ICCJ. Decizia nr. 7422/2013. Contencios. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7422/2013
Dosar nr. 874/59/2011
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 iunie 2011 sub nr. 874/59/2011 contestatorul R.N. a chemat în judecată pe intimata Agenţia Naţională de Integritate pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea raportului de evaluare din 02 iunie 2011 întocmit de intimată.
Contestatorul a considerat că faţă de nelegalitatea şi netemeinicia concluziilor raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, se impune anularea acestuia şi constatarea faptul că în persoana sa nu poate fi reţinut nici un caz de incompatibilitate.
Cu referire la nelegalitatea şl netemeinicia raportului de evaluare, contestatorul a făcut trimitere la regimul incompatibilităţilor anterior intrării în vigoare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi la soluţiile pronunţate de Agenţia Naţională de Integritate cu privire la cumulul de funcţii anterior intrării în vigoare a acesteia, regimul juridic al incompatibilităţilor senatorilor şi deputaţilor fiind reglementat de art. 71 alin. (2) din Constituţia României, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor.
S-a arătat că, având în vedere acest cadru legislativ, Agenţia Naţională de Integritate a fost pusă în situaţia de a se pronunţa cu privire la posibila stare de incompatibilitate în care s-ar găsi o persoană care deţine, cumulativ, atât calitatea de parlamentar, cât şi cea de angajat cu funcţii de conducere în instituţii publice, astfel că prin Actul de constatare nr. 173/I.I./2009 (Anexa 6), soluţionând o sesizare privind incompatibilitatea contestatorului de a exercita concomitent funcţia de senator, cât şi pe cea de rector, Agenţia Naţională de Integritate, a arătat că: „calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcţiile de conducere din cadrul instituţiilor de învăţământ superior.”
S-a precizat in acţiune că Agenţia Naţională de Integritate a clasat sesizările având ca obiect incompatibilitatea între calitatea de parlamentar şi exercitarea unei funcţii de conducere în cadrul instituţiilor de învăţământ superior întrucât funcţia de conducere în cadrul instituţiilor de învăţământ superior nu reprezintă o funcţie publică de autoritate.
Cu referire la regimul incompatibilităţilor ulterior intrării în vigoare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, contestatorul a arătat că se introduc o serie de situaţii care atrag incompatibilitatea rectorului instituţiei de învăţământ superior, respectiv prin art. 215 alin. (3) şi (4), aducându-se atingere principiului neretroactivităţii legii prin aplicarea acestor incompatibilităţi mandatelor în curs de exercitare.
S-a invocat şi art. 361 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 astfel că in condiţiile în care mandatul său de senator, respectiv cel de rector al Universităţii P. Timişoara, a început în anul 2008, urmând a fi încheiat în anul 2012, a considerat că nu pot fi reţinute în persoana sa incompatibilităţile.
De asemenea, contestatorul a arătat că a fost ales în calitate de preşedinte al organizaţiei teritoriale a partidului politic, respectiv membru în Biroul Politic Central al partidului politic anterior intrării în vigoare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011.
S-a precizat că s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005, în sensul că orice că modificare legislativă va produce efecte doar pentru viitor, cu excepţia cazurilor expres prevăzute la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, respectiv legea penală sau contravenţională mai favorabilă.
Contestatorul a arătat că Agenţia Naţională de Integritate a făcut o greşită aplicare a legii, încălcând principiul neretroactivităţii legii noi, cu consecinţa aplicării unor texte legale care nu guvernează situaţiile juridice analizate. De asemenea, s-a arătat că legea nouă se aplică la toate situaţiile apărute după intrarea ei în vigoare.
A invocat reclamantul şi dispoziţiile tranzitorii de la art. 364 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 care prevăd că „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi”.
Contestatorul a mai arătat că toate mandatele sale (de rector, de senator, de Preşedinte al Organizaţiei Municipale Timişoara a Partidului Naţional Liberal şi de membru în Biroul Politic Central al Partidului Naţional Liberal) au fost obţinute prin votul exprimat de un corp electoral, iar nu prin decizie administrativă, iar Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din cadrul Senatului României a arătat nu există stare de incompatibilitate între calitatea de senator şi deputat şi funcţiile din domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice (...).
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea acţiunii contestatorului ca nefondată cu consecinţa menţinerii raportului de evaluare atacat ca temeinic şi legal.
