ICCJ. Decizia nr. 7513/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7513/2013
Dosar nr. 1302/33/2012
Şedinţa publică de la 29 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul M.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii nr. 32742 din data de 26 iulie 2012 emisă de pârâtă prin care s-a dispus respingerea cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000.
Prin Sentinţa civilă nr. 787 din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M.V., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi, în consecinţă, a dispus anularea Hotărârii nr. 32742 din 26 iulie 2012 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940 - februarie 1945, să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 iunie 2011 şi să plătească reclamantului suma de 400 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că declaraţiile martorilor audiaţi în instanţă, martori care astfel cum au declarat şi au dovedit prin prezentarea legitimaţiei sunt la rândul lor beneficiari ai Legii nr. 189/2000 fiindu-le recunoscute drepturile de către pârâtă, coroborate cu înscrisurile prezentate în probaţiune au relevat împrejurarea că reclamantul împreună cu familia acestuia au părăsit localitatea de domiciliu Valea Ierii judeţul Cluj şi s-au refugiat în localitatea Dână Mare, jud. Cluj ca urmare a persecuţiilor etnice şi a cedării Ardealului de Nord în urma Diktatului de la Viena.
Depoziţiile martorilor audiaţi au relevat că părăsirea localităţii de domiciliu a avut loc în octombrie 1941, iar întoarcerea în localitatea de domiciliu a avut loc în primăvara anului 1945.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că recunoaşterea calităţii de refugiat conform legii în cazul în care nu există nici un document oficial se bazează pe două declaraţii notariale. Lipsesc în cazul de faţă actele oficiale concludente, dosarul fiind întocmit exclusiv pe baza de declaraţii de martor şi a unei adeverinţe a Arhivelor, în care se arată că nu există înregistrări cu numele petentului, prezumţie a lipsei refugiului.
Aşadar, refuzul recurentei-pârâte a avut la bază neconcordanţa între datele specifice refugiului martorilor şi cele declarate în acţiune.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimatul-reclamant a încercat să dovedească că are calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale, însă declaraţia martorului nu este în concordanţă cu situaţia de fapt existentă.
Simpla mutare, dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Aşa fiind, cum intimatul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod greşit, instanţa de fond, a admis acţiunea.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea reclamantului M.V., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 787 din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului M.V., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7512/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7514/2013. Contencios → |
|---|
