ICCJ. Decizia nr. 7828/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7828/2013
Dosar nr. 7366/2/2011
Şedinţa publică de la 17 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 18 august 2011 şi precizată ulterior, reclamanta SC P.B. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate:
- anularea Deciziei nr. 114 din 13 mai 2011 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a dispus revocarea Autorizaţiei de antrepozit fiscal din 29 mai 2007 cu ultima modificare la 1 aprilie 2009 şi respingerea cererii de reautorizare înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice din 31 august 2010, întrucât urmare a Deciziei nr. 366/2011, Comisia a luat aceasta decizie în baza unor date şi informaţii care nu corespundeau realităţii, societatea neavând obligaţii fiscale restante către bugetul de stat;
- anularea Deciziei nr. 142 din 29 iulie 2011 emisă de Comisie prin care plângerea prealabilă introdusă de societate împotriva deciziei de revocare a fost respinsă ca neîntemeiată;
- obligarea pârâtei la reautorizarea Societăţii ca antrepozitar autorizat urmare a cererii de reautorizare înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice din 31 august 2010, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, în situaţia respingerii primelor trei capete de cerere, a solicitat desfiinţarea în totalitate a actelor administrative atacate şi obligarea Comisiei la refacerea/emiterea actului de control în baza căruia a fost luată măsura revocării întrucât datele şi informaţiile avute în vedere de Comisie au fost modificate urmare Deciziei nr. 366 din 19 septembrie 2011 şi, pe cale de consecinţă, obligarea Comisiei la reanalizarea măsurii revocării şi a cererii de reautorizare a Societăţii, întrucât nu mai există motivele legale care au împiedicat reautorizarea.
Reclamanta a explicat în motivarea acţiunii că prin Decizia de impunere nr. 3 din 28 ianuarie 2011 s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii suplimentare, respectiv TVA în cuantum de 3.804.743 şi 941.159 RON majorări de întârziere, din care s-a compensat o parte a datoriei, rămânând de plată numai majorările de întârziere, respectiv 941.159 RON.
S-a precizat că la data de 24 mai 2011 avea o creanţă exigibilă de 23.553.363 RON împotriva autorităţii fiscale, astfel că la data de 10 iunie 2011 când a produs efecte decizia de revocare nu avea obligaţii restante.
Reclamanta a motivat că potrivit art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 88/2010, prin care au fost modificate dispoziţiile art. 116 C. proc. fisc. citate mai sus, se dispun următoarele - "(3) Executarea silită se suspendă de drept şi în cazul în care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă există o cerere de rambursare în curs de soluţionare, iar cuantumul sumei solicitate este egal sau mai mare decât creanţa datorată de debitor. În acest caz executarea silită se suspendă la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă".
Acesta este motivul pentru care Titlul executoriu nr. 1572 din 2 martie 2011 a fost emis pentru suma de 17.561.827 RON şi are la bază drept document prin care s-a individualizat suma de plată Decizia nr. 28 pentru suma de 16.594.477 RON, diferenţa de 26.200 RON reprezentând amenzi achitate de reclamantă, întrucât chiar dacă organele fiscale au emis decizii de impunere pentru o sumă totală de 41.115.190 RON (40.147.840 RON prin Decizia nr. 28 şi 941.159 RON prin Decizia nr. 3), organul fiscal a început executarea doar pentru diferenţa dintre suma impusă prin cele două decizii şi suma aferentă Decontului de TVA, respectiv 17.561.827 RON.
Prin Decizia de revocare nr. 114 comunicată societăţii în data de 10 iunie 2011, Comisia a dispus revocarea Autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Având în vedere data comunicării Deciziei de Revocare coroborat cu prevederile art. 3 din Decizia nr. 114 care dispune că "Prezenta decizie produce efecte de la data comunicării rezultă că Decizia de revocare nr. 114 produce efecte începând cu data de 10 iunie 2011.
Motivul invocat şi menţionat în Decizia nr. 114 ca temei de fapt pentru măsura revocării îl constituie afirmaţia Comisiei că Societatea înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.
Reclamanta a menţionat că emiterea deciziei de revocare s-a întemeiat pe o creanţă de 40.174.040 RON, pentru care s-a emis Decizia de impunere nr. 28/2010 şi pe Decizia nr. 3/2011 pentru suma de 4.745.902 RON, Decizia nr. 28/2010 a fost desfiinţată parţial pentru suma de 34.446.510 RON, prin Decizia nr. 366 din 19 septembrie 2011.
