ICCJ. Decizia nr. 7775/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7775/2013
Dosar nr. 751/54/2013
Şedinţa publică de la 13 decembrie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3365/2013 din 11 aprilie 2013, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta U.A.T. a Municipiului Dr. Tr. Severin şi pe pârâţii M.D.R.T., D.G.C.S.N.F.E., S.C.S.N. - P.O.R. şi C.C. a României, prin A.A., în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că a fost învestită cu o acţiune care are ca obiect anularea notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare din 21 septembrie 2012, întocmită de către M.D.R.T. - D.G.C.S.N.F.E. - S.C.N. P.O.R. în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, precum şi a Deciziei nr. 185 din 15 noiembrie 2012, emisă de M.D.R.T. - C.S.C. şi că, fiind vorba de acte încheiate de o autoritate publică centrală, respectiv M.D.R.T., devin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) parag. 2 din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Curţii de Apel Craiova.
Prin sentinţa nr. 243/2013 din 10 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta U.A.T. a Municipiului Dr. Tr. Severin, în contradictoriu cu pârâţii M.D.R.T., D.G.C.S.N.F.E., S.C.S.N. - P.O.R. şi C.C. a României, prin A.A., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, în speţă, deşi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă se referă la o creanţă bugetară care nu depăşeşte 500.000 lei, actele de control contestate sunt încheiate de către o autoritate centrală, astfel de litigii fiind date în competenţa curţilor de apel, secţiile administrativ-fiscale.
În raport de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora r eclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar dacă a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale şi, analizând conţinutul contractului de finanţare din 15 octombrie 2009, Curtea a constatat că în conţinutul art. 23 alin. (1) din contract este inserată prevederea potrivit căreia „în eventualitatea unui litigiu între A.M. P.O.R./O.I. şi beneficiar . litigiul va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti competente material din raza teritorială a Municipiului Bucureşti”.
A apreciat Curtea de Apel Craiova că în această situaţie între părţi a avut loc stabilirea convenţională a competenţei teritoriale, astfel că a luat act de această situaţie şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 3013 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, care reglementează competenţa materială şi teritorială în materia contenciosului administrativ, sunt dispoziţii de ordine publică, nefiind permisă derogarea de la acestea prin convenţia părţilor; că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din acest act normativ instituie o competenţă teritorială alternativă în favoarea reclamantului, legiuitorul recunoscând dreptul acestuia de a opta între instanţa de la domiciliul său şi instanţa de la sediul autorităţii pârâte; că, prin inserarea în cuprinsul art. 23 alin. (1) din Contractul de finanţare din 15 octombrie 2009, a prevederii potrivit căreia, în eventualitatea unui litigiu între A.M. P.O.R./O.I. şi beneficiar, litigiul va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti competente material din raza teritorială a municipiului Bucureşti, se încalcă dreptul de opţiune prevăzut de legiuitor în favoarea reclamantului, acesta fiind constrâns să se adreseze instanţelor de la sediul autorităţii pârâte, clauza fiind aşadar contrară dispoziţiilor art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004.
A reţinut curtea că în cazul de faţă este vorba despre un contract de drept administrativ în cadrul căruia autoritatea publică, în calitate de finanţator, are o poziţie supraordonată beneficiarului, clauzele contractuale fiind impuse beneficiarului şi nu negociate de pe poziţii egale şi că, în aceste condiţii, prin semnarea contractului de finanţare reclamanta nu şi-a exprimat opţiunea pentru soluţionarea eventualelor litigii de către o instanţă judecătorească din municipiul Bucureşti, întrucât nu a avut efectiv dreptul de a opta liber, astfel cum acesta îi este recunoscut de dispoziţiile art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004.
A apreciat curtea că un argument în acest sens îl constituie şi împrejurarea că, iniţial, reclamanta a sesizat Tribunalul Mehedinţi cu acţiunea în contencios administrativ formulată împotriva Notei de constatare şi a deciziei pronunţate în soluţionarea contestaţiei, optând, aşadar, pentru instanţa de la sediul său şi nu pentru cea de la sediul autorităţii pârâte, opţiune care nu mai poate fi modificată ulterior.
În concluzie, Curtea a apreciat că prevederea contractuală de la art. 23 alin. (1) din Contractul de finanţare din 15 octombrie 2009 încalcă dreptul de opţiune al reclamantului, astfel cum este consacrat de dispoziţiile art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004, neputând produce efecte în ceea ce priveşte competenţa teritorială, care rămâne la alegerea reclamantei U.A.T. Drobeta Turnu Severin, cu precizarea că, prin sesizarea Tribunalului Mehedinţi, aceasta a optat deja pentru instanţa de la sediul său şi nu pentru instanţa de la sediul pârâtului.
