă în mod strict doar părţilor contractante ale unui contract administrativ.

Arată reclamanta intimată că soluţia legal preconizată de art. 18 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 554/2004 este de „obligare la plata unor despăgubiri materiale şi morale”, fără distincţia realizată, prin adaos la lege, de către recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Invocarea inexistenţei unor raporturi contractuale între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi reclamanta-intimată SC V. SA.

Reclamanta-intimată SC V. SA aduce drept contra-argument faptul că în calitate de proprietar al bunului public constituind obiect al concesiunii, administrat de autoritatea concedentă în numele său, Statul Român nu putea fi străin de contractul de concesiune al părţilor. Ca dovadă, necesitatea întrevăzută de legiuitorul însuşi, de introducere a sa în cauză pe temeiul art. 12 din Legea nr. 213/1998, prevedere de care concedentă a şi uzat în speţă.

Se arată că ambele recurente-pârâte invocă excepţia lispei calităţii sale procesuale pasive: recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa contestă calitatea sa procesuală pasivă întrucât nu aceasta - ci Statul Român - s-ar face vinovată de măsurile legislative de abrogare a regimului de facilităţi fiscale aplicabil anterior zonelor libere recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, îşi contestă calitatea procesuală pasivă pe motiv al inexistenţei unui raport contractual direct cu intimata-reclamantă, arătând că asemenea raporturi au existat strict între intimata-reclamantă şi recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa.

O asemenea situaţie ar echivala cu un inadmisibil refuz de acces la instanţă şi cu o încălcare a prevederilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a principiului conform căruia legea - Legea nr. 219/1998 - se interpretează în sensul aplicării, iar nu al neaplicării sale.

Ceea ce a dispus prima instanţă a fost aplicarea, în speţă, a prevederilor art. 32 din Legea nr. 213/1998, consacrând principiul răspunderii obiective, întemeiată pe ideea de garanţie obiectivă, impusă în prezentul litigiu în mod egal concedentei, precum şi Statului Român (proprietar al terenului concesionat într-o zonă favorizată de acesta din punct de vedere fiscal - Zona Liberă Constanţa).

Acest temei juridic consacră principiul echilibrului financiar al contractului de concesiune, încheiat cu privire la o suprafaţă de teren din Zona Liberă Constanţa, pe care reclamanta-intimată-concesionară a iniţiat o afacere, zădărnicită ulterior de acţiunile autorităţilor publice ale Statului Român (în plus, proprietar al suprafeţei concesionate).

6. Potrivit prevederilor art. 32 din Legea nr. 219/1998, „concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma (...) unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică”.

Răspunderea concedentului pentru creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor concesionarei ca urmare a unei acţiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică este o formă de răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie obiectivă, detaşată de orice idee de culpă şi având ca suport obligaţia legală de garantare de către autorităţile publice a legalităţii activităţilor desfăşurate în competenţa lor.

În cauză fiind vorba despre o formă de răspundere legală, bazată pe ideea de garanţie obiectivă, independentă de culpă, condiţia existenţei unui raport contractual cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu era necesară, absenţa acestui raport neputând duce la concluzia lipsei calităţii procesuale a recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pretinsa neîntrunire a elementelor răspunderii civile (existenţa unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, vinovăţia, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi vinovăţie).

Toate elementele răspunderii civile sunt pe deplin întrunite, aşa cum o demonstrează toate probele administrate în cauză.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, ea este irelevantă, câtă vreme răspunderea ce se solicită a fi angajată este o răspundere obiectivă, independentă de culpă, bazată pe ideea de garanţie (obiectivă), angajată pentru încălcarea dreptului concedentei la siguranţa în afaceri şi la siguranţa investiţiei sale, decisă pe temeiul existenţei unui anumit regim fiscal aplicabil zonei în care se regăsea terenul concesionat, proprietate a Statului Român.

7. Pentru analogie, reclamanta-intimată invocă prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, arătând că este ceea ce a solicitat, în esenţă, şi intimata-reclamantă, prin acţiunea sa având ca obiect „despăgubirea adecvată şi efectivă, aceasta fiind îndreptăţită nu doar la sporul de valoare adus terenului în care construcţia s-a încorporat (acordat în precedentul litigiu, irevocabil soluţionat), ci şi la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea investiţiei. Aceasta ca urmare a faptului că respectiva construcţie nu era oarecare, ci una special dedicată unei anumite investiţii/afaceri/activităţi comerciale: de fabrică de parchet triplustratificat; scopul concesionarei, la încheierea/preluarea contractului de concesiune (cu toate drepturile decurgând din acesta), nu era acela de a realiza o simplă construcţie, ci de a dezvolta o întreagă investiţie pe care, din motivele independente de culpa sa, nu a mai realizat-o.

8. Caracterul nefondat al argumentelor vizând fondul cauzei privitoare la:

a) Pretinsa încălcare, de către prima instanţă, a atributelor puterii judecătoreşti, faptă de natură a atrage un conflict juridic între autoritatea judecătorească şi legiuitor.

Se arată că dispunând obligarea solidară a recurentelor-copârâte la plata despăgubirii, prima instanţă a făcut-o în lumina răspunderii obiective legal instituite de prevederile Legii nr. 219/1998 şi ale H.G. nr. 216/1999.

b) Este nefondată susţinerea inadmisibilităţii acţiunii invocată pentru pretinsa neefectuare de către concesionară a demersurilor prevăzute de H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere întrucât:

- H.G. nr. 1900/2004 reglementa forme de sprijin - iar nu de despăgubiri („adecvate şi efective”) - cuvenite investitorilor din zonele libere.

- Investitorii trebuiau să se afle în continuarea derulării contractelor de concesiune. Reclamanta a încetat să mai aibă un astfel de contract odată cu rezilierea judiciară a contractului său.

- H.G. nr. 1900/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1090/23.11.2004 cu 3 zile înainte de rezilierea judiciară a contractului de concesiune.

- Potrivit art. 1 al Procedurii de acordare a ajutorului de stat, renegocierea contractelor de concesiune pentru diminuarea redevenţelor asumate urma să aibă loc în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1900/2004 (respectiv în luna februarie 2005, moment la care contractul de concesiune al părţilor fusese deja reziliat, la iniţiativa pârâtei). Demersul judiciar al rezilierii a fost continuat de către concedentă, singura care a exercitat în acel moment apel.

- Actul normativ nu a avut în vedere situaţia investitorilor ale căror valabile contracte încetaseră să mai existe la momentul instituirii acestei forme de sprijin, din motive independente de culpa lor.

- H.G. nr. 1900/2004 nu a avut în vedere despăgubirea cuvenită unor asemenea investitori, ci doar sprijinul investitorilor cu contracte valabile.

- Ar fi existat o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a uza de o asemenea procedură, conform recunoaşterii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

- Inadmisibilitatea acţiunii este întemeiată pe o prevedere legală ulterioară, imposibil de aplicat cazului dedus judecăţii prima instanţă nu a făcut altceva decât să aplice prevederile legii (cele ale Legii nr. 219/1998 şi ale H.G. nr. 216/1999) ce instituie o asemenea formă de răspundere, legală.

c) Pretinsa stabilire, de către prima instanţă, a unei răspunderi greşit interpretate ca fiind mixte, respectiv atât contractuală (stabilită în sarcina concedentei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa), cât şi delictuală (stabilită în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice).

d) Reclamanta-intimată arată că există o răspundere solidară a celor doi recurenţi-pârâţi; - concedenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa (administrator al terenului concesionat) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (proprietar al terenului concesionat pe care s-a realizat investiţia intimatei-reclamante) ca urmare - a calităţii de proprietar al fondului concesionat (în anumit regim fiscal) al recurentului-copârât Statului Român; - specificului răspunderii (legale şi obiective) angajate în sarcina ambelor recurente-copârâte pe principiul echilibrului financiar al contractului, consacrat de art. 32 din Legea nr. 219/1998.