S-a precizat că societatea a avut o cerere de rambursare înregistrată pentru o creanţă în sumă de 23.553.363 RON la data de 24 mai 2011, iar orice creanţă a statului împotriva societăţii îşi pierde executorialitatea şi nu mai este exigibilă împotriva societăţii începând cu data de 24 mai 2011, în ceea ce priveşte un cuantum egal cu cel al creanţei solicitate la rambursare de 23.553.363 RON.
Coroborând efectele Decontului de TVA aferent lunii aprilie 2011 cu efectele juridice ale Deciziei nr. 366 în sensul că, începând cu data de 15 decembrie 2010, creanţa impusă suplimentar în sarcina Societăţii prin Decizia nr. 28 a fost redusă de la 40.174.040 RON la 5.701.329 RON, rezultă că la data măsurii revocării Societatea nu avea debite restante fată de bugetul de stat, din contră Societatea avea de primit de la buget diferenţa dintre suma de rambursat 23.553.363 RON şi suma rămasă neanulată prin Decizia nr. 366, respectiv 5.701.529 RON, acest fapt este confirmat şi prin certificatul de atestare fiscală.
Reclamanta a mai susţinut că deşi Societatea a constituit în favoarea autorităţilor fiscale o garanţie în sumă de 3.064.614 RON sub forma scrisorii de garanţie bancară din data de 24 august 2010, acestea nu au întreprins nicio măsură de a executa suma aferentă garanţiei, executare care ar fi stins în totalitate suma de 2.677.776 RON care reprezintă debitul principal.
În ceea ce priveşte decizia de revocare, s-a menţionat că aceasta ca act administrativ-fiscal, trebuie să îndeplinească toate cerinţele de forma menţionate de art. 43 C. proc. fisc. Potrivit art. 43 alin. (2) lit. e) şi f) C. proc. fisc., actul administrativ-fiscal trebuie să includă motivele de fapt care au stat la baza emiterii sale, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să reflecte: precizarea sumelor restante care îndreptăţeau organul fiscal să dispună măsura, titlurile de creanţă care au format respectivul debit restant precum şi perioada fiscală aferentă acestui debit.
Încălcarea acestor cerinţe de forma ale actului administrativ fiscal se sancţionează cu nulitatea actului administrativ-fiscal în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care se aplică în această materie cu titlu de drept comun, potrivit art. 2 alin. (3) din C. proc. fisc.
Lipsa motivării în fapt pune reclamanta în situaţia de a nu se putea apăra în mod corespunzător, formulând argumente pe ghicite, iar pe organul ce verifică legalitatea actelor administrativ fiscale în imposibilitate de a-şi îndeplini misiunea de a-şi cenzura activitatea întrucât nu este deloc clară motivarea actelor.
În tot cuprinsul Deciziei de revocare nu se menţionează care este cuantumul sumei presupus datorate de către societate; care este perioada de când se datorează presupusele obligaţii fiscale suplimentare şi în baza căror acte administrativ fiscale şi nici care este actul de control în baza căruia s-a calculat debitul restant total al societăţii raportat la data la care Decizia nr. 114 a produs efecte juridice (10 iunie 2011), astfel încât să se poată stabili o perioadă de întârziere mai mare de 60 de zile.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Prin întâmpinare, s-a solicitat respingerea acţiunii, cu precizarea că Decizia nr. 114 emisă la data de 13 mai 2011 a fost adoptată ca urmare a încălcării, de către reclamantă, a prevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) şi pe cele ale art. 20623alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta înregistrând obligaţii de plată la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile, evidenţiate în fişa sintetică pe plătitor editată la data de 8 martie 2011.
Decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost luată având în vedere adresa din 31 martie 2011, înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice sub din 5 aprilie 2011, prin care Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, urmare adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii din 22 martie 2011, a transmis referatul cu propunerea de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal din 29 mai 2007, deţinută de SC P.B. SRL Bucureşti.
În ceea ce priveşte garanţia, s-a arătat că potrivit pct. 8 alin. (23) din H.G. nr. 44/2004, garanţia poate fi executată atunci când se constată că antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau expeditorul înregistrat nu şi-a respectat obligaţiile legale privind plata accizei sau înregistrează orice alte obligaţii fiscale restante cu mal mult de 30 de zile faţă de termenul legal de plată. Executarea garanţiei atrage suspendarea autorizaţiei până la momentul reîntregirii acesteia.