S-a arătat cu referire la neretroactivitatea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, că dispoziţiile art. 215 nu instituie nicio excepţie.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 ianuarie 2012 s-a admis excepţia litispendenţei invocată din oficiu de instanţă şi s-a dispus conexarea la prezenta cauză a unei acţiuni identice formulate de reclamant şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 27 iunie 2011 sub nr. 941/59/2011.
Pe parcursul judecăţii reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 februarie 2012, instanţa a dispus sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei.
Prin sentinţa nr. 127 din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011; s-a respins contestaţia formulată de contestatorul R.N. în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate pentru anularea raportului de evaluare din 02 iunie 2011 întocmit de intimată; s-a respins cererea contestatorului privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut cu privire la pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii, că, în esenţă, acest principiu interzice ca o lege să producă efecte asupra actelor şi faptelor juridice născute în trecut, sensul acestuia în cazul de faţă fiind acela că nu i se poate imputa contestatorului vreo incompatibilitate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2001, respectiv 10 februarie 2011 [conform art. 361 alin. (1) din lege], ceea ce raportul întocmit de Agenţia Naţională de Integritate nici nu face.
În consecinţă, s-a constatat că principiul neretroactivităţii nu este încălcat fiind evident că mandatele începute de contestator sub vechea lege, deşi nu sunt afectate pentru trecut, sunt pentru viitor, contestatorul cerând instanţei să recunoască în favoarea sa un caz de ultraactivitate (de aplicare a unei legi după ieşirea ei din vigoare), adică o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi.
Curtea de Apel a reţinut că în domeniul dreptului public, de care ţine şi cazul de faţă, este însă de principiu că, cel puţin în lipsa unei dispoziţii exprese, ultraactivitatea nu poate fi recunoscută, fiind de strictă necesitate aplicarea imediată a legii noi, iar prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 invocate de contestator nu conduc nici chiar pe cale de interpretare la o astfel de concluzie.
S-a mai apreciat că opinia Comisiei juridice parlamentare invocată nu are forţă juridică şi nu leagă instanţa, iar Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, nu poate produce efecte în prezenta cauză în baza unei analogii.
A fost înlăturată şi apărarea întemeiată pe pretinsa încălcare a principiilor care garantează stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice acesta reducându-se la constituţionalitatea Legii nr. 1/2011.
În fine, judecătorul fondului în temeiul art. 274 C. proc. civ. a respins cererea acestuia privind cheltuielile de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 februarie 2013 a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei şi s-a amânat pronunţarea asupra fondului.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din data de 20 februarie 2013 a formulat recurs recurentul-reclamant R.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat în termen împotriva încheierii din 20 februarie 2012 nu a fost motivat în condiţiile prevăzute de art. 306 C. proc. civ.
Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 127 din 27 februarie 2012 este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii de către instanţa de fond sub aspectul menţinerii prin soluţia de respingere, a raportului de evaluare din 02 iunie 2011 emis de intimata Agenţia Naţională de Integritate, în raport de dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011.
Prin raportul de evaluare contestat s-a concluzionat că „începând cu data de 10 februarie 2011 - data aplicării Legii nr. 1/2011 - Legea educaţiei naţionale, recurentul R.N. se află în stare de incompatibilitate, deoarece deţine atât demnitatea de senator, cât şi funcţia de conducere de rector, respectiv funcţia de conducere de Preşedinte Partidului Naţional Liberal Timiş şi de membru în Biroul Politic Central al Partidului Naţional Liberal”.
Ca motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul invocă încălcarea şi aplicarea greşită a legii în concret o confuzie gravă între principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii noi.
În opinia recurentului, în mod greşit şi simplist prima instanţă a motivat că în cazul reclamantului nu este încălcat principiul neretroactivităţii întrucât anterior datei de 10 februarie 2011 se aplica Legea nr. 84/1995 care nu prevedea incompatibilităţile menţionate la art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011, iar starea de incompatibilitate a fost constatată pentru o perioadă ulterioară datei de 10 februarie 2011, conform principiului de imediată aplicabilitate a legii noi.