9. Este nefondat argumentul invocat de recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa privind neincidenţa prevederilor Legii nr. 219/1998 şi al Normelor sale metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 216/1999.

Contractul de concesiune a fost preluat de către reclamanta-intimată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/1998, după cum însăşi recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa recunoaşte, actul normativ devenind astfel pe deplin aplicabil.

Este de asemenea nefondat argumentul invocat de recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa prin motivele de recurs, privind ultra-activitatea Legii nr. 15/1990, pe temei al art. 40 din Legea nr. 219/1998 şi al unei presupuse voinţe a părţilor, deşi niciodată expres exprimată în acest sens.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998, doar contractele de concesiune urmau a-şi păstra valabilitatea, ca acte juridice bilaterale valabil încheiate prin consimţământul mutual, valabil exprimat de părţile contractante, nu însă şi normele juridice în baza cărora fuseseră încheiate acestea.

10. Este nefondată susţinerea incidentei dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 asupra contractului pe concesiune.

Prevederile Legii nr. 15/1990 nu au fost, niciodată aplicabile contractului de concesiune încheiat - nici măcar celui iniţial, ulterior preluat de reclamantă ca urmare a faptului că legea aplicabilă a fost doar Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Ca urmare adoptării unui act normativ special în domeniul concesiunilor din zonele libere, cum era şi terenul în cauză, Legea nr. 84/1992 a devenit lege specială în raport cu cea generală, nr. 15/1990, privind concesiunea terenurilor proprietate de stat.

11. Concluzii de fond desprinse din regulamentul de stabilire a metodologiei de concesiune a terenurilor din zonele libere.

Potrivit art. 6 din Anexa nr. 3 a Metodologiei aprobate prin H.G. nr. 682/1994, „Pe baza criteriilor stabilite, comisia de licitaţie desemnează câştigătorii licitaţiei.”

Câştigarea licitaţiei organizate pentru implementarea investiţiei pe terenul în acest scop concesionat demonstrează îndeplinirea de către concesionară a criteriilor enumerate. Nu în ultimul rând, investiţia a fost realizată.

Enumerarea criteriilor pentru stabilirea câştigătorilor licitaţiei constituie, totodată, dovada impactului pe care modificarea ulterioară a legislaţiei aplicabile zonei libere îl putea avea asupra contractului de concesiune al părţilor şi, deci, asupra parametrilor săi iniţiali. Aceşti parametri economici, iniţial vizaţi la organizarea licitaţiei, au fost esenţialmente modificaţi ca urmare a modificării legislaţiei.

Atribuind contractul de concesiune pe baza parametrilor iniţial vizaţi, cu succes prezentaţi de licitatoare Ia momentul organizării licitaţiei publice, dovediţi de aceasta ca realizabili printr-un studiu de fezabilitate (confirmat, ulterior, şi de raportul de expertiză efectuat în cauză) şi acceptaţi de concedentă, concedenta şi-a asumat ea însăşi garanţia asigurării îndeplinirii respectivilor parametri şi, implicit, pe aceea a asigurării regimului de zonă liberă implicând facilităţile fiscale iniţiale ce constituiseră tocmai premisa acestora.

Garanţia punerii în practică a parametrilor concesiunii iniţial avuţi în vedere şi, implicit, garanţia menţinerii regimului de facilităţi fiscale ce constituia - din punct de vedere economico-financiar - justificarea şi cauza acestora, incumba atât concedentei (în calitatea sa de parte contractantă), cât şi statului, în numele căruia se administra concesiunea şi care deţinea, totodată, răspunderea menţinerii regimului fiscal promis.

Răspunderea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii de a face este o răspundere solidară legală, reglementată de art. 32 din Legea nr. 219/1998 şi H.G. nr. 216/1999, ca formă de răspundere obiectivă (lipsită de culpă), ceea ce explică inclusiv reziliere judiciară a contractului de concesiune similar dispusă, pentru lipsă de culpă.

12. Invocarea H.G. nr. 1900/2004 reprezintă dovada recunoaşterii, chiar de recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, a îndreptăţirii reclamantei-intimate la despăgubiri, precum şi a caracterului justificat al acţiunii sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât H.G. nr. 1900/2004 urma să acorde reclamantei-intimate SC V. SA exact aceleaşi drepturi pe care asta din urmă, aflată în imposibilitatea obiectivă de plată a redevenţelor impuse, i le solicitase în mod constant concedentei.

13. Este nefondat motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se reiterează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa consideră că, atâta vreme cât contractele administrative sunt legal asimilate actelor administrative unilaterale, şi termenele de prescripţie acţiunilor izvorând din acestea ar fi supuse, retroactiv, aceleiaşi asimilări.

În mod corect a stabilit prima instanţă că doar începând cu data de 02 august 2007 a intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007 - şi nicidecum mai devreme, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., durata termenului de prescripţie aplicabil acţiunilor de contencios administrativ izvorâte din interpretarea, aplicarea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ, urma să fie cel special, de 1 an de zile.

Dovada imposibilităţii aplicării retroactive a unor prevederi legale în materie de prescripţie o constituie însăşi nevoia legiuitorului de a interveni expres, abia ulterior (prin Legea nr. 262/2007) în stabilirea termenului special de prescripţie aplicabil contractelor administrative, semn că până în acel moment: termenul legal de prescripţie aplicabil acţiunilor izvorâte din asemenea contracte fusese cel general, reglementat de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani; asimilarea realizată pe baza art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 nu producea efecte asupra termenului special de prescripţie al acţiunilor izvorâte din asemenea contracte.

De menţionat că prima instanţă nu a considerat necesar să apeleze şi la rele argumente oferite de către subscrisa în acest sens. intimată arătase că, faţă de adoptarea Legii nr. 244/2004 de modificare a Legii nr. 84/1992 (ultima în şirul modificărilor legislative ale regimului zonelor anterioare rezilierii judiciare a contractului), chiar şi condiţia termenului special de prescripţie de 1 an s-ar fi dovedit îndeplinită în cauză. Astfel, Legea nr. 244/2004 fusese ultima care adusese modificări regimului zonelor libere, abrogându-le definitiv la data de 15 septembrie 2004 (prin pct. IV al Legii 244/2004, intrată în vigoare în termen de 90 de zile de la data publicării sale în M. Of.). Termenul de 1 an s-ar fi considerat împlinit la data de 15 septembrie 2005, când acţiunea fusese deja dedusă judecăţii, de la data de 25 august 2005.

Este nefondat motivul de recurs privind momentul începerii curgeri termenului de prescripţie.

Argumentul recurentei-pârâte privind momentul începerii curgerii termenului de prescripţie:

Termenul de prescripţie al dreptului la acţiune ar fi început a curge de la momentul, subiectiv, al dreptului de a solicita şi obţine rezilierea contractului pentru dispariţia cauzei sale, ca urmare a abrogării regimului de facilităţi fiscale. În ceea ce priveşte momentul obiectiv de la care reclamanta a luat cunoştinţă beneficiul nerealizat, acesta ar fi fost în opinia recurentei-pârâte - cel mai târziu - momentul la care a intrat în vigoare cel din urmă act de abrogare a facilităţilor fiscale, considerat de aceasta ca fiind Legea nr. 414/2002.