S-a precizat că adoptarea Deciziei nr. 366 din 16 septembrie 2011 nu este de natură să modifice elementele care au stat la baza propunerii de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, atâta timp cât, pe de o parte, această decizie de impunere nu a stat la baza revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal, iar, pe de altă parte, pentru suma totală de 5.701.329 RON, din care suma de 2.677.776 RON reprezintă accize şi suma de 3.023.553 RON reprezintă accesorii aferente, contestaţia formulată de SC P.B. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei ca instanţa să oblige Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate să reanalizeze contestaţia Societăţii având în vedere modificarea situaţiei de fapt şi de drept produsă prin Decizia de soluţionare şi să dispună reautorizarea Societăţii, este inadmisibilă, în raport de motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii celor două decizii.
c) Sentinţa şi considerentele primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 7821 din 21 decembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P.B. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.
A anulat Decizia nr. 114 din 13 mai 2011 şi Decizia nr. 142 din 29 iulie 2011, a obligat pârâtul la reanalizarea măsurii revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal şi a cererii de reautorizare a reclamantei şi a respins în rest pretenţiile reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă Curtea de apel a reţinut că analiza art. 20628alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 relevă că incidenţa unor atare restanţe nu antrenează automat şi nici obligatoriu sancţiunea revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Astfel, însuşi textul legii prevede că autoritatea competentă "poate" revoca autorizaţia; cât timp simpla întrunire a acestei ipoteze nu antrenează obligatoriu revocarea autorizaţiei, atunci când autoritatea decide în acest sens trebuie să o facă argumentat, să precizeze de ce, din alternativa permisă de textul legii, a optat pentru soluţia extremă, mai exact cum anume şi-a exercitat puterea discreţionară lăsată la îndemâna sa de legiuitor.
Or, decizia de revocare nu cuprinde nici un argument în acest sens, nu indică ce anume a format autorităţii convingerea oportunităţii adoptării acestei măsuri, eventual în raport de durata întârzierii la plată, de nivelul sumei datorate ş.a.m.d., cu atât mai mult cu cât, după cum se va vedea mai jos, există suficiente elemente care să permită o analiză circumstanţiată a întrunirii ipotezei normei legale.
Atunci când legiuitorul lasă oportunitatea adoptării unei măsuri pe seama puterii discreţionare a autorităţii competente, aceasta din urmă se impune a respecta principiul proporţionalităţii măsurii adoptate, adică necesitatea asigurării unei proporţionalităţi între scopul urmărit şi mijloacele realizate pentru atingerea acestuia.
Din actele dosarului reiese că emitentul deciziei de revocare şi-a fundamentat decizia exclusiv pe adresa menţionată la pct. 1, fără a solicita reclamantei niciun fel de informaţii cu privire la natura debitului, cu privire la eventuala lui contestare, adoptând soluţia extremă a revocării autorizaţiei.
Astfel, cea mai mare parte a obligaţiilor fiscale reţinute ca fiind restante sunt cele stabilite în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 28 din 14 decembrie 2010, anume 20.024.966 RON accize alte produse accizabile şi 20.122.874 RON accesorii.
Or, această decizie de impunere a fost parţial desfiinţată în procedura contestaţiei administrative, prin Decizia nr. 366 din 19 septembrie 2011 pentru suma totală de 34.446.510 RON, din care suma de 17.347.189 RON accize şi suma de 17.099.321 accesorii aferente acestora, parţial respinsă ca neîntemeiată pentru suma de 5.701.329 RON din care suma de 2.677.766 RON accize, respectiv 3.023.553 RON accesorii aferente.
Prin urmare, curtea reţine că cea mai mare parte a debitului imputat reclamantei, care a constituit temei al revocării autorizaţiei a fost desfiinţată, cu efect retroactiv.
Desigur, desfiinţarea a avut loc ulterior adoptării deciziei, însă curtea apreciază că întârzierea organului de soluţionare a contestaţiei, care a soluţionat contestaţia împotriva deciziei de impunere la aproape 8 luni de la înregistrarea acesteia, este cea care a grevat situaţia reclamantei şi implicit aprecierea autorităţii asupra întrunirii cerinţei legale.