Chiar dacă s-ar trece peste argumentele nelegalităţii clauzei contractuale prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că prezentul litigiu nu ţine de executarea contractului de finanţare, întrucât nu priveşte modul de îndeplinire de către părţi a obligaţiilor asumate prin acest contract, ci are ca obiect anularea unor acte administrative emise de autoritatea pârâtă în urma verificării procedurii de atribuire a Contractului din 12 aprilie 2010 pentru prestarea serviciilor de audit, verificarea realizată vizând respectarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 în procedura de atribuire şi nu aspecte ce ţin de executarea contractului de finanţare.
Întrucât actele administrative contestate de reclamantă au fost emise în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 şi au ca obiect aplicarea unor corecţii financiare ca urmare a constatării unor presupuse nereguli în procedura de atribuire a Contractului din 12 aprilie 2010, precum şi soluţia pronunţată asupra contestaţiei formulate de reclamantă, Curtea a constatat că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia ca fiind legală prevederea art. 23 alin. (1) din Contractul de finanţare din 15 octombrie 2009, aceasta nu are aplicabilitate în prezenta cauză.
Astfel, litigiul nu se referă la executarea obligaţiilor izvorâte din contractul de finanţare, ci la acte administrative emise de pârât în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 66/2011 - Nota de constatare din 21 septembrie 2012 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 185 din 15 noiembrie 2012 - acte a căror legalitate este contestată.
În concluzie, având în vedere argumentele expuse, ţinând cont de prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, precum şi împrejurarea că, prin sesizarea Tribunalului Mehedinţi cu judecarea prezentei acţiuni, reclamanta U.A.T. Drobeta Turnu Severin şi-a exprimat opţiunea pentru o instanţă de la sediul său, Curtea a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 21 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea unui conflict negativ de competenţă, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 185 din 15 noiembrie 2012 emisă de pârât, prin care s-a respins contestaţia U.A.T. a Municipiului Drobeta Turnu Severin şi, pe cale de consecinţă, anularea notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare din 21 septembrie 2012 întocmită de D.G.C.S.N.F.E. din cadrul M.D.R.T.
Decizia nr. 185 din 15 noiembrie 2012 a C.S.C. din cadrul M.D.R.T. a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale.
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. c din O.U.G. nr. 66/2011, fondurile europene reprezintă sume provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al U.E. şi/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
Fonduri publice naţionale aferente fondurilor europene, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d), reprezintă sume provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru asigurarea cofinanţării, plata prefinanţării, înlocuirea fondurilor europene în situaţia indisponibilităţii sistării temporare a plăţii acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum şi alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop.
Potrivit art. 51 pct. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator la instanţa de judecată de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalităţii actelor emise de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale şi că, potrivit art. 51 pct. 1 din acest act normativ, deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator la instanţa de judecată de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privinţa competenţei de soluţionare a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor administrativ fiscale prealabile, la dispoziţiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Drept urmare, procedura de control, constatare, contestare şi recuperare a sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific şi reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligaţie bugetară, ce poate fi asimilată noţiunii de contribuţie din legislaţia fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în C. proc. fisc.
În raport de această caracterizare a creanţei respective, de valoarea care face obiectul recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenţei materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Aşa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Prin urmare, fiind vorba de recuperarea unei creanţe fiscale asimilate, competenţa materială a instanţei se stabileşte prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior citat.
Actele contestate de reclamantă se referă la o creanţă bugetară care nu depăşeşte suma de 500.000 lei (respectiv 4.723,48 lei), iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului se stabileşte, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 lei), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale.
În speţă nu se aplică dispoziţiile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale, care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea U.E., indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 3 decembrie 2012, anterior datei de 15 februarie 2013, dată la care a fost modificată Legea nr. 554/2004 prin introducerea acestui alineat.
În raport de dispoziţiile art. 10 alin. (3), care prevăd o competenţă teritorială alternativă, părţile sunt îndreptăţite ca prin convenţia lor să opteze pentru una din cele două instanţe deopotrivă competente, or, potrivit contractului de finanţare dintre părţi, respectiv art. 23 alin. (1), părţile au stabilit că litigiile se vor soluţiona de către instanţele judecătoreşti competente material din raza teritorială a Municipiului Bucureşti, astfel încât Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, respectând opţiunea reclamantei.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate anterior, Înalta Curte va trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, spre competentă soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta U.A.T. a Municipiului Drobeta Turnu Severin şi pe pârâţii M.D.R.A.P., D.G.C.S.N.F.E., S.C.S.N. - P.O.R. şi C.C. a României - A.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7743/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7640/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