Or, principiul neretroactivităţii legii civile noi nu se reduce la interzicerea ca o lege care nu era în vigoare la data naşterii situaţiei juridice să se aplice respectivei situaţii juridice sau, astfel cum arată prima instanţă „interzice situaţia absurdă de a cere destinatarilor legii să se supună în prezent unei legi viitoare, de care nu au cunoştinţă”. Principiul neretroactivităţii legii noi impune ca faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice să fie guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condiţiile necesare.
Prin urmare, aplicabilitatea principiului neretroactivităţii legii noi nu se rezumă la interdicţia ca legea nouă să reglementeze situaţii juridice născute anterior intrării ei în vigoare, ci presupune ca legea nouă să nu atribuie unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.
Recurentul arată că prima instanţă a redus aplicabilitatea principiului neretroactivităţii legii civile noi la situaţiile născute anterior intrării în vigoare a legii noi, rezolvând greşit cazul în care situaţia juridică continuă să producă efecte şi sub imperiul legii noi.
În prezenta cauză, situaţia juridică în care se află recurentul, mandatul de senator respectiv de rector nu se finalizase, nu-şi epuizase efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi.
Se arată că în mod greşit, prima instanţă, a apreciat că recurentul invocă principiul neretroactivităţii, ca o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi. Aceasta deoarece ceea ce s-a contestat a fost faptul că prin aplicarea legii noi se pot suprima efectele unei situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi. Astfel faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juridice - exercitarea cumulativă a funcţiei de conducere în cadrul unui partid politic, de senator şi de rector potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat - art. 71 alin. (2) din Constituţia României, Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 96/2006 nu pot fi socotite de o lege ulterioară Legea nr. 1/2011 că au produs aceste efecte, respectiv apariţia unei stări de incompatibilitate. Aceasta înseamnă că legea nouă respectiv Legea nr. 1/2011 nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare, în momentul realizării faptului.
Recurentul în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă greşita interpretare a dispoziţiilor tranzitorii din Legea nr. 1/2011 pe motiv că acestea nu se referă la incompatibilitate.
Recurentul arată că textul egal potrivit căruia „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi” nu poate fi interpretat decât în sensul ca noile organe de conducere ale universităţilor inclusiv rectorii să se stabilească în baza noii legi, cu respectarea regimului de incompatibilităţi, reglementat de noua lege, în vigoare la data începerii mandatului.
Al doilea aspect de nelegalitate priveşte faptul că în mod greşit prima instanţă a apreciat că în condiţiile în care dispoziţiile art. 215 alin. (3), (4) şi (5) din Legea nr. 1/2011 nu au fost declarate neconstituţionale nu există motiv să se reţină încălcarea principiilor stabilite şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta deoarece, în opinia recurentului starea de incompatibilitate se apreciază prin raportare la legea în vigoare la data obţinerii fiecărui mandat în parte, fiind apreciat ca inadmisibil refuzul instanţei de a realiza o interpretare a textelor legale aplicabile prin raportare la specificul stării de fapt, pe motiv că textul legal nu a fost declarat neconstituţional.
Recurentul arată că indiferent de caracterul său constituţional, dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 nu-i sunt aplicabile deoarece cazurile noi de incompatibilitate nu se aplică mandatelor în curs de executare de senator şi respectiv de rector. Aceasta deoarece o lege organică nu poate modifica pe fond un mandat - de senator sau rector în curs prin instituirea ex novo a unor cazuri de incompatibilitate care nu erau prevăzute la data începerii fiecărui mandat.
Recurentul a depus în şedinţa publică din 12 noiembrie 2013 o completare şi o precizare a motivelor de recurs. Acestea nu reprezintă motive noi de recurs, ci o dezvoltare a aspectelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs sub aspectul greşitei aplicări şi interpretări a prevederilor constituţionale în raport de dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011.
În acest sens se invocă Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005 a Curţii Constituţionale şi practică judecătorească.
În baza art. 305 C. proc. civ., recurentul a depus la dosar acte.
La dosar intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La dosarul cauzei a fost depusă Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012 a Curţii Constituţionale prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 excepţie invocată de recurent în dosarul de fond nr. 874/59/2011.
În faza judecării recursului s-a sesizat motivat la data de 11 septembrie 2012 Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, în integralitatea sa, excepţie soluţionată prin Decizia nr. 207 din 29 aprilie 2013 a Curţii Constituţionale.