Termenul s-ar considera împlinit chiar dacă durata sa nu ar fi cea de 1 an, prin aplicarea Legii nr. 554/2004 modificată de Legea nr. 262/2007, ci cel de 3 ani urmare a aplicării Decretului nr. 167/1958.

Pentru prejudiciul născut ca urmare a dispariţiei cauzei contractului din acest motiv reziliat sui-generis- termenul de prescripţie nu putea curge de la momentul, anterior, al irevocabilei constatări judiciare a dispariţiei totale şi definitive a causa remota a contractului (confirmată şi definitivată prin adoptarea Legea nr. 244/2004 inclusiv).

În contextul derulării contractului chiar şi pe parcursul desfăşurării litigiului anterior, precum şi al solicitării - şi obţinerii - de către concesionară a unui drept de retenţie asupra construcţiei (cu implicita sa obligaţie de continuare a administrării investiţiei şi, implicit, a terenului public aferent), cu atât mai relevantă devine incidenţa în cauză a prevederilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958 (socotelile dintre părţi nu fuseseră date şi aprobate până la data de 19 decembrie 2006), împrejurare de natură a determina suspendarea termenului prescripţiei până la acea dată, la care se dovedeşte a fi avut loc - urmare a soluţionării irevocabile a precedentului litigiu - predarea construcţiei către concedentă.

Prin chiar natura ei, concesiunea presupune îndeplinirea de acte de administrare ale bunului proprietate publică, fără ca prin acestea dreptul de concesiune să ajungă a se confunda cu dreptul real de administrare.

Dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958 au în vedere actele de administrare propriu-zise, materiale, iar nu dreptul de administrare, privit ca drept real.

Momentul dării şi aprobării socotelilor între părţi a fost data de 19 decembrie 2006, dată la care construcţia edificată de către reclamantă pe terenul concesionat acesteia a fost predată pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, odată cu terenul public aferent.

Ca dovadă a menţinerii, în scop de administrare, a raporturilor contractuale a părţilor, inclusiv pe durata precedentului litigiu, stau următoarele fapte şi acte juridice: emiterea avizului de punere în funcţiune ca spaţiu de depozitare din 04 decembrie 2002 (ulterior rezilierii unilaterale a contractului), solicitarea anterioară a concesionarei, de emitere a unei licenţe de depozitare începând cu data de 15 ianuarie 2003, cerere acceptată de concedentă până la dala de 14 aprilie 2003, pe parcursul derulării litigiului vizând rezilierea judiciară a contractului, deşi din motive obiective nemaimaterializată.

Recunoaşterea pretenţiilor reclamantei, prin emiterea de către concedentă, la data de 20 decembie 2002, în plină desfăşurare a precedentului litigiu privind rezilierea contractului (denunţat, totodată, prin anterioară notificare unilaterală), a avizului de funcţionare a fabricii de parchet triplustratificat are efectul reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, al întreruperii termenului prescripţiei.

Avizul de punere în funcţiune a fabricii de parchet triplustratificat, emis de către concedentă ulterior denunţării unilaterale a contractului de către aceasta (prin notificare de reziliere) constituie o recunoaştere a recurentei pretenţiilor reclamantei, în sensul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958: a posibilităţii concesionarei de valorificare a unui asemenea obiectiv, recunoscut ca realizabil de însăşi actuala sa contestatoare (recurenta-pârâtă); a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamanta-intimată prin nerealizarea, din motive independente de culpa sa, a obiectivului autorizat.

Avizul constituie recunoaşterea, de către recurenta-pârată, a caracterului îndreptăţit al prezentei acţiuni, documentul având drept consecinţă începerea calculului curgerii termenului de prescripţie de la data emiterii sale. (20 decembrie 2002).

În cauză sunt incidente prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, şi are drept consecinţă faptul că dreptul la acţiune separată s-a născut de la data rezilierii judiciare a contractului.

Momentul la care reclamanta putea cunoaşte paguba şi pe autorul ei a fost de la rezilierii judiciare definitive a contractului de concesiune. Momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv paguba şi pe autorul ei a fost data rezilierii judiciare a contractului de concesiune, deoarece în acest moment s-a constatat cu efecte ex nunc, dispariţia cauzei contractului.

Suspendarea, pe temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - la solicitarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa - a soluţionării prezentei acţiuni până la momentul, ulterior, al soluţionării precedentei acţiuni în reziliere, constituie un argument a fortiori de apreciere termenului de prescripţie a dreptului la acţiune separată ca începând a curge de la momentul rezilierii judiciare, irevocabile, a contractului de concesiune.

14. Este nefondat motivul de recurs, criticând pretinsa încălcare, de către prima instanţă, a autorităţii de lucru judecat.

Este, de asemenea, denaturată reinterpretarea scopului prezentei acţiuni ca fiind de culpabilă tragere la răspundere pentru schimbarea cadrului legislativ, atât a concedentei (exonerată de răspunderea pentru „fapta” altuia), cât şi a celui a cărui bun este administrat de aceasta (inclusiv printr-o tendenţioasă interpretare a noţiunii de „faptă”).

Cazul fortuit (în realitate, fapta autorităţii) nu reprezintă, aşadar, o cauză exoneratoare de răspundere în sensul dreptului comun, ci dimpotrivă, însăşi cauza angajării răspunderii obiective şi integrale a concedentei, încetarea contractului de concesiune tocmai urmare a acestei fapte.

Raţiunea răspunderii obiective şi integrale o constituie, în această materie, principiul echilibrului financiar al contractului de concesiune, pe care însăşi legea specială îl consacră, izvorât fiind din necesitatea „realizării unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse”, în vederea asigurării scopului contractului, de „promovare a schimburilor internaţionale, atragere de capital străin prin introducerea noilor tehnologii, sporirea posibilităţilor de folosire a resurselor naţionale” (art. 1 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere).

În realitate, recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa confundă situaţia de drept comun a cazului fortuit, exoneratoare de răspundere, cu cea a hazardului administrativ pentru care devine obiectiv răspunzătoare, în calitatea sa de concedentă, tocmai ca urmare a împrejurărilor de imprevizibilitate administrativă (noile acte normative).

Răspunderea obiectivă a concedentei în cadrul rezilierii sui generis şi a efectelor sale nu este, aşadar, atât o răspundere lipsită de culpă (constatată ca inexistentă), cât o răspundere independentă de culpă (a cărei eventuală existenţă este oricum lipsită de relevanţă). Odată dovedită ca existentă, elementul suplimentar al culpei poate deveni relevant, cel mult, sub aspectul stabilirii întinderii răspunderii.

Dacă recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa s-ar fi aflat într-o situaţie de caz fortuit în executarea obligaţiilor sale contractuale, după cum susţine actualmente, litigiul anterior nu ar fi putut fi iniţiat de aceasta, în calitatea sa de debitoare a unei obligaţii imposibil de executat (menţinerea scopului iniţial al contractului).

Instanţele au dispus despăgubirea anterioară a concesionarei SC V. SA pe temeiul accesiunii reale imobiliare, prin acordarea unei despăgubiri cuvenite acesteia în calitatea sa de constructor pe terenul altuia (de bună-credinţă), despăgubire obligatorie chiar şi în situaţia în care concesionara ar fi fost de rea-credinţă sau ar fi deţinut o eventuală culpă în reziliere neconfirmat, în care despăgubirea eventual cuvenită concesionarei pe temeiul art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. s-ar fi compensat cu cea pretinsă şi obţinută de partea adversă, susţinătoare a rezilierii - sancţiune.