Astfel, dacă această contestaţie administrativă ar fi fost soluţionată în termenul de 45 de zile definit de lege, poate alta ar fi fost decizia Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate.
Or, acest aspect, cu totul neimputabil reclamantei, al desfiinţării actului de impunere la aproape 8 luni de la formularea contestaţiei, coroborat şi cu suma rămasă, cu faptul că aceasta din urmă ar fi fost acoperită de garanţia constituită de reclamantă, precum şi cu faptul că societatea are asupra statului o creanţă mult mai mare, reprezentând suma de rambursat către societatea reclamantă, de 23.553.363 RON, sunt aspecte care nu pot fi ignorate de instanţă în condiţiile în care, după cum s-a arătat mai sus, Comisia nu şi-a argumentat soluţia.
Toate aceste aspecte, chiar dacă nu se constituie în mod nemijlocit în temeiuri de nelegalitate a deciziei de revocare, sunt aspecte care trebuie avute în vedere la analiza de oportunitate şi proporţionalitate, care trebuie analizată în legătură cu puterea discreţionară de care beneficiază comisia în abordarea revocări autorizaţiei, care trebuie astfel să îşi adapteze mijloacele şi măsurile la finalitatea urmărită, încălcarea principiului proporţionalităţii echivalând cu utilizarea excesivă a puterii discreţionare.
2. Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC P.B. SRL şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.
a) Motivele de recurs
Recursul declarat de reclamantă
Reclamanta a susţinut că în raport de probatoriile administrate în cauză, se impunea ca instanţa să anuleze Deciziile nr. 114 din 13 mai 2011 şi nr. 142 din 29 iulie 2011, precum şi obligarea pârâtului să reautorizeze societatea ca antrepozit fiscal.
S-a precizat că debitul reţinut pentru adoptarea deciziei de revocare a fost parţial desfiinţat prin Decizia nr. 366/2011, iar creanţa a fost parţial compensată cu suma de 23.553.363 RON reprezentând creanţa societăţii împotriva statului, care era scadentă la 4 mai 2011, fiind invocate şi prevederile art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 88/2010, conform cărora dacă începând cu 1 octombrie 2010 există o cerere de rambursare în curs de soluţionare, iar suma solicitată este egală sau mai mare decât creanţa datorată de debitor, executarea silită se suspendă de drept.
Recurenta a depus acte emise de autorităţile fiscale.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.
Pârâtul a susţinut în motivele de recurs că instanţa de fond nu a analizat legalitatea actului, în raport de situaţia de fapt existentă la data emiterii deciziei, respectiv dacă societatea reclamantă avea debite restante mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată, ci a avut în vedere oportunitatea actului, substituindu-se astfel comisiei.
S-a arătat că propunerea de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost făcută de Direcţia municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale, care era motivată şi însoţită de înscrisuri, fiindu-i comunicată reclamantei Decizia de impunere nr. 28 din 14 decembrie 2010.
S-a motivat că suma de plată era mai mare decât garanţia bancară, iar executarea garanţiei atrage suspendarea autorizaţiei până la momentul reîntregirii acesteia, aşa cum prevede pct. 108 alin. (2) - (31) din H.G. nr. 44/2004.
b) Analiza motivelor de recurs
Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentinţa primei instanţe, legislaţia aplicabilă şi probele cauzei, constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, iar recursul pârâtului este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.
Prin Decizia nr. 114 din 13 mai 2011, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile armonizate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal deţinută de reclamantă, pentru că aceasta înregistra obligaţii fiscale restante la bugetul de stat mai vechi de 60 de zile şi s-a respins cererea de reautorizare, ca fiind fără obiect.
La adoptarea acestei decizii s-au avut în vedere adresa din 31 martie 2011 înregistrată la M.F.P. în 5 aprilie 2011 emisă de Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, precum şi adresa din 22 martie 2011 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii.
Împotriva acestei decizii s-a formulat plângere prealabilă care a fost respinsă prin Decizia nr. 142 din 29 iulie 2011, care a reţinut şi faptul că s-a emis Decizia de impunere nr. 28 din 14 decembrie 2010.
Prin Decizia de impunere nr. 28/2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei accize suplimentare de 20.024.966 RON şi accesorii de 20.122.874 RON, ca urmare a raportului inspecţiei fiscale încheiat la 9 decembrie 2010 de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti.