Prin ambele decizii, excepţiile de neconstituţionalitate invocate au fost respinse. Motivat prin încheierea din 04 decembrie 2012, Curtea a respins excepţia de conexitate invocată în cauză şi a respins motivat prin încheierea din 11 iunie 2013 critica recurentului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca nefondată cerere reiterată şi respinsă motivat şi prin încheierea din 12 noiembrie 2013.
În şedinţa publică din 19 martie 2013 recurentul a depus la dosar O.U.G. nr. 92 din 18 decembrie 2012 prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 1/2011.
În şedinţa din 12 noiembrie 2013, Curtea a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu a treia excepţie de neconstituţionalitate invocată în prezentul litigiu, excepţie care are ca obiect dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 şi a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cererea de suspendare a prezentei cauze şi a dispus amânarea pronunţării pe fondul recursului.
În termenul de amânare al pronunţării reclamantul-recurent a depus concluzii scrise.
Analizând recursul declarat, în raport de aspectele de nelegalitate invocate Curtea apreciază pentru următoarele considerente că recursul este fondat, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 1/2011 şi a principiilor de drept aplicabile, în ceea ce priveşte raportul de evaluare din 02 iunie 2011 încheiat de intimata Agenţia Naţională de Integritate cu privire la recurentul-reclamant.
Din probele administrate şi susţinerile părţilor, Curtea reţine următoarele:
Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare din 02 iunie 2011 prin care intimata a constatat că începând cu data de 10 februarie 2011 reclamantul se află în stare de incompatibilitate, deoarece deţine atât demnitatea de senator, funcţia de conducere de rector, cât şi funcţia politică de conducere de Preşedinte Partidului Naţional Liberal Timiş apreciindu-se că nu ar fi respectate dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 şi art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.
Conform prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de demnitate potrivit Constituţiei, cu excepţia de membru al Guvernului.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 deputaţii şi senatorii pot exercita funcţii şi activităţi în domeniul didactic.
Curtea apreciază ca prim aspect de nelegalitate al sentinţei atacate şi al raportului de evaluare emis faptul că au fost indicate dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 care în prezenta cauză nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte pe reclamant faţă de perioada supusă verificării.
Aceasta deoarece recurentul a fost supus verificării pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, în baza Legii nr. 144/2007 coroborate cu dispoziţiile art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003, iar prin actul de constatare din 14 august 2009 încheiat de intimată, ca autoritate competentă, s-a constatat că persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul instituţiilor de învăţământ superior fac parte în sensul prevederilor art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 din categoria persoanelor care exercită funcţii sau activităţii în domeniul didactic şi s-a concluzionat că reclamantul-recurent nu se află în stare de incompatibilitate, întrucât calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcţia de conducere din cadrul instituţiilor de învăţământ superior, act de constatare aflat la dosar fond.
Curtea apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 deoarece în mod greşit şi nelegal autoritatea pârâtă după ce a emis actul de constatare din 14 august 2009 interpretează o normă anterioară art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 prin prisma unei definiţii de rector dată expres conform Legii nr. 1/2011 după 8 ani de la edictarea normei interpretate, fiind încălcat principiul previzibilităţii legii şi al legalităţii.
Aceasta în condiţiile în care intimata s-a pronunţat în sens contrar asupra stării de incompatibilitate a reclamantului, înainte de apariţia Legii nr. 1/2011 dată la care - 14 august 2009 - art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 există în aceeaşi formulare, prilej cu care intimata a apreciat în baza Legii nr. 161/2003 că recurentul nu se află în stare de incompatibilitate putând îndeplini atât funcţia de rector, cât şi funcţia de senator. Dispoziţiile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 în vigoare la data obţinerii mandatului de senator de către reclamant nu făceau distincţia dintre funcţia de conducere şi funcţia didactică din cadrul instituţiilor de învăţământ, iar această distincţie a fost făcută expres prin Legea nr. 1/2011.
În mod greşit prima instanţă a apreciat că recurentul s-a aflat în situaţia de incompatibilitate pe motiv că nu ar fi respectat dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. Aceste dispoziţii nu mai puteau fi invocate în raport de actul constatare din 14 august 2009 prin care s-a reţinut în baza Legii nr. 161/2003 că recurentul având dublă calitate de senator şi rector - funcţie de conducere în cadrul Universităţii P. din Timişoara, nu se află în stare de incompatibilitate, putând cumula în timpul mandatului de senator, cele două funcţii de senator şi de rector, conform art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003.