Despăgubirea pe temeiul accesiunii reale imobiliare a fost independentă de regimul special al concesiunii, nedatorându-se acestuia din urmă. Efectele negative produse asupra concesionarei au rămas neatenuate prin plata silită anterioară.

În anteriorul litigiu nu s-a soluţionat cererea concesionarei de acordare a indemnizaţiei „adecvate şi efective”, cuvenită acesteia pentru pierderea suferită în urma deteriorării echilibrului financiar al contractului de concesiune, finalizată prin dispariţia cauzei sale şi, în cele din urmă, prin încetarea sa judiciară, cu efecte pentru viitor.

Specifică regimului concesiunii fiind şi neacordată anterior cu un asemenea titlu, indemnizaţia „adecvată şi efectivă” a putut fi solicitată pe cale separată, hotărârea judecătorească de reziliere sui-generis având autoritate de lucru judecat în privinţa temeiului rezilierii, a calităţii şi capacităţii procesuale a părţilor litigante, precum şi a naturii despăgubirii dispuse.

Procedura în fata instanţei de recurs

La termenul din 06 mai 2013, recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA a solicitat în temeiul disp. art. 300 alin. (2) C. proc. civ. suspendarea executării sentinţei civile nr. 3871 pronunţată la data de 08 iunie 2012 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea recursului, cerere soluţionată prin încheierea de şedinţa din camera de consiliu din 02 aprilie 2013.

La termenul din 17 septembrie 2013, recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA a invocat excepţia necompetentei instanţelor de judecată în soluţionarea prezentului litigiu, excepţie care a fost pusa în dezbaterea părţilor în conformitate cu prev. art. 137 C. proc. civ. şi soluţionată prin încheierea de şedinţa din 01 octombrie 2013.

De asemenea, la termenul din 29 octombrie 2013, recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA a solicitat Înaltei Curţi, în temeiul disp. art. 26 din Legea nr. 304/2004 să întrerupă judecată cauzei şi să sesizeze secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie pentru a se pronunţa cu privire la schimbarea jurisprudenţei în materie, cerere soluţionată prin încheierea de la acea dată.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt

Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud şi a Zonei Libere Basarabi (Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa), în calitate de concedent, a încheiat cu SC C.F. SRL, în calitate de concesionar, contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997 având ca obiect suprafaţa de 15.966,77 m.p. situată în Zona Liberă Constanţa Sud.

Scopul încheierii contractului de concesiune a fost, pentru concedent, promovarea schimburilor internaţionale şi atragerea de capital străin, iar pentru concesionar, facilităţile acordate prin Capitolul 5 al Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Prin contractul de cesiune din 14 mai 1999 şi prin actul adiţional din 21 mai 1999 de acceptare a cesiunii de către concedent drepturile şi obligaţiile SC C.F. SRL au fost preluate de SC V. SA.

La data de 18 ianuarie 2003, concesionara SC V. SA a notificat Compania Naţională a Porturilor Maritime Constanţa cu privire la pierderile pe care aceasta este obligată să le suporte faţă de noul cadru legislativ - înlăturarea facilităţilor fiscale.

La data de 19 ianuarie 2004, a transmis Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa refuzul său de a-şi mai executa obligaţiile contractuale, respectiv plata redevenţei.

Pe fondul modificărilor legislative şi, totodată, a neexecutării obligaţiilor contractuale de către concesionara SC V. SA, la data de 14 martie 2002, Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa a notificat concesionarei intenţia sa de a rezilia contractul de concesiune.

La data de 13 iunie 2002, Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa a solicitat Tribunalului Constanţa rezilierea contractului de concesiune şi plata redevenţelor restante de către concesionara SC V. SA.

La data de 20 august 2002, SC V. SA a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat rezilierea contractului de concesiune din vina concedentei, precum şi despăgubiri de 3.512.189 dolari S.U.A.

Prin sentinţa nr. 915 din 02 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Iaşi au fost admise în parte atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea reconvenţională în sensul că instanţa de fond a pronunţat desfiinţarea contractului de concesiune pentru lipsa cauzei, obligând Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa să plătească concesionarei SC V. SA suma de 133.398.442.000 ROL reprezentând contravaloarea investiţiei efectuate.

Curtea de Apel Iaşi, prin decizia nr. 61 din 26 mai 2005 a admis apelul Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa şi a modificat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a obligat concesionara SC V. SA să plătească concedentei redevenţa restantă pentru perioada octombrie 2000 - 15 martie 2002 în cuantum de 90.478,25 dolari S.U.A., iar pe Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa să plătească concesionarei suma de 2.501.051 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea investiţiei (valoarea de piaţă a construcţiilor edificate).

Prin acţiunea formulată la 26 august 2005 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, şi trimisă spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 207 din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, reclamanta SC V. SA a chemat în judecată pe pârâţii Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A. cu titlu de despăgubiri reprezentând profit nerealizat până la data introducerii acţiunii, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente acestui debit, cu începere de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 s-a admis recursul declarat de SC V. SA şi a modificat în parte decizia atacată în sensul că a respins cererea Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa privind obligarea pârâtei la plata redevenţelor pe perioada octombrie 2000 - 15 martie 2002, menţinând restul dispoziţiilor deciziei privind rezilierea contractului şi obligarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa la plata contavalorii de circulaţie a investiţiei.

În drept:

- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale;

- H.G. nr. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionarii, închirierii şi locaţiei gestiunii;

- Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;

- H.G. nr. 682/1994 privind aprobarea Metodologiei pentru concesionarea de terenuri şi construcţii din zonele libere;

- O.G. nr. 217/1999 privind impozitul pe profit;

- Circulara nr. 14935 din 14 mai 1999 a Direcţiei Generale a Vămilor;

- Decizia nr. 735 din 04 aprilie 2001 a Direcţiei Generale a Vămilor;

- O.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată;

- Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit;

- H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;

- C. civ.;

- C. proc. civ.;

- Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor;

- H.G. 216/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice - cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor;

- Decretul-lege nr. 167/1958.

În principal

Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum şi în conformitate cu prevederile art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză se prefigurează a fi analizate cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al SC V. SA în conformitate cu prev. art. 137 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice

Se reţine că în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta SC V. SA a arătat că, preluând la data de 14 mai 1999 prin cesiune de la SC C.F. SRL toate drepturile şi obligaţiile rezultând din contractul de concesiune, a devenit proprietara investiţiei în curs de realizare, în speranţa legitimă a unui profit previzionat având în vedere regimul fiscal prevăzut de Legea nr. 84/1992. A arătat reclamanta că prin abrogarea facilităţilor fiscale cauza contractului de concesiune care a fost încheiat pentru 50 de ani a dispărut.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis excepţia prematurităţii formulării acţiunii faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 720¹ C. proc. civ. pentru lipsa procedurii de conciliere (Dosar nr. 4524/2005).

După repunerea pe rol a cauzei la data de 19 ianuarie 2007 pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime a solicitat la termenul din 02 martie 2007 introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în baza art. 12 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Dobândind conform încheierii din 13 aprilie 2007 calitatea de intervenient (Dosar nr. 4524/2005).

Prin încheierea din 09 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, după casarea şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa competentă, a constatat că aceasta parte are calitate de pârât.

În conformitate cu dispoz. art. 58 C. proc. civ.: „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”.

Art. 64 C. proc. civ. arată: „Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercita în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercita dreptul dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Public, reţinând că abrogarea regimului de facilitaţi fiscale, existente la momentul încheierii contractului de concesiune s-a realizat de pârâtul Statul Român, fapt ce a dus la dispariţia cauzei contractului şi naşterea contextului rezilierii contractului.

