ICCJ. Decizia nr. 745/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 745/2013
Dosar nr. 3971/2/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel BucureȘti, reclamanta V.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.I., a solicitat anularea raportului de evaluare înregistrat la A.N.I. - Direcţia Generală Inspecţie din 13 aprilie 2011 şi suspendarea efectelor raportului respectiv până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că raportul de evaluare înregistrat la 13 aprilie 2011 este lovit de nulitate absolută pentru următoarele motive, întrucât se întemeiază în mod nelegal pe dispoziţiile Legii nr. 176/2010, care a intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010, după trecerea a 3 luni si 2 zile de când reclamanta a încetat să îndeplinească funcţia de consilier personal al ministrului, fiind depăȘită Și competenţa prevăzută de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.I. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de natura raportului de evaluare ce face obiectul contestării, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 7224 din 30 noiembrie 2011, Curtea de Apel BucureȘti, a admis excepţia inadmisibilităţii. Și a respins acțiunea acţiunea formulată de reclamanta V.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.I., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin raportul de evaluare nr. 47628/G/II din 13 aprilie 2011 întocmit de pârâtă s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. f) şi art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea de către reclamantă a infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene prevăzută de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi a infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că, în baza art. 8 şi art. 10 lit. a) Și g) din legea menţionată, pârâta a procedat la informarea persoanei evaluate cu privire la declanşarea procedurii de evaluare a averii dobândite împreună cu familia şi a respectării regimului juridic al conflictelor de interese în perioada exercitării funcţiei publice.
Judecătorul fondului a mai reținut că în cuprinsul concluziilor din raportul de evaluare s-a constatat că la momentul semnării contractului de finanţare din 27 ianuarie 2010, reclamanta deţinea o funcţie publică în sensul prevederilor art. 147 C. pen., iar proiectul urma să se deruleze în unităţile de învăţământ din mediul rural şi urban din România, în directă legătură cu funcţia deţinută, acest aspect reprezentând un indiciu privind încălcarea legislaţiei penale, respectiv a art. 2531 C. pen.
De asemenea, potrivit informaţiilor primite de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, începând cu data de 22 februarie 2010, sediul social al SC E.T.C.E. SRL nu mai este cel care figura în cererea de finanţare şi în contractul de finanţare, ci prin contractul de comodat, s-a schimbat la domiciliul reclamantei, în imobilul său proprietate personală. Acest aspect reprezintă un indiciu privind încălcarea legislaţiei penale, respectiv a art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Din analiza actelor de la dosar, prima instanță a constatat că prin raportul de evaluare întocmit de pârâtă nu se constată existenţa unui conflict de interese sau a stării de incompatibilitate, întocmirea raportului fiind motivată de identificarea unor elemente de încălcare a legislaţiei penale, potrivit art. 10 lit. f) din Legea nr. 176/2010.
Prin urmare, instanța de fond a constatat că raportul de evaluare contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu produce efecte juridice prin el însuşi, nu creează, nu modifică şi nici nu stinge raporturi juridice, fiind un act de sesizare a organului de urmărire penală în înţelesul dat de art. 221 şi art. 223 C. proc. pen., ca urmare a existenţei unor indicii cu privire la săvârşirea de către reclamantă a infracţiunilor prevăzute de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 2531 C. pen.
3. Recursul reclamantei
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta Vergu Melania, solicitând casarea sentinței atacate Și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greȘit instanța de fond a reținut că raportul de evaluare nu este un act administrativ, în condițiile în care dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 includ în mod indubitabil acest raport de evaluare în categoria actelor administrative care pot fi atacate direct în instanță, fără să facă distincție între act administrativ Și act de sesizare a unui organ de urmărire penală.
În opinia recurentei, înaintarea raportului la organele de urmărire penală nu poate împiedica exercitarea dreptului de contestare a actului pe calea contenciosului administrativ.
Mai mult decât atât, arată recurenta, o eventuală admitere a contestației, în sensul constatării nulității raportului de evaluare, nu împiedică interpretarea aceluiaȘi raport ca fiind un act de sesizare a organelor de urmărire penală.
Prin urmare, recurenta consideră că raportul de evaluare trebuia interpretat de instanța de fond ca fiind un act administrativ, susceptibil de a fi atacat pe calea contenciosului administrativ, motiv pentru care în mod greȘit a fost admisă excepția inadmisibilității.
În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 Și 9 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Prin raportul de evaluare din 13 aprilie 2011, încheiat în urma verificărilor efectuate în temeiul art. 12 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007, s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea de către reclamantă a infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene prevăzută de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi a infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen.
Contrar celor susţinute de recurenta – reclamantă, Înalta Curte reţine că dat fiind rezultatul verificărilor inspectorilor de integritate, şi anume constatarea existenţei unor indicii privind săvârşirea unei fapte penale, în considerarea căruia A.N.I. a sesizat Parchetul, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 invocate de aceasta.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ.
Susținerile recurentei nu pot fi primite pentru că aşa cum a arătat şi instanţa de fond, prin actul care constituie obiectul prezentei cauze, nu se constată existenţa unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate – ci pârâta a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea de către reclamantă a infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene prevăzută de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi a infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 144/2007 „ Dacă în urma comparării datelor din declaraţii, respectiv a analizării documentelor suplimentare primite, inspectorul de integritate constată că există o diferenţă vădită între averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă, acesta procedează după cum urmează:
c). suspendă verificarea şi sesizează organele de urmărire penală, în situaţia în care se constată existenţa unor probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unor fapte penale.
În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 144/2007 „ Agenţia exercită următoarele atribuţii, cu respectarea principiilor legalităţii, imparţialităţii, independenţei, celerităţii, dreptului la apărare şi bunei administrări: sesizează organul de urmărire penală dacă există probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”
De asemenea, potrivit prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 144/2007 „Agenţia sesizează organul de urmărire penală sau organul fiscal competent dacă există probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Verificarea efectuată de inspectorul de integritate se suspendă până la soluţionarea cauzei de către organul judiciar, potrivit legii. În acest caz, termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare se suspendă până la reluarea verificării de către Agenţie. Sesizarea organului fiscal competent se face în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale, potrivit legii.”
Având în vedere rezultatul verificărilor inspectorilor de integritate, şi anume constatarea existenţei unor indicii privind săvârşirea unei fapte penale, în considerarea căruia A.N.I. a sesizat Parchetul, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora „Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede prin lege organică, o altă procedură judiciară”, Înalta Curte constată că pentru contestarea rezultatului verificărilor inspectorilor de integritate, calea procedurală va fi cea prevăzută de C. pen. şi respectiv de codul de procedură penală.
Inadmisibilitatea se referă la o situaţie care nu este prevăzută de lege sau care este interzisă de lege.
Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu produce efecte de sine stătătoare.
Soluţia adoptată în recurs
Constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi că în cauză nu există motive de casare sau modificare a sentinţei recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de V.M. împotriva Sentinţei civile nr. 7224 din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 744/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 747/2013. Contencios → |
|---|