Al doilea aspect de nelegalitate, invocat de recurent şi reţinut de Înalta Curte, constă în aplicarea şi interpretarea greşită a legii, respectiv confuzia pe care o realizează prima instanţă între principiul neretroactivităţii legii civile şi principiul aplicării imediate a legii noi.
Prima instanţă, soluţionând acţiunea, reţine că raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate nu aduce atingere principiului neretroactivităţii legii civile, întrucât „sensul acestui principiu in cazul de faţă este acela că nu i se poate imputa contestatorului vreo incompatibilitate înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 1/2011, respectiv 10 februarie 2011, ceea ce raportul întocmit de Agenţia Naţională de Integritate nici nu face”. Potrivit interpretării date de prima instanţă, atâta timp cât starea de incompatibilitate nu este reţinută pentru perioada anterioară datei intrării în vigoare a legii noi, principiul neretroactivităţii legii civile noi nu este încălcat.
Or, principiul neretroactivităţii legii noi nu se reduce la interzicerea ca o lege care nu era în vigoare la data naşterii situaţiei juridice să se aplice respectivei situaţii juridice, ci impune ca faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice să fie guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condiţiile necesare.
Realizând o gravă confuzie între principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legi noi, prima instanţă reţine că „anterior datei de 10 februarie 2011 (n.n. data intrării în vigoarea a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011) se aplica vechea lege a învăţământului (Legea nr. 84/1995) care nu prevedea incompatibilităţile „rector-senator” sau „rector-funcţie de conducere într-un partid politic”, iar ulterior se aplică o nouă lege, conform principiului de imediată aplicabilitate a legii noi.
Or, principiul aplicării imediate a legii noi, specific normelor de drept procedural, nu poate conduce la suprimarea unei situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi. Dacă în materia normelor de drept procedural principiul aplicării imediate a legii civile reprezintă regula, normele de drept substanţial sunt guvernate de principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Astfel, în primul rând, dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale reprezintă norme de drept substanţial, întrucât reglementează regimul juridic al incompatibilităţilor, stabilind astfel conţinutul unui element substanţial al raportului juridic.
Normele de drept material sau substanţial reprezintă acele norme juridice care vin să reglementeze drepturile, obligaţiile şi capacitatea persoanelor în raporturile lor patrimoniale sau nepatrimoniale, dar şi în raporturile lor faţă de stat sau de organele acestuia. În schimb, normele de drept procedural reprezintă acele norme juridice care stabilesc organele, forma şi mijloacele necesare existenţei şi aplicării normelor de drept material.
Principiul aplicării imediate a legii noi s-ar justifica în cazul normelor de drept procedural prin aceea că, faţă de conţinutul acestor norme, nu se poate ajunge la o suprimare a unor situaţii juridice şi nici nu se poate aduce atingere unor drepturi câştigate sub imperiul vechii legi.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică de îndată ce aceasta a fost adoptată sau la termenul prevăzut în cuprinsul său, la toate situaţiile apărute după intrarea ei în vigoare. Drept urmare, legea nouă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, în speţă, deci, legea nouă s-ar aplica mandatelor ulterioare, şi nu celor în curs de exercitare.
În al doilea rând, în cazul normelor de drept material nu este posibilă aplicarea imediată a legii noi, fără a avea în vedere cazul în care o situaţie juridică născută sub imperiul vechii legi produce efecte şi sub imperiul noii legi. Aplicarea în timp a legii civile, guvernată de principiul neretroactivităţii legii civile noi, principiul aplicării imediate a legii noi şi ultra-activitatea legii noi trebuie să se realizeze ţinând seama de perioada de timp în care s-a născut situaţia juridică reglementată şi perioada în care aceasta îşi produce efectele.
Curtea apreciază că prin sentinţa recurată s-a redus aplicabilitatea principiului neretroactivităţii legii civile noi la situaţiile invocate anterior intrării în vigoare a legii noi, rezolvând situaţia din prezenta cauză în care situaţia juridică continuă să producă efecte şi sub imperiul legii noi.