Este corectă susţinerea recurentei Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, ca raporturile juridice nu s-au creat între reclamanta SC V. SA Constanţa şi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român, iar Ministerul Finanţelor Publice nu a emis nici un act a cărui anulare să se solicite şi nici nu este parte semnatară a contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997.

În raport cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reclamanta nu se poate considera parte vătămată în sensul dispoziţiilor contenciosului administrativ art. 2 lit a), întrucât acesta nu a emis niciun act administrativ şi nu i se poate imputa nesoluţionarea unei cereri a reclamantei vizând un drept sau un interes legitim.

Reclamanta SC V. SA invocă calitatea procesuală pasivă a statului ce izvorăşte din calitatea de proprietar al terenului concesionat acesteia, teren pe care pârâta-concedentă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA doar îl administrează.

În acelaşi timp, reclamanta invocă abrogarea facilităţilor fiscale oferite de Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere drept lipsa cauzei care a condus la încheierea contractului de concesiune şi a actelor adiţionale între alte persoane şi nu cu statul.

Lipsa cauzei, respectiv facilităţile fiscale care au condus la încheierea contractului de concesiune ca şi contract administrativ trebuie analizată şi prin prisma regimului de drept public.

Contractul administrativ este un act juridic bilateral, cu caracter oneros, constând într-un acord de voinţă între o autoritate publică şi un particular, şi dată fiind preeminenţa interesului public, părţile trebuie să accepte clauze reglementare stabilite prin lege şi emise în limitele legii.

Prin urmare avem în speţă un contract administrativ care cuprinde un acord de voinţă între Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime şi SC.V. SA privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publică şi prestarea serviciilor publice, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi o parte reglementară care impune o prioritate a interesului public faţă de libertatea contractuală conform art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării şi având în vedere caracterul părţii reglementare a fiecărui contract administrativ, ar însemna că statul să fie parte în orice asemenea raport de autoritate.

Înalta Curte constată că dreptul de proprietate pretins asupra profitului previzionat al investiţiei preluate de reclamantă, respectiv noţiunea de bun invocate în lumina art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă o vătămare care să poată atrage incidenţa legii contenciosului in aceasta modalitate în raport cu Statul Român.

Aceasta acţiune în pretenţii a reclamantei împotriva Statul Român motivată prin prisma conotaţiilor modificărilor legislative, în condiţiile în care statul nu apare în contractul administrativ, iar reclamanta nu a sesizat instanţele de judecată în considerarea vătămării suferite în concret împotriva actelor normative care au generat modificări legislative este formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

Dispoziţiile art. 3 pct. 81 teza I din H.G. nr. 34/2009 arată: „În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor”.

Art. 3 pct. 81 teza a II-a din H.G. nr. 34/2009 prevede că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român „precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ”.

Conform dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, „Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror organizaţii socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului”.

Dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice de asemenea prevăd: „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.”

Nu sunt aplicabile dispoziţiile prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică potrivit cu care: „în litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice (...)” întrucât litigiul nu priveşte dreptul de proprietate şi nici de administrare asupra terenului concesionat - bun proprietate publică şi aflat in administrarea pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, ci are ca obiect o acţiune în despăgubiri.

În consecinţă cererea privind arătarea titularului dreptului a fost greşit soluţionată, deoarece litigiul nu priveşte un drept real, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

De asemenea, nu sunt incidente prevederile art. 3 pct. 81 teza a II-a din H.G. nr. 34/2009 şi nici art. 25 din Decretul nr. 31/1954 întrucât statul nu participa nemijlocit şi nu are raporturi juridice cu reclamanta prin intermediul contractului de concesiune încheiat. Există desigur aptitudinea statului de a fi titular de drepturi şi obligaţii în toate ramurile de drept, constituţional, administrativ, internaţional public, financiar, procesual civil, procesual penal. În dreptul administrativ acesta reprezintă în sens larg apărătorul şi beneficiarul interesului legitim public care vizează ordinea de drept, democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competentelor autorităţilor publice [art. 2 lit. r) din Legea nr. 554/2004].

Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză nici în conformitate cu prevederile art. 35 din Legea nr. 219/1998 deoarece statul nu e concedent, aceasta lege nefiindu-i aplicabilă.

Reclamantul invocă împrejurarea ca avea o speranţă legitima în a beneficia de regimul de facilităţi fiscale arătând că profitul scontat era întemeiat pe un angajament al statului asumat prin lege.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu poate constitui o ingerinţă, atunci când modificările legislative au urmărit un interes public, şi anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului (...) estimând că legiuitorul dispune de o marjă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială, decizia sa nu este lipsită de o bază rezonabilă (cauzele Felicia Mihăieş împotriva României, Adrian Gavril Sentes împotriva României).

Înalta Curte constată că deşi se referă la alte drepturi considerentele din cauzele invocate sunt pertinente şi în ceea ce priveşte abrogarea facilităţilor fiscale acordate prin Legea nr. 84/1992, care au avut ca scop armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar.

Se reţine că excepţiile inadmisibilităţii acţiunii faţă de Statul Român şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român se subsumează argumentelor expuse mai sus.

Faţă de considerentele arătate mai sus, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este întemeiată şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul intervenientului forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se va modifica acţiunea în sensul că se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi se va respinge acţiunea faţă de acesta în consecinţă.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al SC V. SA

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004:

(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2), (2¹). Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi contractelor administrative.

Înalta Curte reţine că într-adevăr dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile cererii reclamantei deoarece art. 19 alin. (2¹) din Legea nr. 554/2004, privind termenul de prescripţie de 1 an care se aplică şi contractelor administrative a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 02 august 2007, ulterior sesizării instanţei cu aceasta acţiune respective la 25 august 2005, ceea ce ar duce la încălcarea principiului neretroactivităţii legii consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.

În speţă, sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, şi anume termenul general de 3 ani prevăzut de art. 6 şi care potrivit art. 7 alin. (1) curge de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiunile accesorii.”

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie

Potrivit susţinerii reclamantei SC V. SA temeiul prezentei acţiuni în despăgubire, coincide cu cel care a stat la baza cererii de reziliere a contractului de cesiune formulată de aceasta prin cererea reconvenţională de la data de 20 august 2002 în Dosarul nr. 3574/2002 al Tribunalului Constanţa, ulterior strămutat la Tribunalul Iaşi sub nr. 9676/2003 (Dosar nr. 30837/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal) şi este reprezentat de abrogarea facilităţilor fiscale.

Se reţine că prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 care reprezintă cadrul legal general aplicabil în ceea ce priveşte litigiile de contencios administrativ, au în principal în vedere situaţia în care persoana vătămată în momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ, în speţă cererea de reziliere, nu poate în mod obiectiv să cunoască existenţa şi întinderea pagubei astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire.

De asemenea, în acelaşi sens potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 se arată că „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”

Nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că dreptul la acţiunea în despăgubiri s-a născut la momentul constatării judiciare a rezilierii contractului de concesiune, momentul constatării inexistentei culpei contractuale a concesionarei.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de secţia comercială, s-a reţinut incidenţa cazului fortuit în neexecutarea contractului, rezilierea contractului fiind datorată unor factori exteriori voinţei părţilor, şi anume înlăturarea facilităţilor Legii nr. 84/1992.

Abrogarea facilităţilor fiscale a reprezentat atât temei pentru cererea de reziliere a contractului de concesiune şi de obligare a pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime la acoperirea valorii investiţiei (damnum emergens), cât şi pentru cererea de obligare a aceleiaşi la plata venitului nerealizat (lucrum cessans).