Împotriva Deciziei de impunere nr. 28 din 14 decembrie 2010 s-a exercitat contestaţia administrativă, care a fost soluţionată prin Decizia nr. 366 din 16 septembrie 2011, în sensul desfiinţării parţiale a acesteia pentru suma de 34.446.510 RON, compusă din 17.347.189 RON accize şi 17.099.321 RON accesorii, respingându-se contestaţia pentru suma de 5.701.329 RON.
Reclamanta a formulat cerere de rambursare TVA în sumă de 23.553.363 RON la data de 24 mai 2011, pentru perioada septembrie 2008 - aprilie 2011, rezultatul soluţionării decontului cu sumă negativă pentru taxa pe valoare adăugată fiind consemnat în Decizia FB199 din 26 iulie 2013, act depus la instanţa de recurs, potrivit căruia reclamantei trebuie să i se ramburseze suma de 23.529.159 RON.
Din această sumă s-a compensat datoria de 5.701.329 RON, care făcea parte din suma reţinută ca fiind datorată prin Decizia nr. 28/2010 şi respinsă prin decizia asupra contestaţiei administrative nr. 366 din 19 septembrie 2011, acte depuse la instanţa de recurs.
La data de 22 martie 2011 D.G.F.P. Contribuabili Mijlocii a transmis referatul de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal deţinută de reclamantă, întrucât înregistra obligaţii de plată restante conform fişei din 28 martie 2011, iar ca urmare, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate a revocat autorizaţia şi a respins cererea de reautorizare.
Din probatoriul cauzei rezultă că reclamanta a solicitat la 31 august 2010 să fie reautorizată ca antrepozitar fiscal, ca urmare a prevederilor art. IV din O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale.
Potrivit art. IV din O.U.G. nr. 54/2010, antrepozitarii autorizaţi care deţineau autorizaţii valabile la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe au obligaţia de a solicita reautorizarea până la 31 august 2010, în condiţiile prevăzute de H.G. nr. 44/2004.
La data depunerii cererii de reautorizare - 31 august 2010, reclamanta nu avea obligaţii fiscale restante, aspect ce rezultă chiar din certificatul de atestare fiscală din 25 august 2010.
Mai mult, la 24 mai 2011 reclamanta a depus cerere de rambursare TVA pentru perioada 2008 - aprilie 2011, care aşa cum s-a expus mai sus, a fost aprobată, conform certificatelor de atestare din perioada ulterioară şi Deciziei FB 199/2013.
Astfel, prin certificatul de atestare fiscală eliberat la 9 aprilie 2012 s-a atestat că societatea nu avea obligaţii bugetare restante şi că înregistra pentru rambursare sumele de 23.553.363 RON cu titlu de TVA.
Ca urmare, organul fiscal are obligaţia de a reanaliza cererea reclamantei, ţinând seama că la data solicitării nu avea datorii restante şi că ulterior s-a admis şi cererea de rambursare pentru un drept de creanţă preexistent, urmând a se avea în vedere şi referatul de reautorizare din 5 octombrie 2010.
În considerarea stării de fapt reţinute pe baza probatoriului aflat la dosarul cauzei, se constată că măsurile dispuse sunt nelegale, cum de altfel, în mod corect, a explicat şi instanţa de fond.
Trebuie precizat că în vederea reautorizării era relevantă situaţia de fapt la data depunerii cererii, or, debitul s-a constituit ulterior prin Decizia nr. 28 din 14 decembrie 2010 şi mai mult, reclamanta avea de recuperat sume de la bugetul de stat reprezentând TVA din perioada 2008 - aprilie 2011.
Suma constituită ca debit a fost desfiinţată parţial, respectiv pentru suma de 34.446.510 RON s-a desfiinţat Decizia de impunere nr. 28/2010, urmând a se proceda la reanalizarea acesteia, astfel încât şi acest debit este inexistent.
În concluzie, soluţia instanţei de fond este legală, criticile aduse prin motivele de recurs sunt nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC "P.B." SRL împotriva Sentinţei civile nr. 7821 din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată, în sensul că admite în parte acţiunea precizată.
Anulează Decizia nr. 114 din 13 mai 2011 şi Decizia nr. 142 din 29 iulie 2011, ambele emise de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Obligă pârâta să reanalizeze cererea de reautorizare formulată de reclamantă.
Respinge restul pretenţiilor reclamantei.
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate împotriva Sentinţei civile nr. 7821 din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7821/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 7846/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