În speţă, ne aflăm în prezenţa unei situaţii juridice care nu şi-a epuizat efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi, întrucât, la momentul întocmirii raportului de evaluare, mandatul recurentului-reclamat nu se finalizase. Or, în analiza aplicabilităţii principiului neretroactivităţii legii civile noi prima instanţa nu a luat în considerare tocmai acest aspect. În concret, prima instanţă a analizat principiul invocat doar prin raportare la situaţia juridică născută anterior intrării în vigoare a legii noi, arătând că starea de incompatibilitate nu poate fi reţinută anterior datei de 10 februarie 2011. fără însă a arăta motivul pentru care acelaşi principiu nu se aplică şi efectelor situaţiei juridice născute sub imperiul vechii legi.
Principiul neretroactivităţii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, impune ca la analiza regimului incompatibilităţii să fie avute în vedere criteriile existente la data numirii în funcţie, orice modificare ulterioară a legii, inclusiv cea referitoare la incompatibilităţi, neputând afecta mandatele în curs de exercitare.
Al treilea aspect de nelegalitate invocat mai sus şi reţinut de Înalta Curte constă în interpretarea greşită a dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, dispoziţii aplicabile cazurilor de incompatibilitate prevăzute în art. 215 alin. (3), (4) şi (5) din Legea nr. 1/2011.
Potrivit art. 364 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi. Din cuprinsul textului legal reiese în mod neechivoc faptul că modificările aduse regimului de incompatibilitate nu pot fi reţinute în persoana celor care se află în curs de exercitare a mandatului, câtă vreme doar după „finalizarea mandatului actual”, noile organe de conducere ale universităţilor (inclusiv rectorii) vor fi alese conform prevederilor „prezentei legi”. per a contrario, persoanelor care se află în curs de exercitare a mandatului nu li se aplică modificările aduse de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.
În soluţionarea acţiunii introductive, prima instanţă a realizat o încălcare şi o greşită aplicare atât a principiul neretroactivităţii legii noi, cât şi a dispoziţiilor tranzitorii prevăzute expres şi neechivoc la art. 364 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr 1/2011.
Astfel, prima instanţă reţine faptul că „prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 invocate de contestator nu conduc nici chiar pe cale de interpretare la o astfel de concluzie deoarece, deşi permit ca mandatul de rector început sub vechea lege să continue şi sub legea nouă, nu se referă la incompatibilitate”.
Textul legal din Legea educaţiei naţionale potrivit căruia „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi” nu poate fi interpretat decât în sensul că starea de incompatibilitate, generată de noile prevederi legale, să nu suprime mandatul dobândit anterior intrării în vigoare a noii legi urmând ca „noile organe de conducere ale universităţilor” să se stabilească în baza noii legi cu respectarea regimului de incompatibilităţi reglementat de noua lege, în vigoare la data începerii mandatului. Astfel condiţiile de eligibilitate a „noilor organe de conducere ale universităţii” trebuie să fie apreciate prin legea în vigoare la data obţinerii mandatului de rector. Aceasta deoarece dispoziţia tranzitorie reprezentată de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 se aplică cu prioritate faţă de alte prevederi din Legea nr. 1/2011 inclusiv faţă de dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Norma tranzitorie se aplică nediscriminatoriu tuturor situaţiilor juridice care se încadrează în ipoteza acestuia potrivit principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus fiind eronată concluzia primei instanţe în sensul că prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 nu se referă la situaţiile de incompatibilitate.
Concluzionând în opinia Curţii dispoziţiile Legii nr. 1/2011 nu se aplică mandatelor de rector în curs până la finalizarea acestora, pentru mandatele în curs regimul juridic al incompatibilităţilor nu este cel introdus prin Legea nr. 1/2011, ci acela din reglementarea anterioară şi în raport de care intimata Agenţia Naţională de Integritate a stabilit prin actul de constatare din 14 august 2009 că recurentul în calitatea sa de rector şi senator nu se află în situaţia de incompatibilitate.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca incompatibilitatea prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 să fie de imediată aplicare ar fi prevăzut-o în mod expres, tocmai pentru a exclude ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 de la incidenţa normei tranzitorii reglementată de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.
Cu privire la aplicarea legii civile noi mandatelor în curs de executare s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005.
În soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţii cuprinse în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, instanţa constituţională a arătat că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, astfel ar însemna să nu socotească regula neretroactivităţii legii care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală”.
Faptul că în cauză s-au pronunţat de către Curtea Constituţională, pe parcursul soluţionării litigiului două decizii Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012 şi Decizia nr. 207 din 29 aprilie 2013 prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurent nu atrage în mod automat legalitatea raportului de evaluare şi a soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii.