Se apreciază astfel că la data învestirii instanţei cu cererea reconvenţională privind solicitarea de reziliere a contractului şi de obligare a Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime la plata contravalorii investiţiei efectuate, reclamanta cunoştea atât contravaloarea investiţiei (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Cu atât mai mult cu cât pentru calcularea profitului nerealizat reclamanta s-a întemeiat pe o expertiză care a avut la bază studiul de fezabilitate întocmit de societatea R.E. din Finlanda pentru SC C.F. SRL, oferta tehnică, planul de afaceri, pentru SC C.F. SRL, deci nu existau motive pentru care să nu fi putut cunoaşte cuantumul prejudiciului determinat după elementele arătate şi care erau în posesia reclamantei, nu avea nevoie de stabilirea unei culpe în neexecutarea contractului.

Prin dispariţia cauzei contractului, ca element esenţial, identificată de reclamantă şi instanţa de reziliere ca fiind abrogarea facilităţilor fiscale, executarea contractului devine caducă indiferent de orice formalităţi, contractul încetează de drept.

De altfel, chiar în acest sens s-a exprimat reclamanta cu ocazia discutării cererii de suspendare a cauzei în conformitate cu prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la termenul din 25 noiembrie 2005 în cadrul Dosarului nr. 4524/2005 „indiferent de soluţia pronunţată în dosarul în care se solicita de către ambele părţi rezilierea contractului de concesiune, contractul dintre reclamantă şi pârâtă rămâne reziliat, interesul reclamantei fiind beneficiul nerealizat şi dobânda legală.” Aceeaşi poziţie a avut-o şi pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime care a arătat ca intenţionează să îşi retragă cererea de reziliere a contractului.”

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei vizând incidenţa prev. art. 14 alin. (1) teza a II-a din Decretul-lege nr. 167/1958 potrivit cu care „între orice altă persoana care în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate”, se reţine că nu pot fi aplicabile atâta vreme cât reclamanta a devenit proprietarul de drept pe durata concesiunii doar al investiţiei în curs de realizare pe parcela concesionată în zona liberă (art. 2 din actul adiţional din 21 mai 1999).

Nu are semnificaţia arătată de art. 14, predarea construcţiei realizată de reclamantă şi care a fost supusă principiului accesiunii conform art. 492 C. civ. în mod irevocabil.

De asemenea, nu se poate considera că avizul de punere în funcţiune ca spaţiu de depozitare din 04 decembrie 2002, acceptarea unei cereri de emitere a unei licenţe de depozitare începând cu data de 14 aprilie 2003, avizul de punere în funcţiune a fabricii de parchet la 20 decembrie 2002 reprezintă un mod de administrare în temeiul legii şi al unei hotărâri judecătoreşti şi nici cauze de suspendare sau întrerupere a prescripţiei potrivit art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958. Acestea reprezintă încercări de salvare a contractului şi nu pot avea conotaţii pentru recunoaşterea despăgubirilor la care considera concesionara că este îndreptăţită întrucât recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică să se refere expres sau tacit la suma de bani pretinsă de reclamantă, nu a existat un titlu executoriu care să determine cuantumul creanţei şi care să fi fost astfel recunoscută.

De altfel, chiar şi reclamanta invocă aceste împrejurări în contextul în care susţine că ar exista în sarcina pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime o răspundere obiectivă pentru pierderea afacerii previzionate de aceasta.

Înalta Curte constată că reclamanta-intimată SC V. SA putea şi trebuia să cunoască întinderea pagubei, respectiv a profitului nerealizat ca urmare a abrogării facilităţilor fiscale la data la care a solicitat rezilierea contractului de concesiune (20 august 2002), având această cauză, nefiind justificată trecerea unui alt interval de timp pentru care eventual să calculeze sume suplimentare de profit previzionat şi nerealizat, plus dobânzi, astfel că introducerea acţiunii la data de 28 august 2005 este prescrisă în conformitate cu prev. art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, pentru cunoaşterea cuantumului despăgubirii solicitate, expertiza care a fost efectuată a luat în considerare studiul de fezabilitate efectuat cu ocazia câştigării licitaţiei de către cealaltă societate SC C.F. SA, de la care reclamanta-intimată SC V. SA a preluat toate drepturile şi obligaţiile concesiunii, precum şi luarea în calcul a câştigurilor nete care ar fi putut fi realizate din exploatarea investiţiei Fabrica de parchet pe întreaga perioada de derulare a contractului, raportat la măsura în care a fost respectat contractul şi graficul, şi pierderile prefigurate de actele normative de abrogare, date pe care reclamanta le cunoştea cu mult timp înainte.

Faţă de cele arătate mai sus, în conformitate cu prev. art. 312 alin. (1) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime pentru acest motiv, va modifica sentinţa recurată în sensul că va admite excepţia dreptului material la acţiune a reclamantei şi va respinge ca prescrisă acţiunea.

În subsidiar văzând şi dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că acţiunea este şi nefondată.

În analiza făcută în privinţa fondului cererii, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte va uni cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive pârâtei recurente Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime, excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de SC V. SA.

În mod greşit i nstanţa de fond a analizat acţiunea în despăgubiri dedusă judecăţii, considerând ca Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor este lege aplicabilă.

La data de 24 octombrie 1996, ofertantul SC C.F. SRL a participat la licitaţia publică organizata de Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud, în prezent Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa pentru concesionarea parcelei B1 din incinta zonei libere şi a câştigat licitaţia întrunind criteriile din caietul de sarcini prin prezentarea planului de afacere - studiu de fezabilitate a unei fabrici de parchet multiplu.

Pârâta recurenta Regia Autonoma Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud, în prezent Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa în calitate de concedent, a încheiat cu SC C.F. SRL, în calitate de concesionar, contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997 având ca obiect suprafaţa de 15.966,77 m.p. situată în Zona Liberă Constanţa Sud, administrată de concedent în temeiul Legii nr. 84/1992, pentru desfăşurarea activităţilor specifice de zonă liberă.

În cazul în care una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile din prezentul contract, invocând forţa majoră, aceasta are obligaţia să notifice celeilalte părţi, în scris, în termen de 10 zile lucrătoare de la apariţia motivului invocat, începutul şi sfârşitul respectivului caz de forţă majoră.(…) Prin forţă majoră se înţeleg toate evenimentele neprevăzute dar inevitabile, de neînlăturat care apar după încheierea contractului şi care împiedică îndeplinirea obligaţiilor asumate.

Întârzierea sau neexecutarea obligaţiilor asumate în caz de forţă majoră, nu atrag după sine, pentru niciuna dintre părţi penalizări, alte compensaţii sau participări în compensaţii de la cealaltă parte (…).

Concedentul are dreptul de a rezilia unilateral prezentul contract înainte de expirarea perioadei de concesionare cu condiţia notificării concesionarului în scris cu 30 zile înainte, în următoarele condiţii:

a) când redevenţa datorată şi penalităţile calculate pentru întârziere sunt la nivelul garanţiei depuse;

c) când se constată nerespectarea condiţiilor din caietul de sarcini şi oferta tehnică.

Prin contractul de cesiune din 14 mai 1999 şi prin actul adiţional din 21 mai 1999 de acceptare a cesiunii de către concedent drepturile şi obligaţiile SC C.F. SRL au fost preluate de către SC V. SA.

La art. 3 din c ontractul de cesiune din 14 mai 1999 se arată expres „cesionarul îşi însuşeşte toate clauzele contractului de concesiune şi ale actelor adiţionale ulterioare.”

Contractul de concesiune a fost încheiat conform art. 1 din Legea nr. 84/1992 pentru „promovarea schimburilor internaţionale şi atragerea capitalului străin pentru introducerea tehnologiilor noi, precum şi pentru sporirea posibilităţilor de folosire a resurselor economice naţionale, în porturile maritime şi cele fluviale ale României”, iar pentru concesionar, beneficiul şi profitul rezultat ca urmare a facilităţile acordate prin Capitolul 5 al Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere „Pentru activităţi desfăşurate în zonele libere, agenţii economici sunt scutiţi de plata impozitului pe circulaţia mărfurilor, a accizelor şi a impozitului pe profit pe toata durata activităţii”.

În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere „Materialele şi accesoriile româneşti, care intră în zonele libere şi sunt folosite pentru fabricarea unor bunuri, sunt scutite de taxele vamale cu îndeplinirea formalităţilor de export”.

În conformitate cu art. 18 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere „Bunurile româneşti care se utilizează pentru construcţii, reparaţii şi întreţinerea de obiective în teritoriul zonelor libere sunt scutite de taxele vamale.”

Se retine că la data încheierii contractului de concesiune, legislaţia aplicabilă în materia concesiunii era cea reglementată de dispoziţiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi acestea nu se referă la nici o obligaţie de plată a unei indemnizaţii „adecvate şi efective” în situaţia încetării contractului de concesiune înainte de termen.

Prin dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, au fost abrogate în mod expres dispoziţiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 care reglementau anterior materia concesiunii proprietăţii publice, însă art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 prevede că „Contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legii şi păstrează valabilitatea.”

Cum c ontractul de concesiune din 27 ianuarie 1997 a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi şi contractul de cesiune şi actele adiţionale ulterioare au păstrat clauzele contractului iniţial, rezultă că nu poate fi aplicabilă Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, care a intrat în vigoare mult ulterior acordului de voinţă al părţilor.

Conform clauzelor contractului, precum şi legislaţiei în vigoare la data încheierii acestuia (dispoziţiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale) nu exista un temei juridic pentru reclamantă de a fi despăgubită cu o indemnizaţie „adecvată şi obiectivă” pentru abrogarea facilităţilor fiscale. Această împrejurare a fost constatată irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 3718/2006, ca reprezentând un caz fortuit care a condus la rezilierea contractului de concesiune fără culpa părţilor, părţile fiind deci exonerate de orice răspundere contractuală.

Instanţa de fond a apreciat greşit referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în considerarea parcurgerii, anterior introducerii acţiunii, a demersurilor administrative obligatorii prevăzute de H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

În vederea preaderării la Uniunea Europene şi a armonizării legislaţiei naţionale cu aquis-ul comunitar, s-au modificat diversele acte normative privind facilităţile fiscale, iar potrivit H.G. nr. 1900/2004; „Ajutorul de stat regional constă în diminuarea redevenţei pe care agenţii economici prevăzuţi la art. 3 o plătesc administraţiilor zonelor libere conform contractelor de concesiune perfectate cu acestea.” [art. 5 alin. (2)].

Potrivit art. 1 al Procedurii de acordare a ajutorului de stat regional, publicată în M. Of. nr. 1090/23.11.2004: „În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, contractele de concesiune perfectate de către agenţii economici prevăzuţi la art. 3 se renegociază cu administraţiile zonelor libere pentru diminuarea redevenţelor asumate.”

În conformitate cu prev. art. 3 din H.G. nr. 1900/2004 prevederile prezentului act normativ se aplica pana la data de 31 decembrie 2011 acelor agenţi economici care funcţionează în regim de zonă liberă şi care au încheiat contracte de concesiune cu administraţiile zonelor libere până la data de 01 iulie 2002.

Facilităţile fiscale acordate conform Legii nr. 84/1992 au constituit cauza încheierii contractului de concesiune, abrogarea lor a constituit cazul fortuit pentru care contractul a fost reziliat şi totodată motivul pentru care se solicită despăgubiri, lucrum cessans în cauza de faţă şi reprezintă fără îndoială o analiza privind temeinicia prezentei cereri de chemare în judecată.

Se reţine că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că H.G. nr. 1900/2004 nu a avut în vedere situaţia investitorilor ale căror valabile contracte încetaseră să mai existe la momentul instituirii acestei forme de sprijin, din motive independente de culpa lor.

H.G. nr. 1900/2004 şi Procedura de acordare a ajutorului de stat regional a fost publicată în M. Of. nr. 1090/23.11.2004, notificarea urma să fie făcută în termen de 90 de zile, de la data intrării în vigoare a acestei hotărâri, contractele de concesiune perfectate de către agenţii economici urmau a se renegocia, decizia Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie, secţia comercială, nr. 3718 privind rezilierea a fost pronunţată în 21 noiembrie 2006, se constată că partea reclamanta dacă dorea putea să se prevaleze de acest act normativ (notificarea concedentului privind rezilierea contractului fusese făcută din 14 martie 2002, contractul era încă în derulare).

Această concluzie se desprinde şi din adresele de corespondenţa dintre Ministerul Finanţelor Publice - Compartimentul Ajutor de Stat şi reclamanta SC V. SA, iar la data de 08 ianuarie 2005, Ministerul Finanţelor Publice a luat act că SC V. SA nu este interesată de prevederile H.G. nr. 1900/2004 (Dosar nr. 30837/3/2005).

Decizia Înaltei Curţi, secţia comercială, nr. 3718 din 21 noiembrie 2006, nu s-a pronunţat asupra incidentei acestui act normativ decât în sensul că nu mai e actual la data pronunţării hotărârii, şi acest lucru e neconcludent privind cererea de reziliere.

Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că părţile nu au solicitat conform regulii „rebus sic stantibus” adaptarea contractului la noile împrejurări exterioare apărute, deci nu au solicitat in fata unei instanţe o reechilibrare a contractului.

Prin urmare, reclamanta nu a dorit să beneficieze de prevederile H.G. nr. 1900/2004, nu a solicitat o reechilibrare a contractului, însă solicita despăgubiri reprezentând profitul nerealizat pe 50 de ani în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 219/1998.

Această lege nu este aplicabilă aşa cum s-a arătat mai sus, prin actul adiţional la contractul de concesiune din 1997, încheiat între pârâta recurentă şi concesionară SC V. SA la data de 21 mai 1999, s-a stipulat în mod expres că „toate celelalte clauze ale contractului de concesiune din 1997 rămân valabile”, deci părţile nu au înţeles să supună contractul de concesiune din 1997 noilor reglementări legislative în materia concesiunii, respectiv Legea nr. 219/1998 în vigoare la acea dată, rezultând că acest contract cu actele sale adiţionale rămâne valabile conform ale art. 40 alin. (2) din Legea nr. 219/1998.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă „P roiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin nouă reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementari”.

Aşa fiind nu se poate vorbi de o răspundere obiectivă independenta de orice culpă a concedentului, aşa cum susţine reclamanta deoarece contractul rămâne supus vechilor reglementări legale, respectiv art. 25-29 din Legea nr. 15/1990.

Instanţa de fond a apreciat corect referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a Compania Naţionale Administraţia Porturilor Maritime reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 11.2 din contractul de concesiune din 1997, nu era interzis transferul drepturilor şi obligaţiilor contractuale, singura condiţie pentru valabilitatea transferului fiind acordul concedentului, acord pe care Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA l-a dat.

În mod greşit a considerat instanţa de fond că răspunderea reglementată de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 şi de art. 69 din H.G. nr. 216/1999 ca răspundere obiectivă este aplicabilă în cauză.