Aceasta deoarece, în opinia Curţii, verificarea în abstract a constituţionalităţii unei norme contestate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate în raport de unele dispoziţii constituţionale nu înlătură obligaţia instanţei de judecată de a realiza o aplicare şi o interpretare a textelor legale aplicabile prin raportare la specificul stării de fapt deduse judecăţii. În mod greşit prima instanţă a apreciat că nu are temei a înlătura dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 pe motiv că în cauză nu există o decizie a Curţii Constituţionale care să declare neconstituţionale textele legale incidente. În cauză instanţa este obligată să verifice legalitatea aplicării legii noi cu privire la efectele în derulare ale unei situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare legii noi.
Aplicând acest raţionament în prezenta cauză, Curtea apreciază că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juridice - exercitarea cumulativă a funcţiei de conducere în cadrul unui partid politic, de senator şi rector, potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat anul 2008 [art. 71 alin. (2) din Constituţia României, Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 96/2006] nu pot fi socotite de o lege ulterioară - Legea nr. 1/2011 că au produs aceste efecte (apariţia stării de incompatibilitate, ca modificare a normelor de drept material şi nu procedural), ceea ce înseamnă că Legea nr. 1/2011, legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut - cumulul de funcţii efecte (apariţia stării de incompatibilitate) pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul a făcut obiectul verificării Agenţiei Naţionale de Integritate în anul 2009, sub aspectul existenţei unei situaţii de incompatibilitate între funcţia de senator şi funcţia de rector, iar prin actul de constatare din 14 august 2009 s-a reţinut că în raport de dispoziţiile în vigoare la data începerii mandatelor de rector şi senator, art. 71 alin. (2) din Constituţie art. 81 din Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 96/2006 această incompatibilitate nu există.
Prin Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012 pronunţată de Curtea Constituţională în prezenta cauză, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011, realizându-se un control abstract al constituţionalităţii dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie privind neretroactivitatea legii civile.
Analizând considerentele Deciziei Curţii Constituţionale, Curtea constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării noii legi respectiv a dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 la situaţia concretă a recurentului, respectiv mandatului său de rector în curs de derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011.
În cauză nu există o situaţie constituită, modificată sau stinsă după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011, mandatele de senator şi rector fiind dobândite în cursul anului 2008 şi nu există situaţia aplicării noii legi unor efecte ale unor situaţii juridice formate după abrogarea legii vechi, pe motiv că situaţia juridică a fost formată prin dobândirea mandatelor în cursul anului 2008 şi este în derulare la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv Legea nr. 1/2011.
În ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 29 aprilie 2013 prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 aceasta priveşte în mod indirect prezenta cauză deoarece sunt criticate dispoziţiile de procedură privind activitatea şi actele emise de intimată în procedura specială a verificării incompatibilităţilor şi a conflictului de interese.
Curtea apreciază că în cauză este îndeplinit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greşită a legii de către prima instanţă sub aspectul greşitei interpretări în sensul că dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 1/2011 ar fi de imediată aplicare în situaţia specifică şi concretă a recurentului din prezenta cauză.
Aceste dispoziţii din Legea nr. 1/2011 - art. 215 au fost abrogate pe parcursul soluţionării cauzei, prin art. 1 pct. 10 din O.U.G. nr. 92/2012.
Pentru aceste considerente, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va admite recursul împotriva sentinţei civile nr. 127 din 27 februarie 2012.
Va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că va admite contestaţia formulată de recurentul-contestator R.N. şi va anula raportul de evaluare din 02 iunie 2011 emis de către Agenţia Naţională de Integritate.
Va menţine celelalte dispoziţii privind sesizarea Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurent împotriva încheierii din data de 20 februarie 2012, acesta deşi declarat în termen nu a fost motivat, Curtea urmând a constata nulitatea acestui recurs conform art. 306 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de R.N. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 874/59/2011.
Admite recursul declarat de R.N. împotriva sentinţei nr. 127 din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că admite contestaţia formulată de contestatorul R.N. în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate.
Anulează raportul de evaluare din 02 iunie 2011 emis de către Agenţia Naţională de Integritate.
Menţine celelalte dispoziţii din sentinţa atacată privind sesizarea Curţii Constituţionale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7421/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7545/2013. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