Principiul echilibrului financiar al concesiunii este specific Legii nr. 219/1998 (art. 32) alături de modificări, precum necesitatea studiului de oportunitate al concedentului pentru iniţierea concesiunii, publicarea anunţului licitaţiei deschise într-un cotidian naţional, respectiv a intenţiei de a recurge la procedura de negociere directă etc., însă nu poate fi aplicabil contractului de concesiune, care este legea părţilor, conform art. 969 C. civ.

Potrivit prevederilor art. 32 din Legea nr. 219/1998, „concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma - unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică - unui caz de forţă majoră”.

În speţă abrogarea sau nu a facilităţilor fiscale nu este atributul Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime, iar Statul Român aşa cum s-a arătat mai sus nu are calitate procesuală în prezenta cauză având ca obiect un contract de concesiune încheiat între alte părţi. (potrivit Hotărârii nr. 410/1993, Regia Autonomă Administraţia Zonelor Libere Constanţa Sud este persoana juridică coordonată de Ministerul Transporturilor). Acest lucru nu poate constitui o faptă ilicită, nu poate exista o garanţie pentru o asemenea formă de facilităţi fiscale.

Aşa cum s-a arătat mai sus statul are o deplină marjă de apreciere în privinţa politicilor sale economice şi fiscale , atunci când modificările legislative au urmărit un interes public, şi anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului. (Cauzele Felicia Mihaies împotriva României, Adrian Gavril Sentes împotriva României).

În speţă, având în vedere prioritatea interesului public conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, se reţine că armonizarea legislaţiei naţionale cu aquis-ul comunitar s-a desfăşurat pe o bază rezonabilă şi nu poate fi supusă aprecierii instanţelor judecătoreşti în această formă, având în vedere şi principiul separaţiei puterilor în stat.

Suma pretinsă reprezintă profitul nerealizat de reclamanta-concesionară, pe care aceasta l-ar fi putut realiza din valorificarea contractului de concesiune, din exploatarea fabricii de parchet triplustratificat însă din datele expertizei rezultă că această investiţie nu a fost făcută de reclamant. Astfel se arată că experţii nu au identificat la SC V. SA documente din care să rezulte intenţia de a achiziţiona echipamente, de a angaja forţa de muncă, oferte de finanţare etc., respectiv toate condiţiile de a începe producţia de parchet triplu stratificat şi de a obţine profit, reclamanta s-a eschivat şi nu a răspuns la această întrebare (Dosar nr. 4224/2005). De asemenea, expertul S.I. în notele prezentate în Dosarul nr. 30837/3/207 al Tribunalului Bucureşti a arătat „la niciuna din întâlniri părţile nu au fost în măsură să prezinte baraca metalică, echipamentul tehnologic, proiectele contractelor de achiziţii echipamente tehnologice, de utilităţi, achiziţii materii prime, transporturi de angajare de forţă de muncă şi nici documentaţia pentru obţinerea şi rambursarea împrumutului bancar extern”. Prin urmare se constată că exista îndoieli serioase, că investiţia privind fabrica de parchet pentru care reclamanta a solicitat şi experţii au calculat profit nerealizat, s-a realizat sau măsura în care s-a realizat se încadrează sau nu in graficul contractului, câtă vreme la data de 30 iunie 1999 respectiv după o luna de zile de la preluarea contractului de concesiune prin actul adiţional din 21 mai 1999 reclamanta a schimbat destinaţia actuala a construcţiei din fabrica de parchet în depozit de mărfuri (Dosar nr. 30837/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal).

În ceea ce priveşte elementele răspunderii civile (existenţa unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, vinovăţia, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi vinovăţia) a arătat reclamanta că acestea sunt întrunite în cauză, iar în ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, ea este irelevantă, câtă vreme răspunderea ce se solicită a fi angajată este o răspundere obiectivă, independentă de culpă, bazată pe ideea de garanţie (obiectivă), angajată pentru încălcarea dreptului concedentei la siguranţa în afaceri şi la siguranţa investiţiei sale, răspundere care nu poate fi aplicabilă cauzei.

Înalta Curte constată că nu ar putea fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale existenţa unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, vinovăţia, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi vinovăţie, în măsura în care s-ar analiza cererea reclamantei privind despăgubirile prin prisma prevederilor art. 998, 999 C. civ. invocate de reclamanta-intimată.

Expertiza efectuată în cauza nu are corespondent cu realizarea obiectului licitaţiei câştigate prin contractul de concesiune, respectiv fabrica de parchet, conform caietului de sarcini (aprobat de Guvern şi publicat în M. Of. conform art. 27 din Legea nr. 84/1992). De aceea, celelalte elemente privind dificultăţile financiare ale reclamantei dinainte de abrogările facilităţilor fiscale, refuzul de plată a redevenţei anterior şi după abrogare, lucruri necontestate de reclamantă, încercările părţilor de a continua contractul, numeroasele acţiuni în justiţie ale părţilor, fără îndoială caracterul oneros al obligaţiilor de o parte şi de alta (nici serviciul public nu a fost asigurat) de-a lungul derulării contractului de concesiune şi ulterior rezilierii acestuia ar fi trebuit să fie luate în calcul într-o etapa de readaptare a contractului conform principiului rebus sic stantibus, cu luarea în considerare a bunei credinţe, iar nu prin raportare la investiţia fabrica de parchet care în fapt nu a fost realizată (prin adresa din 30 iunie 1999, reclamanta a arătat în contextul solicitării sprijinului concedentei pentru acordarea unui credit „(…) şi în situaţia în care fabrica de parchet s-ar realiza în al 50-lea an de concesiune, contractul tot nu ar fi încălcat”.

Reclamanta intimată a invocat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, considerând că este o situaţie similară cu răspunderea Statului Român pentru prejudiciul cauzat concesionarilor prin pierderea profitului unei investiţii, în condiţiile încălcării principiului echilibrului financiar consacrat de art. 32 din Legea nr. 219/1998, însă aşa cum am arătat în cele expuse anterior, contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997 nu îi este aplicabilă Legea nr. 219/1998.

Pentru aceleaşi raţiuni teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speţă. În literatura de specialitate cazul fortuit şi forţa majoră sunt împrejurări care fac imposibilă executarea obligaţiei, în timp ce impreviziunea se referă la împrejurări care fac mai oneroasă executarea obligaţiei, ori d ecizia Înaltei Curţi, secţia comercială, nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a constatat că neexecutarea contractului de concesiune s-a datorat cazului fortuit.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de considerentele arătate mai sus, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este întemeiată şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul intervenientului forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se va modifica acţiunea în sensul că se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi se va respinge acţiunea faţă de acesta în consecinţă.

Din raţiuni de tehnică redacţională, în principal, Înalta Curte va admite recursul pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime, va modifica sentinţa recurată în sensul ca va admite excepţia dreptului material la acţiune a reclamantei şi va respinge ca prescrisă acţiunea.

În subsidiar, Înalta Curte va admite recursul pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime , va modifica sentinţa recurată în sensul că acţiunea reclamantei va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei nr. 3871 din 08 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa recurată, în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Respinge, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA Constanţa în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Admite excepţia prescripţiei acţiunii invocată de pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA Constanţa în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, ca fiind prescrisă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 7840/2013. Contencios. Contract administrativ....		ICCJ. Decizia nr. 7422/2013. Contencios. Excepţie de... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 7422/2013. Contencios. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7545/2013. Contencios. Contract administrativ. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7486/2013. Contencios ICCJ. Decizia nr. 7489/2013. Contencios. Constatarea calităţii de lucrător/colaborator al securităţii (OUG nr.24/2008). Recurs